Praedicationes (vol. 1) [3]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

Paginile 22-30

***

Logica iertării lui Dumnezeu. Predică la duminica a 5-a din Postul Mare[1]

Duminica a 5-a a Marelui Post are în ea logica iertării lui Dumnezeu atâta timp cât Sfânta Maria Egipteanca[2], ca și femeia păcătoasă de la Lc. 7, 37-50, deși a păcătuit mult i s-a iertat mult.

În lumea noastră, unde se caută trecut ireproșabil, CV nepătat, o faimă bună, logica iertării lui Dumnezeu vine ca o adevărată palmă peste conștiința noastră.

În casa fariseului, unde Hristos Dumnezeu prânzește, apare femeia păcătoasă, femeia fără nume în Evanghelie și ea întrece cutuma locului.

Cu banii din desfrânările ei aceasta cumpără mir și cade la picioarele Domnului și le spală cu lacrimi și cu mir.

Sărută picioarele Domnului spre stupefacția fariseului, a gazdei, care vedea acest gest ca incompatibil cu un Rabbi sau cu un Proroc, cum era Hristos pentru el.

Însă Domnul arată că iubirea Sa nu are parametrii umani secătuiți de orgoliu și de imagine de sine.

El ne arată că nu imaginea de sine și nici trecutul nostru nu contează înaintea Lui ci statutul prezent, ce facem noi acum, cum ne raportăm noi la El în clipa asta.

Ce am făcut ieri contează mai puțin. Ce am făcut e trecut. Iubirea e mereu prezent. Iubirea e un prezent.

Iar dacă iubirea nu e în prezent înseamnă că nu mai e. Și în urma parabolei cu datornicii, cu cei doi datornici, fariseul răspunde drept. Îl va iubi pe cămătar cel căruia i s-a iertat mai mult.

Duplexul acesta are logica lui.

Hristos trece de la realitate la parabolă pentru a se întoarce la starea interioară a femeii din fața Lui.

Femeia avea un trecut infam, avea o viață dezordonată.

Dacă Sfântul Luca spune că era păcătoasă înseamnă că era foarte păcătoasă. Și Domnul recunoaște acest lucru, cf. Lc. 7, 47.

Dar această femeie nu stă distantă față de Domnul. Nu ia o atitudine de egalitate față de El, ci ea se aruncă la pământ, se aruncă cu toată ființa și dragostea, și cu darul ei la pământ, cu acel mir scump, și își arată din destul dorul ei pentru Domnul.

Iertarea lui Dumnezeu nu vine ca o răsplată a mirului, nu vine pentru săruturi, pentru că și Iuda știa să sărute, nu pentru că a căzut la picioarele Lui și și-a recunoscut păcătoșenia, ci pentru că iubirea ei era imensă, era reală pentru El, văzând în El pe Stăpânul lumii, pe Cel ce o înțelege pe ea și nu o va trece cu vederea.

Iubirea credinței pentru Dumnezeu, iubirea colosală, magnifică, tulburătoare la maximum este logica lui Dumnezeu, este o învățare a inimii noastre de către Dumnezeu.

Iubirea calculată, iubirea hoață, iubirea interesată nu are nimic dumnezeiesc în ea.

Ea este un contract, o relație de complezență.

Însă iubirea pentru Dumnezeu, iubirea văpaie, iubirea ca un torent de foc spre El este dumnezeiască, e nebunie curată pentru omul de rând, pentru că e iubirea cu care Dumnezeu ne iubește și pe care ne-a insuflat-o și nouă.

Iubirea lui Dumnezeu și iertarea Lui nu le înțelegem pentru că nu avem inima aprinsă de foc, de văpaia Duhului.

Dacă nu înțelegem câtă iubire are Dumnezeu, încât Se coboară ca să ia trup pentru noi, să fie hulit de niște oameni nemernici, să fie schinguit, să fie omorât de lucrul mâinilor Lui, nu putem înțelege de ce iartă El pe această femeie, pe care nu o iarta nimeni.

Cei care nu știu să ierte și să creadă în schimbările de adâncime ale oamenilor, arată că nu s-a petrecut cu ei nicio schimbare.

Dacă nu ai avut o viață rea și nu te-ai întors la Domnul și nu ai gustat iubirea și iertarea Lui din destul, nu știi cum este logica, care este logica lui Dumnezeu, a iertării Sale.

Dacă ai avut o viață cu păcate mici, dacă ți s-a iertat puțin, e semn că nu ai strigat din Iadul cel mai de jos spre Domnul, ca El să te audă.

Iubirea și iertarea au o logică care nu se înscrie într-o viață comodă. Femeia noastră, această dumnezeiască femeie, primește iertarea păcatelor ei ca și Sfânta Maria Egipteanca, pentru că s-a trezit în ea iubirea care înspăimânta logica înceată a lumii.

Când intră în tine logica iubirii dumnezeiești atunci nu mai ai logica lumii, asta în care albul e alb pentru că așa vrem noi, ci atunci când trăim logica lui Dumnezeu negrul devine alb, se curățește prin har și cel care era odinioară păcătos începe să facă minuni copleșitoare.

Nouă ne place să disprețuim femeia curvă în societate și să ne gândim la ea cu plăcere când suntem singuri.

Suntem duplicitari. Ne place să nu dăm nicio șansă celor care par afundați cu totul în păcat, în Iad.

Însă Dumnezeu dă o șansă tuturor. El îl scoate pe fiecare din Iadul în care se află și știe să ierte mult și cu asta îl câștigă pe tot păcătosul.

Secretul dragostei lui Dumnezeu întrece orice logică canonică a noastră.

La noi, dacă a păcătuit într-un anume fel cineva îl canonisim cu atât, îl ținem la respect. Însă Dumnezeu îl ia pe cel care se pocăiește imediat în brațe, imediat ce a început să îi pară rău, să nu mai poată fără El, să simtă că moare fără El, că este ca un pește pe uscat.

De ce a pus Dumnezeiasca Biserică tocmai astăzi, înainte de duminica Floriilor, pe Sfânta Maria Egipteanca în cadrul acestei duminici a 5-a și a făcut din ea o emblemă a zilei, când ea e pomenită la 1 aprilie?

Pentru ca să mustre pe cei care se cred drepți.

Ca să mustre pe cei care au postit, pe cei care nu s-au murdărit de păcate trupești, pe cei care se cred îndreptățiți să fie iubiți mai mult de către Dumnezeu, pentru că au o viață ireproșabilă.

Însă Dumnezeu arată că nu face doi bani ireproșabilitatea noastră, dacă nu este dor imens, iubire imensă pentru Dumnezeu.

Viața noastră curată, ca și a fecioarelor nebune, dacă e un bun în sine, o laudă de sine, o îndreptățire la mântuire e o feciorie păgână.

Trebuie să ai în trupul tău mult mai mult decât dreptate, feciorie, curăție: trebuie să ai foc, să ai pe Duhul, să ai lumină.

Dacă ți-ai pregătit casa cu de toate, cu toate virtuțile și nu-l ai în tine pe focul ceresc, dacă nu ai slava Duhului și pe a Mirelui Bisericii și pe a Tatălui Celui Preaveșnic, slava Prea Sfintei Treimi ești un palat frumos dar mormântal, pentru că veselia nu se află în el.

O sărbătorim astăzi pe cea care ne-a dovedit că sfințenia înseamnă ceva bulversant, ceva care nu are logica lui sunt un creștin bun, pentru că fac tot ce trebuie.

Sfânta Maria Egipteanca ne spune că nu e niciodată prea mult ceea ce facem pentru Dumnezeu și că nu avem nicio îndreptățire să credem că suntem cineva în fața Lui.

În acest an, iubirea căreia i se iartă mult, adică Sfânta Maria Egipteanca, e sărbătorită odată cu Prea Curata Maria, Împărăteasa lumii, Cea mai desfătată decât cerurile.

Binevoirea, acceptarea întrupării întru Prea Sfinția sa a Mântuitorului lumii e bunăvestirea faptului că iubirea lui Dumnezeu nu are termeni de comparație, că ea este copleșitoare, că ne bulversează mintea, ne-o umple de dragoste și de lumină dumnezeiască.

Prea Curata Stăpână întrece întreaga creație cu curăția ei fără nicio pată.

Dumnezeiasca Maria a Egiptului, după o viață destrăbălată, care a atins cote inimaginabile, a ajuns la o sfințenie mai mult decât inimaginabilă.

Cea Prea Curată și cea plină de sfințenie, câștigată după o viață de curvie, stau înaintea noastră spre adâncă smerenie. Pentru că în Biserică cuvintele nu stau pe gol, nu stau pe nimic, ci cuvintele stau pe fapte.

Dacă există în tine fapte există și cuvinte cu putere.

Când Domnul rostea cuvinte către oameni cuvintele Lui umpleau de văpaie, de dragoste copleșitoare pe cei care le auzeau.

Ele intrau până în străfundul lor.

Cei care ascultăm astăzi cuvintele Lui trăim aceeași măreție a vocii și a dumnezeirii Sale în cuvintele Evangheliilor și ele sunt hrana noastră.

Dar ca să iubești mult trebuie să simți copleșitoarea milă și iubire a lui Dumnezeu, deși nimeni nu dă pe tine doi bani.

Ca să uimești trebuie să fii umit de iubirea lui Dumnezeu.

Ca să înspăimânți în cuvintele tale pe alții trebuie să te fi înspăimântat Dumnezeu cu iubirea Lui, să fi primit foc de la El, foc care mistuie întregul trup, care îl face vâlvătaie.

Însă dacă nu ai suferit transformări adânci în ființa ta, duminica de astăzi e una plictisioare, pentru că aici e vorba de lucruri care cer o inimă largă, prea încăpătoare.

Cei care nu înțeleg iubirea lui Dumnezeu și credința în El nu înțeleg de ce cinstim noi pe Prea Curata Stăpână a lumii și de ce iubim curăția, nevinovăția.

Înțelegerea e partea iubirii multe. Nu poți să ai ceva, dacă nu îl ai în tine. Tot ce avem în noi ne aparține cu adevărat.

***

Cine sunt Sfintele Femei Mironosițe? Femeia în Biserică. Predică la duminica a 3-a după Paști[3]

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

Potrivit sinaxarului zilei de astăzi (Penticostar, Ed. IBMBOR, ed. 1999, p. 100-101) din grupul Sfintelor Femei, care au venit cu miruri ca să ungă trupul Domnului în ziua Învierii, duminica, fac parte: Sfânta Maria Magdalena[4] [adoarme la Efes şi e înmormântată de Sfântul Ioan Evanghelistul[5]], Sfânta Salomeea[6] [fiica Sfântului Iosif, logodnicul Prea Curatei], Sfânta Ioana[7] [femeia lui Huza, ispravnicul şi iconomul împăratului Irod], Sfintele Marta şi Maria[8] [surorile Sfântului Lazăr cel a patra zi înviat din morţi], Sfânta Maria lui Cleopa[9] şi Sfânta Suzana.

Dar, continuă sinxarul: „au mai fost încă şi mai multe altele, care, după cum istoriseşte Dumnezeiescul Luca, slujeau lui Hristos şi Ucenicilor Lui, din avutul lor” (Cf. Idem, p. 101).

Sfintele Mironosiţe sunt deci reperabile în Sfânta Tradiţie a Bisericii şi ele reprezintă monumente de dragoste, de devotament faţă de Domnul şi Mântuitorul nostru.

Expresiile batjocoritoare la adresa Sfintelor Femei Mironosiţe nu sunt venite, este evident, din partea Bisericii.

Dacă eşti o mironosiţă nu eşti o prefăcută, o perversă acoperită de vălul fals al unei religiozităţi îndoielnice ci eşti o purtătoare de miruri, de miresme.

Bunicii şi părinţii noştri şi noi, cei care mergem la cei adormiţi ai noştri la cimitir şi aprindem o lumânare, îngrijim de morminte, punem flori, venim şi ne rugăm şi plângem pentru ei suntem nişte mironosiţe, nişte purtători de rugăciune şi de milostenii pentru iertarea celor adormiţi din familia noastră.

Recunoştinţa faţă de cei adormiţi nu e un lucru de râs, de ruşine. A-ţi manifesta dragostea prin faptă şi cuvânt pentru cei adormiţi e lucrul cel mai demn şi mai generos cu putinţă.

Cine nu are recunoştinţă faţă de înaintaşi e un om care va fi uitat atunci când va muri.

Duminica de astăzi, închinată Sfintelor Femei Mironosiţe, este o laudă şi o apreciere adusă tuturor femeilor.

Sfintele Femei Mironosiţe sunt primele vestitoare ale Învierii. Ele duc mesajul Învierii Apostolilor şi sunt primele care Îl văd pe Domnul.

Şi prin aceasta, tuşează sinaxarul, femeia care fusese blestemată la început pentru păcatul ei, ca să simtă dureri când naşte şi să fie plecată către bărbatul ei, e îndemnată acum de Domnul să se bucure.

Mesajul acestei duminici e mesajul pascal al bucuriei. Bucuria primează. Şi bucuria nu exclude pe femeie, pe copil, pe bărbat, pe bătrân, nu exclude pe nimeni. Bucuria este a tuturor.

De ce este femeia preţuită în Biserică? Sau de ce nu suportă lumea seculară preţuirea femeii pe care o mărturiseşte Biserica?

Pentru că în Biserică femeia nu e o sclavă, ci o parteneră evlavioasă şi supusă bărbatului, pe care bărbatul o iubeşte şi o cinsteşte pentru virtuţile ei.

Ea este pruncă, fecioară, mamă sau văduvă care e plină de dor pentru Sfintele Slujbe, pentru râvna Casei Domnului.

Ea nu e subapreciată ca în ideologia pornografică şi nici supraevaluată ca în ideologia feministă.

Ea e parteneră în credinţă şi viaţă, sprijin şi întărire pentru bărbat sau slujitoare a Domnului zi şi noapte ca mirificile noastre maici din mănăstiri.

Femeia în Biserică nu e nici obiect şi nici idol. Ea are locul ei, bine stabilit, pe care fiecare îl învaţă şi îl preţuieşte în smerenie şi dragoste.

Și într-o comunitate ortodoxă autentică, echilibrată, nu se pune niciodată problema emancipării, a revoluţiei sexuale sau a ierarhizării drepturilor şi a obligaţiilor familiale.

Femeia creştină este femeia iubită în mod sfânt, curat, de bărbatul ei, care naşte prunci cu dragoste şi îi creşte în frică de Dumnezeu, care nu stă spectator la durerile şi ispitele lui ci este împreună luptătoare şi rugătoare pe calea mântuirii.

Familia ortodoxă autentică e o mănăstire în lume, e o torţă de foc, de dăruire, de muncă, de nădejde, de dragoste pentru cei care o văd şi se minunează de ea.

Numai acolo unde dragostea şi smerenia sunt un lux inexistent se pune problema falsă a conducerii.

Cei care se iubesc şi sunt creştini nu au cap decât pe Domnul iar iubirea e întotdeauna o soluţie şi nu o dilemă.

Când iubirea se gândeşte şi se răzgândeşte de trei ori într-o zi vizavi de un anumit lucru e semn că în iubire a intrat, ca un vierme în măr, orgolii meschine şi s-a denaturat.

Familiile se despart dintr-o dragoste viciată, denaturată.

Am cunoscut multe cazuri de oameni care s-au despărţit iubindu-se sau care s-au despărţit pentru că nu mai ştiau cum să vorbească de dragoste, despre dragostea lor.

Au ajuns la divorţ, s-au recăsătorit şi se gândeau şi cugetau la iubirea lor primă şi la bărbatul lor prim fără să o recunoască prea des.

Pentru că iubirea are nevoie de ascultare reciprocă, de smerenie reciprocă, de cuviinţă pentru ca să se dezvolte şi nu de desfrâu şi de umilire meschină reciprocă.

Dacă ne iubim familia şi vrem ca împreună cu ea şi cu întreaga lume să moştenim Împărăţia lui Dumnezeu atunci duminica de astăzi e o certitudine, o certificare a faptului că iubirea e binecuvântată şi ea este bucurie.

Dacă iubeşti frumos, sfânt, atunci te bucuri. Şi dacă te bucuri frumos nu eşti nicidecum în afara Împărăţiei ci înăuntrul ei.

Dorim tuturor în această zi să se bucure şi să binecuvinteze pe Dumnezeu că sunt iubiţi şi că iubesc, pentru că cunosc iubirea sau să se roage ca harul iubirii să coboare în inima lor.

Cred că rugăciunea pentru iubire este întotdeauna ascultată. Pentru că Domnul nu vrea nimic altceva decât ca noi, fiii Săi în har, să ne iubim unii pe alţii cu atâta putere şi sfinţenie, așa după cum şi El ne-a iubit pe noi. Amin!


[1] Scrisă pe data de 25 martie 2007.

[2] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Maria_Egipteanca.

[3] Scrisă în data de 21 aprilie 2007.

[4] A se vedea: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iulie/iulie22.htm.

[5] Idem: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie26.htm.

[6] Idem: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/august/august03.htm.

[7] Idem: http://calendar-ortodox.ro/luna/iunie/iunie27.htm.

[8] Idem: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iunie/iunie04.htm.

[9] Idem: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai23.htm.

Predică la duminica a 4-a din Postul Mare

Iubiți frați și surori întru Domnul,

după ce am înțeles semnificația duhovnicească a crucii în duminica trecută, ca răstignire de sine perpetuă, ca dezicere interioară de tot ce nu e propriu vieții cu Dumnezeu și de umplere de toată voia cea bună, astăzi suntem puși în fața semnificației duhovnicești a scării prin persoana Sfântului Ioan Scărarul, pomenit pe data de 30 martie.

Și scara/ climaxul, începând cu Fac. 28, 12, a devenit simbolul sensului ascendent al vieții duhovnicești. Pentru că asceza postului, a rugăciunii, a studiului, a răbdării și a renunțării la rău ne pregătesc pentru ascensiunea noastră în cer, în Împărăția lui Dumnezeu și nu sunt eforturi în sine.

Dacă crucea ne prezintă aspectul dur, dureros, cumplit de dureros de multe ori al luptei cu patimile sau al suportării în credință a tot ceea ce trăim în lumea aceasta, scara ne vorbește despre urmările suferințelor noastre și despre creșterea noastră duhovnicească.

Adică nu e nevoie doar de post ci și de creștere duhovnicească prin post. Postul trebuie să lase urmări bune, frumoase în noi și nu doar să ne slăbească trupul.

Însă urmările duhovnicești sunt prezente (nu trebuie să ne mințim asupra acestui mare adevăr!) doar la cei care postesc duhovnicește și se roagă duhovnicește și trăiesc dumnezeiește, pentru că urmările postului sunt harice și nu constau în slăbirea cu 5 kilograme ci în umplerea de înțelegeri cuvioase, de cunoaștere de sine, de străvederea a noi sensuri în Scriptură, în creație, în istorie.

Adică postul cu urmări duhovnciești umple de cunoaștere, de bucurie și de pace, de simplitate a gândurilor și a inimii.

Credincioșii, adesea, simt o luminare, o eliberare, o suplețe mai mare a trupului și a minții în această perioadă sfântă. Dar acesta e numai începutul creșterii duhovnicești, al scării curățirii de patimi!

Al scării care e un drum interior, pentru că e drumul creșterii în sfințenie. Și această creștere nu poate fi mimată, nu poate fi nici măcar intuită până când nu dorim, cu adevărat, sfințirea vieții noastre.

Iar Sfântul Ioan Scărarul pomenit astăzi în mod pedagogic ne arată faptul că asceza decurge din teologie. Pentru că am avut duminica Ortodoxiei, apoi duminica Sfântului Grigorie Palama (două duminici teologice), apoi duminica Crucii, a treia, la mijlocul Postului Mare (între teologie și asceză), pentru ca prin aceasta, a 4-a, să se sublinieze faptul că teologia naște asceza și o încununează.

Cine va citi Scara Sfântului Ioan Scărarul va fi uimit de măreția cunoașterii lui experențiale reieșită dintr-o cunoaștere teologică aplicată în viață, în asceza de zi cu zi. Și această bogăție incomensurabilă a cunoașterii duhovnicești o găsim la toți marii Teologi și Asceți ai Bisericii, ca indiciu sigur că nu putem considera că trăim teologic fără să fim oameni ai ascezei eclesiale.

Mai pe scurt: dacă nu știm să explicăm semnificațiile duhovnicești ale rugăciunii, ale postului, ale slujbelor e semn că am fost degeaba la Biserică, pentru că nu le-am trăit interior, nu știm ce se petrece în cadrul lor și de aceea nu ne-au schimbat deloc.

Schimbarea interioară se produce la întâlnirea cu adevărul și harul din interiorul virtuților și al slujbelor Bisericii.

Pe măsură ce înțelegem un adevăr îl și trăim. Sau trăim adevărul postului, al rugăciunii, al slujbelor, al milosteniei, al smereniei pe măsură ce suntem implicați cu totul în acestea.

În Evanghelia zilei [Mc. 9, 17-32], unde se vorbește despre vindecarea de demonizare a unui tânăr, se scoate în evidență tocmai faptul că din pruncie [v. 21] trebuie să luptăm cu demonii, pentru că altfel ei ne aruncă în foc și în apă [v. 22], adică în diverse patimi și dureri.

Iar sublinierea, cum că demonii nu ies din noi decât prin rugăciune și prin post [v. 29] ne arată că asceza ortodoxă e continuă, că ea nu ține numai cât ține Postul Mare, ci că lupta cu patimile, crucificarea, care urcă pe scara virtuților e continuă.

Și avem imaginea realistă și impunătoare în același timp: crucea ne înalță și nu ne doboară!

Pentru că viața plină de dureri, de renunțări la păcat, ne simplifică și ne înalță deasupra păcatului, a decadenței, fapt pentru care moartea noastră înseamnă ducerea noastră la Domnul de către Sfinții Îngeri.

Suire, urcare…dar interioară

Și Paștiul nostru, Cel care ne-a trecut de pe pământ la cer în umanitatea Sa, ne dă să trăim trecerea de la păcat la curăție într-un mod foarte profund și bucuros.

Noi ne curățim simțirile pentru Domnul nostru. Asta facem acum!

Și pe cât ne umplem de harul Său pe atât înțelegem ridicarea noastră, cu inima, din afundul Iadului.

Înțelegem pentru că se petrec toate acestea cu noi.

Nu e vorba de alegorie, de simbol ci de experiență continuă, nouă, foarte frumoasă a harului Său în interiorul postului, al rugăciunii, al citirilor și milosteniilor noastre.

De aceea ne atenționează din nou Domnul în această duminică, că viața duhovnicească nu e o poveste ci o realitate personală. Și că cel care s-a făcut pe sine propriu acestei experiențe personale cu Dumnezeu, poate să explice, să dea exemple, să dea mărturii clare pentru orice om despre cum trăim cu Dumnezeu și despre cum ne transfigurează el viața, trupul, sufletul, obiceiurile.

El înfrumusețează obiceiurile oamenilor.

El, Domnul nostru, pe care finalul Evangheliei de astăzi ni-L prezintă ca mergând spre Cruce [v. 31]. Numai că mergerea spre Cruce nu desființează umanitatea Sa ci o umple de frumusețea veșnică a slavei Sale.

Iar viața duhovnicească, dacă e sădită de El în noi, știe să primească crucea cu inimă credincioasă, pentru că vede că ea ne fortifică interior, ne luminează și nu ne omoară.

Însă crucea e dureroasă, e un chin prelung pentru fiecare în parte, pentru că e tot ce se petrece cu fiecare dintre noi într-o viață de om. Contează numai ce rezultate are crucea personală: pentru unii ea înseamnă Rai, pentru alții Iad.

Și Iadul e nesuportarea crucii, a suferinței personale. Dacă nu o accepți, de aceea nici nu te transfigurează.

Dar pe cine îl transfigurează durerea, suferința, boala, cât și bucuria, pe acela Dumnezeu îl umple de slava Sa.

Cu alte cuvinte, trebuie să fim serioși cu durerile și cu bucuriile primite din partea lui Dumnezeu și să fim recunoscători pentru toate. Pentru că numai din această recunoștință și acceptare a voii lui Dumnezeu cu noi decurg toate lucrurile care ne transfigurează. Amin!

Praedicationes (vol. 1) [2]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

Paginile 15-21

***

Pe cine întâmpinăm noi?[1]

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

din Lc. 2 reise foarte clar faptul, că întâmpini pe Hristos numai dacă vii mânat de către Duhul în Biserică [a se vedea Lc. 2, 27].

Sfântul Simeon vine la îndemnul Duhului în Templu pentru că să primească în braţe pe Pruncul Iisus, pe Mângâierea lui Israel [Paraclisin tu Israil: Lc. 2, 25, GNT].

Cel care are în el pe Duhul lui Dumnezeu, cel care este biserică vie, personală a Dumnezeului Celui Preaînalt vine în Biserică slavei Sale ca să primească pe Domnul.

Simeon, al cărui nume înseamnă semn în limba greacă, semn care înseamnă şi minune (semnele lui Dumnezeu cu noi = minunile Lui cu noi) primeşte pe Mângâierea lui Dumnezeu, pe Unsul lui Dumnezeu, adică pe Hristos.

Vine la îndemnul Duhului în Biserică şi vede prin Duhul pe Pruncul Iisus şi cunoaşte că El este Dumnezeul cel întrupat pentru noi, că e Cel pe care el Îl aştepta, cf. Lc. 2, 26.

Aşteptare şi întâmpinare.

Numai cel care Îl aşteaptă pe Dumnezeu Îl întâmpină, Îl primeşte în braţe, în fiinţă lui, Îl lasă să intre în el.

De ce Biserica nu a numit acest preadumnezeiesc praznic de astăzi întâlnire, ci întâmpinare, ieşire înainte în faţa Lui?

Poate pentru că întâmpinarea presupune umilinţa celui care Te întâmpină, umilinţa şi bucuria lui, fapt pentru care nu îşi permite să monopolizeze prezenţa lui Dumnezeu, ci se retrage degrabă din cadru, ca şi Ioan Botezătorul, şi Îl lasă pe Mire să crească în ochii lumii.

Sfântul Simeon şi Sfânta Ana aduc mărturie în Biserică despre Hristos Dumnezeu. Rolul lor, după cuvintele Sfântului Luca, e acela de a garantaAcesta este Mesia.

Amândoi vorbesc profetic despre Domnul. Spun cele ce vor fi, ce se vor întâmplă cu El şi cu Prea Curată Lui Maică.

Troparul sărbătorii însă o are în prim-plan pe Născătoarea de Dumnezeu, pe Cea plină de har, Căreia Simeon îi spusese în mod profetic: „prin sufletul tău va trece sabia [romfea, Lc. 2, 35]”, subsecvențiată de Bătrânul cel Drept, de Sfântul Simeon.

Când troparul praznicului se referă la Maica lui Dumnezeu, el vorbeşte despre Hristos ca despre Soarele dreptăţii, Care a răsărit din pântecele Fecioarei, „luminand pe cei dintru întuneric” şi din umbra morţii [Is. 9, 1] după cum spusese Sfântul Isaia.

Când în a doua parte a troparului, în prim-planul cântării apare Sfântul Simeon, Hristos Dumnezeu e numit „Izbăvitorul sufletelor noastre” ţinându-se cont de Lc. 2, 38, unde Hristos e numit „mântuirea”, mântuirea care era aşteptată în Ierusalim.

Din cuvintele Sfântului Luca observăm că nădejdea, aşteptarea lui Mesia nu era o realitate revolută, uitată, ci una foarte vie.

Sfântul Luca vorbeşte despre prezenţa harului Sfântului Duh în Simeon, şi mult mai umbros, dar evident din context, şi în Sfânta Ana.

Cei doi sunt prăznuiţi mâine, pe 3 februarie, primul cu titulatura de Sfântul şi Dreptul Simeon, de Dumnezeu primitorul iar Sfânta Ana cu numele de Sfânta Prorociță Ana.

Aşa după cum e obiceiul Bisericii, a doua zi după un mare praznic e închinată Sfinţilor, care au avut un rol capital în atmosfera praznicului din ziua precedentă.

Fără îndoială că Sfântul Luca a chintesențiat lucrurile, evenimentele și nu le-a relatat pe larg.

Sfântul Simeon nu a spus numai celebra şi arhicunoscuta cântare de la Lc. 2, 29-32 şi câteva cuvinte către Prea Curata Stăpână, după cum nici Sfânta Ana nu a spus decât două-trei lucruri despre Mesia…căci de aia se numeşte Prorociță.

Praznicul de astăzi ne pune în faţă însă realitatea simţirii lui Hristos de către Sfinţi, în Biserică şi faptul că cei care se pregătesc prin faptele lor de sfinţenie pentru sesizarea lui Dumnezeu, Îl simt în mod real, ca pe un foc în trupul şi în oasele lor.

Condacul vorbeşte despre sfinţirea pântecelui Fecioarei cu naşterea Să, despre dimensiunea interioară a praznicului. Cum a sfinţit pe Fecioară prin zămislirea Să dintr-Însă, tot la fel prin Duhul, impreauna cu Duhul Hristos ne sfinţeşte pe noi, întreagă Treime ne sfinţeşte, pentru că Îşi face locaş în noi şi este cu noi.

Hristos, spune condacul praznicului, a sfinţit pântecele Fecioarei şi mâinile lui Simeon care L-au întâmpinat, L-au cuprins, L-au îmbrăţişat.

Însă nu trebuie să înţelegem că numai pântecele şi mâinile lor s-au sfinţit sau că numai o parte a trupului nostru dobândeşte sfinţenia şi nu întregul trup.

Însă Dumnezeiescul imnograf a esenţializat mesajul hristologic, ca şi Sfântul Luca, a spus multe în puţine cuvinte, pentru ca să înţelegem că Întruparea Fiului a însemnat sfinţirea Prea Curatei Stăpâne şi că primirea lui Hristos euharistic cu mâinile sufletului nostru, adică simţindu-L cu sufletul pe Hristos în trupul nostru, ne sfinţeşte şi pe noi, cei care Îl întâmpinăm, cei care Îl invităm în casa noastră şi El vine în noi şi sfinţeşte toate, le face pe toate noi, pline de noutatea sfinţeniei.

La Paşti suntem atenţionaţi că trebuie să ne curăţim simţirile sufleteşti şi trupeşti pentru ca să-L vedem pe Hristos.

La fel la Botezul Domnului, vedem că Ioan Îl vede pe Mielul lui Dumnezeu numai prin harul Duhului, numai curăţit de păcat.

Sfinţii Apostoli Îl văd pe Domnul pe Tabor pentru că sunt plini de harul Duhului Sfânt.

Acum, la întâmpinarea Sa, ambii exponenţi principali ai întâmpinării, care nu fac parte din familia lui Hristos după trup, adică în afară de Prea Curata Stăpână şi de Sfântul Iosif, vin cu simţiri transfigurate la Hristos. Vin plini de har.

După cum Prea Curata Stăpână şi Sfântul Iosif erau plini de har la fel erau şi Sfinţii Simeon şi Ana.

Cei Sfinţi se recunosc între ei. Recunosc că liantul lor e harul Treimii. Și nu se ceartă Sfinţii între ei atâta timp cât văd că sunt cu toţii în har, că sunt plini de har.

Întâmpinarea Domnului e un îndemn perpetuu la interiorizarea relaţiei noastre cu Hristos întru Duhul. Ca să Îl simţi pe Hristos viu, întru tine, trebuie să Îl simţi întru Duhul, pentru că Hristos nu e niciodată fără Duhul şi fără Tatăl.

Întoarcerea noastră trebuie să fie mereu spre harul Treimii, spre adorarea Treimii în unime şi a unimii în Treime.

Ca să cinstim Treimea ca Treime adevărată nu trebuie să vedem persoanele Treimii ca împărţind fiinţa una, ca segmentând-o, după cum nici fiinţa Dumnezeirii nu trebuie văzută ca neexistând în Treimea persoanelor dumnezeieşti sau ca una care se suprapune faţă de persoanele Treimii.

Ci Treimea are o singură fiinţă, o singură lucrare, o singură stăpânire dintotdeauna şi pentru totdeauna, pentru că Dumnezeu e Treime de persoane care împărtăşesc aceeaşi fiinţă, într-o continuă cuprindere personală a fiecăreia de celelalte două.

Şi viaţa noastră este o continuă cuprindere a celorlalţi şi a unei mulţimi de lucruri şi, în acelaşi timp, nu devenim mai multe persoane, ci ne adâncim interior propria persoană şi, în mod concomitent, ne găsim în legătură interioară cu alţii şi cu noi şi cu Dumnezeul iubirii noastre.

Întâmpinarea celorlalţi, primirea altora în fiinţa noastră, iubirea şi rugăciunea pentru alţii nu ne depersonalizează, ci ne personalizează continuu.

Cu cât primim pe mai mulţi în noi, cu cât iubim pe mai mulţi şi avem relaţii cu cât mai mulţi, relaţii de iubire, de cunoaştere reciprocă, de mare intimitate duhovnicească cu atât ne înţelegem pe noi şi pe ei, cu atât viaţa noastră e mai plină de sens, de valoare şi de adâncime personală.

Dacă îi întâmpinăm pe alţii însă, trebuie să nu ne transformăm în stăpânii lor, ci în intimii lor, care le dau o mare lărgime interioară şi exterioară.

Prietenia nu suprimă libera voinţă ci îi devoltă adevărata ei manifestare, o permanentizează în bine.

Cine învăţă din iubire, învăţă să nu asuprească cu insistenţa şi cu opiniile sale pe celălalt ci să se propună ca factor de calmitate şi de întărire pentru el.

Vă doresc să fiţi întâmpinaţi bine de cei care vă iubesc şi să fiţi întâmpinaţi cu respect, chiar dacă nu manifest, de cei care vă depreciază în vreun fel anume.

Fie ca bucuria iubirii lui Dumnezeu să fie în dumneavoastră, în fiecare în parte şi, prin ea, să aveţi ochi blânzi, de porumbel, cu cei cu care vă întâlniţi şi să fiţi văzuţi cu adevărat de cei care au nevoie de dumneavoastră.

Mărturia fiecăruia în parte este o mărturie despre câte minuni face Dumnezeu cu noi. Amin!

***

Fiul cel mare/bătrân și fiul cel tânăr. Comentariu duhovnicesc la Parabola fiului celui pierdut[2]

Iubiţii noştri,

adesea am auzit comentarii la această parabolă care îl nedreptăţeau pe fiul cel mare, pe cel despre care textul grecesc spune că era presviteros [Lc. 15, 25], mai bătrân, îmbătrânit în bine, în sfinţenie.

Adesea am auzit că acest fiu mai mare este un egoist, că el nu ştie să se bucure de pocăinţa fiului mai mic, a desfrânatului, a risipitorului care se pocăieşte.

Însă dacă începem înţelegerea parabolei de astăzi cu Lc. 15, 31, observăm că Tatăl nu îl blamează pe fiul cel bătrân pentru atitudinea lui dreaptă faţă de cel mai tânăr, ci îi dă să vadă dreptatea lui Dumnezeu ca fiind plină de milă, de îndurare.

Cum am putea vedea în fiul cel bătrân un om cu o atitudine proastă faţă de viaţa corectă, dreaptă, atâta timp cât viaţă lui este una a sfinţeniei?

Cum îl putem blama pe cel care este Sfânt în faptele lui, care vine seara de la ţarină [Lc. 15, 25], adică care lucrează zilnic, neîntrerupt fapta cea bună, şi îl putem lăuda, sau să fim de acord cu un fiu risipitor, care şi-a risipit averea harului printr-o viaţă depravata [Lc. 15, 13]?

La o prima vedere lucrurile par să se bată cap în cap. Pentru că, pe de o parte, avem un destrăbălat care plecă de la Tatăl şi trăieşte cum vrea, adică avem un postmodern, care nu are niciun Dumnezeu, cum spune românul iar, pe de altă parte, avem un om Sfânt, care trăieşte nedespărţit de Tatăl, care niciodată nu a călcat porunca Acestuia [Lc. 15, 29], ci Îi slujeşte Lui cu toată inima.

Avem destrăbălare şi viaţă căzută versus viaţă sfântă şi evlavioasă.

Cum putem aşadar să blamăm viaţă sfântă, corectă a fiului celui bătrân, a celui chibzuit, care nu a făcut ocolul durerii şi al dezamăgirii pentru ca să revină la Tatăl, ci a stat în mod statornic cu Tatăl?

Tatăl nu îl blamează pe fiul cel mare ci, dimpotrivă, spune că el este mereu cu Sine şi că panta ta Ema sa estin, adică: toate ale Mele ale tale sunt [Lc. 15, 31, cf. GNT].

Pentru noi versetul al 31-lea este capital. El dă dezlegarea corectă a cazului nostru.

Şi ne dă dreapta înţelegere a textului evanghelic, pentru că ne arată că Tatăl nu desconsideră viaţa sfântă ci, dimpotrivă, spune că cel Sfânt e mereu cu El şi se împărtăşeşte din toate cele ale lui Dumnezeu, adică de slavă Sa dar, în acelaşi timp, spune că fiul cel mai mic nu e respins de către El, dacă acesta îşi vine întru sine [is eaftonelton, cf. Lc. 15, 17, GNT] şi se pocăieşte.

Lc. 15, 17, cu revenirea întru sine a fiului celui mic şi Lc. 15, 31 ni se par a fi punctele de greutate ale parabolei de astăzi.

Venirea întru sine, metanoia, pocăinţa fiului celui mic e primită de Tatăl cu mare bucurie dumnezeiască.

Fiul cel mare s-a mâniat [orghisti, Lc. 15, 28] la auzul veseliei Împărăţiei Cerurilor pentru un păcătos care se pocăieşte, pentru că el dorea ca păcătosul să fie judecat după păcatele sale.

Cei Drepţi şi Sfinţi doresc să se facă dreptatea lui Dumnezeu, să se elimine răul de pe pământ şi să se facă pace şi bucurie pe pământ ca şi în cer.

În Apoc. 6, 10, îi auzim pe Sfinţii Mucenici ai Bisericii strigând către Tatăl: „Până când, Stăpâne Sfinte şi Adevărate [mai amâni, şi] nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ?”. În versiunea 1988 a Sfintei Scripturi, ediţia BOR, găsim această traducere.

Într-o versiune grecească se spune mult mai clar, fără nuanţa de viitor: „Până când Stăpâne Sfinte şi Adevărate nu judeci şi nu răzbuni sângele nostru?” [cf. ed. Nestle-Aland, Greek-English New Testament, editio XXVII, p. 644[3]].

Deci Sfinţii vor dreptatea, vor să fie pe pământ ca şi în cer.

Numai că iubirea lui Dumnezeu vrea şi pocăinţa, pentru că El aşteaptă îndelung pe cei care păcătuiesc, pentru ca să îi facă vii prin pocăinţă.

Așadar a doua duminică pregătitoare pentru Sfântul şi Marele Post are drept obiectiv pe acela de a ne spune că e de preferabil viaţă sfântă, fără de prihană. Dar dacă am păcătuit şi ne dăm seamă că e greu fără Dumnezeu, că avem o viaţă oribilă fără El, sufocantă, El primeşte pocăinţa noastră şi ne face vii prin harul Său.

Însă nu trebuie să blamăm sfinţenia pentru că există şi pocăinţa sau sfinţenia trebuie văzută ca o continuă pocăinţă şi acceptare a celor care vin la credinţă.

Noi, ortodocşii, în mare parte, suntem cam reticenţi când vine vorba să acceptăm pe marii păcătoşi în Biserică, pentru că nu îi vedem prin ochii Tatălui ceresc.

Logica lui Dumnezeu întrece logica noastră, pentru că El îi primeşte deopotrivă pe Sfinţi, cât şi pe cei care se sfinţesc şi care vin în Biserică după o viaţă dezmăţată.

Îi primeşte cu aceeaşi bunătate nemărginită.

Când vine un om nou printre noi, la Biserică, trebuie să ne bucurăm de venirea lui printre noi, chiar dacă nu înţelege el prea multe. Și aceasta, pentru că oricine vine la Biserică cu inimă deschisă e semn că Dumnezeu îl atrage aici, alături de El.

Finalul Evangheliei de astăzi cuprinde esenţialul vieţii creştine: să ne veselim şi să ne bucurăm [Lc. 15, 32] de toţi şi de toate.

Să ne bucurăm de Sfinţi şi să învăţam de la ei, dar să ne bucurăm şi de întoarcerea păcătoşilor tocmai pentru că pot să devină Sfinţi.

Şi la noi, în Biserica lui Dumnezeu cea una, sunt mulţi Sfinţi foşti curvari, vrăjitori, avari, petrecăreţi, care s-au dezis de viaţa lor de dinainte şi s-au umplut de harul Duhului, s-au umplut de sfinţenie, pentru că Dumnezeu i-a primit la El, ca şi pe Sfinţii care nu au avut mari abateri de la drumul drept al vieţii ortodoxe.

Viaţa dezmăţată însă are abisurile ei de înţelegere, dacă ştii să le vezi atunci când vii la Domnul. Pentru că acolo unde se înmulţeşte păcatul, spune Dumnezeiescul Pavel, când te pocăieşti, vine belşug de har, de înţelegere, de înţelepciune [Rom. 5, 20].

Fiecare dintre noi am avut perioade negre în viaţa noastră, de care ne e ruşine. Însă Domnul ni le-a curăţit pe ele, ne-a vindecat de ele, pentru că L-am ales pe El mai mult decât păcatul.

Ne pregătim de post învăţându-ne să avem inimă largă, bună, milostivă.

Iertarea lui Dumnezeu şi dreptatea lui Dumnezeu nu se exclud reciproc ci se trăiesc în tot paradoxul lor viu, adânc.

Simţim iertarea lui Dumnezeu pe măsură ce ne umplem de dorul după dreptatea Lui, după prezenţa Lui.

Fie ca bucuria iertării să fie şi bucuria noastră şi primirea altora să fie cu seninătate şi cu pace, în măsură în care şi nouă ni s-a iertat mult.

Vă dorim o zi binecuvântată în continuare şi multă linişte sufletească. Amin!


[1] Editată online pe 2 februarie 2007.

[2] Scrisă pe 4 februarie 2007.

[3] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Novum_Testamentum_Graece.

Opere complete (vol. 8) [III]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 23-33

***

Trecând peste anumite limite materia încetează de a mai avea caracteristicile pe care le are şi devine esenţă.

Însuşirea a ceea ce este esenţial aparţine nonmateriei, nonexistenţei reale.

Caracteristicile materiei sunt atât de contradictorii încât unele le neagă pe altele şi, cu toate acestea, o fac să existe în acelaşi loc.

Materia are unitate. Însă atunci când se depăşesc limitele ei materia nu mai e determinată ci devine o esenţă determinată în mod nelimitat. Ea devine atunci determinată doar prin aceea că are însuşiri fără cauze exterioare.

Neantul este o existenţă. El neagă materia dar nu este negaţie lui însuşi, ci îndeplineşte condiţia nefiindului, fiind în sine unic şi infinit. Singura lui posibilitate de existenţă este în aceste condiţii.

Negaţia pe linie micro şi macrocosmică se întâlneşte în cercul existenţei şi nu în non-existenţă, desăvârşindu-se sferic, pulsatoriu.

Punctul interior non-existent spaţial şi temporal pulsează ritmic şi suportă aritmia în spaţiu şi timp şi condiţii materiale (integrări şi dezintegrări) pe care apoi le îneacă, le neagă în infinitul exterior (macro) al non-existenţei.

*

Ca indivizi îi iubesc[1]. Ca naţiune şi idealuri naţionale îi urăsc, pentru că iau chipul înşelătorului şi cotropitorului.

Dacă în individ văd avântul descătuşării revoluţionare, tinereţea fluxului vital, în schimb, în idealurile lor văd distorsionarea, deformarea grandioasă şi grandilocventă a dezechilibrului.

*

Dumnezeu[2]

Cu raţiunea-n flăcări

Pascal L-a cunoscut…

Eu explorând neantul

Striga-voi: L-am văzut!…

E viu…Trăieşte-n veci,

E Giganticul mister,

Măreţele mâini reci

Sunt trâmbiţe de cer!…

Eu L-am văzut…El este!…

Sub zările de ceruri

Culoarea-L înmieşte

Trecând prin adevăruri.

Când eu, aprins…mă sting

Cenuşile mă-nving…

El Se retrage-n Sine,

Stă mai presusşi-n mine

*

Viaţă[3]

Dăruire, revărsare

de dulceţi în farmec viu,

frăgezimile-n născare,

trilurile noastre-n chin…

…Şi cum umblă a-ntrupare

viiturile-n pustiu,

îşi desfac pânzele-n zare;

farmec alb în purpuriu!…

Măreţiile ce vin

se cunună* a norod…

Totul e de cântec plin,

omule, de zare rod!

*

Să nu rămână mute

Sublimele volute!

Ne risipim în vânt,

Suflare şi pământ…

Să auzim un pic

Din marele nimic.

Ci numai te-am văzut

Şi cântec a-nceput.

Tu, viu, clar, sublim,

Pe Tine Te mărim!

*

[18 ianuarie1972]

Sonetul luminii[4]

Că te-am iubit e singura mea vină

şi ura m-a rănit adânc, de sânger,

până-n adânc, de-am izgonit lumina,

pe-ai cinei nori ce zbuciumă un Înger.

Iar de-mi cutremur lava-n zarea lină,

din trăsnete zvâcnite către cer,

e pentru trupul ce-l aştept să vină

din foc albastru aţâţat în ger.

Te-adulmec, clar de zare, înger…

Te-adăpostesc reverberând[5] lumină[6],

şi flacără în bucuria nunţii pier[7];

„Din moartea mea văd omul nou – lumină!”.

*

Câteodată dor m-aprinde[8]

lumea-ntreagă de-aş aprinde.

Simt în mine începuturi,

ce le-aş ninge peste scuturi,

când în fulgere şi stele

inelare-n neguri grele…

Şi cu cât ajung mai mic,

tot mai mare în nimic[9],

mi-e şi gândul şi puterea,

explodează-n zare vrerea!

*

Din nimic suită lume[10]

În nimic suflare, tu,

rotitoare-n unde-n spume

chipul tău o străbătu.

Ca un zâmbet ce mă arde

zarea lumii-mi dă ocol,

noaptea vine să mă prade

şi ce bine mi-e în gol!

Vii izvoare-n văi aride

mi se  lăfăie-n pustiu,

cu cât golul se deschide

flăcările-mi râd mai viu.

Puneţi-mi pe zâmbet zale,

peste susur argintiu,

umbre şi infernuri, bale…

Glasu-mi sună tot mai viu!…[11]

Chiot, chiu de nuntă mare

într-a goarnelor strigare,

din adâncuri peste vârfuri

se adună-n nori şi cârduri.

Ceruri noi…şi noi, sub Îngeri,

ne adăpostim în plângeri,

căci în noi şi în pustie

se ridică-n vijelie.

Fiul omului cât cerul,

Tatăl Sfânt în Adevărul

Duhului peste pământ…

Creşti iubire din mormânt!

*

[19 ianuarie 1972]

Spaimele se strâng şi-mi suflă

în urechi, în suflet…gol,

dar din inimă-mi răsuflă

flăcări albe, nori, în stol…

Spaţiul creşte şi se umflă,

măreţii îmi dau ocol!

*

[21 ianuarie 1972]

S-ajung, s-ajung pe roată…

Să dau ocol odată

pământului şi zării,

neîmplântat cărării?

Şi împlinind chemarea

să mă cuprindă marea

pe muntele neîntinării.

O, soare, soare, soare,

fărâmă într-o zare,

cât îmi mai poţi purta

cu foc inima ta,

înmormântarea mea

în alb hlamida ta.

Când în cântec unda trece…

…Viaţa, dacă se petrece,

aripa suie-n suiş…

…Dac-o iei pieziş, pieptiş!

Ce e teama?!…Dacă sui,

Fruntea în curaj apui!…

*

[10 aprilie 1972]

Doamne, noi Te-am iubit şi am greşit în iubirea noastră şi pentru asta ne-ai pedepsit, ca lumea să nu ne mai audă glasul, să nu ne mai vadă faţa.

Alţii Te-au umilit şi Te prigonesc şi Tu le-ai îngăduit domnie pe pământ. Te prigonesc şi Tu le surâzi. Şi ei vor să ştergi chipul şi numele Tău din inima oamenilor.

Şi oamenii ştiu cine sunt ei şi totuşi îi ascultă, şi-i laudă, şi de numele Tău se ruşinează; le e frică să-L mărturisească, din interes, din laşitate.


[1] O referinţă rară…cu adresă la regimul comunist. Fericitul Ilie refuza să vorbească despre comunism, despre torturile din închisoare…despre supliciul dictaturii. Considera că trebuie să vorbească cu mine despre cum se îndumnezeieşte omul, despre lucrurile pozitive…şi nu despre lucruri care să creeze resentimente.

[2] Un poem însemnat cu da.

[3] Poem însemnat cu da.

[4] Ibidem.

[5] V: iradiind.

[6] Există în M un vers, cu două variante, care ar fi trebuit să fie al treilea din ultima strofă, dar la care Fericitul Ilie a renunţat, numerotând, după eliminarea lui, fiecare vers în parte, în ordine crescătoare.

Prima variantă a versului exclus: „cristalizez să înfloresc în ger”. A doua variantă a lui: „mă-nchin s-ajung cristal în ger”.

[7] V iniţială a versului: Şi verde-n bucuria nunţii pier.

[8] Poem din categoria celor publicabile, însemnat cu da.

[9] V a doua: pe nimic.

[10] Poem publicabil, însemnat cu da. Paralel cu prima strofă apare o însemnare făcută cu creionul: P. A., pag. 22.

[11] V iniţială: Glasul meu rămâne viu!…

Opere complete (vol. 8) [II]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 10-22

***

Mi-e inima goală,

puhoiul avid

de verde molid,

de stânca abstractă.

Afar’, cruci şi răscoală

în mâlul perfid,

ocoluri se-nchid

pe linia dreaptă…

*

Revoltă[1]

1

Acestui cer i-am vrut adâncul

Şi care vânturi nu m-au supt;

M-am revărsat pe tot pământul

Şi umbrele îmi spun că sunt!…

2

Lumina mea ce se scufundă

Nu şi-a găsit destul abis

Şi i-a rămas, şi-o să-i rămână

Mereu un cer, mai sus, deschis

3

În carnea mea rămână golul,

Inima, gând…se fac de plumb,

Ecuatorul simte polul,

Întunecimi mă vor tăcând[2]

4

Plin de explozii siderale

În viaţa lumii putrezesc,

Pe-al morţii vuiet, din spirale

De galaxii…mă rezidesc![3]

5

Eu, fiul, pururea în Fiul,

Celui ce este-n ceruri Tată,

Celor ce-mi cresc în duh pustiul

Le dau o inimă curată.

[varianta integrală a strofei a 5-a]

Eu, doliul* cerului…Pustiul,

De veacuri spulberat în cale,

Nu mă opreşte să fiu fiul

Luminii peste lumini* ovale.

6

Stele pe ceruri să rămână,

Peste neant curgând şuvoi,

Din răni adânci, frunte şi mână,

Sânge în viaţa de apoi…

7

Din fulgere oglinzi, oglindă,

Lumini în candelabre pure,

Oceane şi furtuni s-aprindă,

Oglinzi, oglinzi, oglinzi, oglindă!

8

Prea vie, veşnică să fie

Spre cântare celor vii

Rotind, rotiri în veşnicie…

…O, Făt-Frumos!…O, apă vie!…

*

La moartea unui verişor

Din toate-ai fost…

te-ai reîntors în toate!

Spre soare mergi

şi ai rămas în soare,

în ceţuri, neguri şi ninsoare

şi în lumină şi izvoare.

Şi-acum…iar liberi…iar copii,

cum am mai fost,

’nainte de-a călca prin vremuri,

prin lumea cu-ale ei coclauri…

[bălăuriri*[4] s-au limpezit][5]

*

Aripi,

un timp avut,

ce trece…vine…

Imense, peste spaţii vii…

Aşa se desfăşura eterna zare

Aripi!…

…S-aud venind[6],

venind’napoi,

în noaptea golului din noi,

antimaterie[7] absorbită.

L-am absorbit,

m-am dezrobit…

Şi sorii toţi

şi galaxii

s-au prăbuşit?!

Nu s-au zbătut

şi n-au clipit,

şi-au aţipit…

………………….

O, Soare, Tu,

crescut în mine,

pe fruntea mea ai răsărit

Văd ceruri noi,

pe limpezi nori,

culori ce cântă, spaţii despletind…

…Şi stând pe loc

văd orizonturi noi, suind,

văd veşnicul venind,

chipul omului de-argint.

Şi…Fiul Omului – argint –

pe focul aurului STÂND.

*

El…

Sfântul farmec

El,

Viul farmec,

Care vine

lucind din sânul ochilor[8]

şi din purtarea umbrelor,

din trupul spelb al anilor,

vânează-n braţe

scânteietoarele adâncuri!

*

Ce[9] este duhul omului?…O cuprindere, un cuprins fără timp şi fără spaţiu, care răzbeşte în spaţiul material şi în timp…şi pe care duhul nostru le înregistrează. Numai el e conştient de existenţa materiei şi a creaţiei.

Ce este duhul nostru în veşnicie? O pulsaţie în afara timpului, care vibrează, care se dilată şi se contractă pe potriva mărimii pe care şi-a câştigat-o în lumea materială, temporală.

*

Tu, puls al inimii cereşti,

în care, ce creezi, tu eşti…

Tu, cel străpuns şi cel cuprins,

în care lucrurile-au sens;

ce nimbul limpezimii-ntinzi

şi roiul norilor, oglinzi…

Şi-n spaţiul sfeşnic – drumul tău e

m-aud crescând din Dumnezeu!…

Cum cresc în El, El creşte-n mine,

izvor, argint, aur, iubire,

lumină, pace…şi iar lumină

coboară-n lut…şi lutul Ţi se-nchină!…

*

[24-25 iunie 1971]

Rugăciune

Dumnezeul meu, pe cei ce Te-au slăvit din inimă şi vroiau, cu fapta, să îşi înalţe inima către Tine; pe cei ce Ţie Ţi se încredinţau şi ai Tăi vroiau să fie, pe aceştia i-ai încercat şi i-ai lovit şi i-ai biciuit şi i-ai mustrat şi pedepsit cu chinuri şi moarte, pentru faptele lor şi vrerile lor care nu erau credincioase şi prin care nu Te slăveau aşa cum doreai Tu.

Căci Tu nu doreai faţa lor, ci adâncul lor să fie spre Tine. Şi când ai voit aceasta mulţi s-au lepădat de Tine şi de Tine s-au îndepărtat.

Numai cei ce Te-au iubit cu adevărat, în adâncurile inimii lor, Te-au văzut pe Tine, Iisuse, Dumnezeule, în toată slava Ta.

Dar ce s-a întâmplat cu cei ce Te urau şi Te blestemau şi Te izgoneau din Casa Ta? I-ai îndurat şi cu blândeţe de Tată i-ai îndrumat pe căile cele bune.

Şi pe când buzele lor încă Te bârfeau şi nu Te recunoşteau, faptele lor Te clădeau şi Te slăveau în lume.

Pe aceştia i-ai ajutat ca pe nişte fii risipitori, care se întorceau la Tine şi care veneau orbecăind prin lumină.

Şi pentru ei ai înjunghiat viţelul cel gras. Şi de bucuria Ta şi a lor, pentru atunci când se vor întoarce definitiv şi total la Tine, eu, fiul Tău, care a stat mereu lângă Tine, trebuie să mă pregătesc, pentru ca bucuria lor şi a Ta s-o pot împărtăşi şi eu, să fie şi a mea

O, dar pe care nu pot să-l uit!

Nu pot să uit chipul duhurilor care alergau spre Tine şi care asaltau, cu puteri omeneşti, Împărăţia Ta şi care, mai apoi, s-au rătăcit şi au pierit în încercările diavoleşti. Ei Te-au pierdut pe Tine…

O, dar mare e taina iubirii şi a îndurării Tale!…

Şi eu cred şi Te iubesc mai mult şi sporesc în iubire către Tine, rugându-mă, plângând pentru mântuirea celor ce-au vrut să Te iubească, să Te slujească, să Te slăvească dar n-au ştiut cum şi Te-au pierdut şi s-au pierdut, ei, copiii Tăi!…

Adună-i, Doamne, pe cei buni şi pe cei răi şi îndreaptă-i! Şi mă iartă, Doamne, dacă greşesc rugându-Te pentru mântuirea celor care au murit departe de Tine, în întunericul păcatelor de moarte!…Amin!

*

[23 octombrie 1971]

Mi-e sufletul tomnatic,

pribeag şi singuratic,

ca frunzele în vânt

iubite de pământ,

în toamna strecurată,

când sângele mă cată,

lumină nestrigată*:

Pe unde eşti să-mi cânţi?!…

*

[19 decembrie 1971]

În ţara mea

Ce moarte-i asta

într-o stea

sub cer albastru?

Sau…nu e ea?!

Ai ochi senini,

senin şi gândul

de nori şi galaxii,

flămândul!

Rotire-n cer,

clipotul[10] apei,

surâd în ger

sub visul pleoapei.

Salut murire,

zvon de stea,

iubire-n vid,

iubirea mea…

Tu…floare-apui

de rod…Pământ

în glasuri sui

lumini şi cânt…

Mireasmă-n gol

de viscol ger,

spiral, ocol,

tu, ţara mea.

Pribeag a fost

surâsul tău

azi îţi dă rost

destinul greu[11].

*

De-ar[12] creşte alţii mai avizi

şi de lumină şi de stele…

tu, golule, să te deschizi

sorbind nuntirile-n inele.

Să nu te-atingi, singurătate,

cu spaima viselor gălbui,

nici de duh şi nici de trupul ce se zbate

între ce-a fost, ce e şi nu-i!

Căci ne simţim pe-ntinsul lumii

nu ca odraslele oricui

Plecăm, ca-n vis, din straiul humii

spre primăvara Soarelui.


[1] Deasupra titlului e scris: cer dacic*. Poemul e bifat cu un X de culoare roşie.

[2] Acest vers are trei variante. Celelalte două: Pigmei atroci mă vor tăcând…şi: Duşmanii mei mă vor tăcând

[3] Numai aceste prime patru strofe sunt numerotate în M, însă poemul nu se termină aici, ci înglobează încă alte patru strofe, a cincia strofă a poemului având o variantă integrală. De aceea vom numerota şi celelalte strofe pentru ca să păstrăm ideea până la capăt.

[4] Nu ştim ce înseamnă acest cuvânt. A vrut să scrie oare: valurile s-au limpezit?

[5] Versul ultim este posterior creării poemului. El e scris cu stiloul, pe când tot restul poemului e scris cu pix de culoare albastră.

[6] V primă: gonind.

[7] A doua variantă a versului: de golul negru absorbită.

[8] Am folosit a doua variantă a versului. Prima era: Privind din sânul ochilor.

[9] Deasupra acestui text Fericitul Ilie a scris: De aici, da…socotind acest text publicabil.

[10] O formă contrasă: clipocitul apei.

[11] Ultimele două strofe au fost scrise cu creionul şi într-o altă perioadă, pentru că întregul poem a fost scris cu stiloul. A fost corectat de două ori acest poem: odată cu pix de culoare roşie şi altă dată cu creion chimic.

[12] În stânga paginii, sus, autorul a scris cu creionul: da…semn că e un text publicabil.

Opere complete (vol. 8) [I]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 1-9

***

Al șaselea caiet manuscriptic[1]

În[2] practica rugăciunii mistice am pornit bazându-mă pe câteva indicaţii date de către alţii.

Însă, în primul rând, m-am bazat pe două principii: pe dragostea şi pe aspiraţia/ atracţia mea către cer, fiindcă aveam credinţa/ încredinţarea clară, ca lumina zilei, că Dumnezeu există şi poate realiza orice.

Din punct de vedere ştiinţific ştiam doar atât: că energiile în circuit închis îşi măresc potenţele şi nu se pierd. Şi aşa a fost!

Rugăciunea făcută în semnul crucii, din care au reieşit două cercuri de lumină, care se întretăiau, a făcut ca cele două cercuri să devină, cu timpul, o sferă. Au apărut apoi bolţile cereşti. Apoi toate formele posibile şi imposibile pentru mintea omenească.

Acestea toate au izvorât din inimă, din infinit. Ele se multiplicau la infinit în infinite spaţii, culori, miresme şi senzaţii, până la contopirea lor cu infinitul.

Un lucru mi-a devenit cert: faptul că în ritmul respiraţiei, al fluxului şi al refluxului spiritual se desfăşura întreaga creaţie dumnezeiască al cărei izvor nu putea să fie spiritul meu mărginit.

Am înţeles aşadar, că acestea puteau să izvorască numai din Spiritul etern, din Dumnezeu.

Tot ce trăiam era în afara clipei, a timpului. Universul spiritual pe care îl vedeam existând se desfăşura între trecut şi viitor, ca o existenţă plenară iar eu îl priveam adâncindu-mă în el.

Ochiul meu, spiritul meu îl cuprindea precum cuprinzi spaţiul cu ochii, galaxiile sau cosmosul mare.

*

[Urmează o pagină goală…şi apoi 2 pagini şi-un sfert sunt scrise cu o cariocă de culoare verde.]

*

[26 aprilie 1970]

Dacă Dumnezeu va vrea, atunci când voi trece din lumea aceasta, în veşnicie, mă voi întoarce la locaşul Sfintei Vineri[3] şi la cel al Sfântului Haralambie, templele Domnului meu, pe care le iubesc.

Şi le voi sluji cu forţă şi cutremur, după cum nu s-a văzut în viaţa mea, ca să se zguduie şi să se trezească urmaşii şi urmaşii urmaşilor noştri[4].

*

Înfloreau[5] oamenii ca florile câmpiei şi ale livezilor…Şi a bătut vântul în faţa Domnului. Şi florile cele multe s-au scuturat şi multe au căzut fără rod.

Şi a bătut vântul mai puternic şi au căzut şi florile şi fructele crude.

Şi furtună şi fulgere şi trăsnete au năpădit şi fructele în pârg cât şi pe cele coapte şi au căzut ca şi vitejii în lupte.

Şi o vreme nu s-a mai văzut nimic. Cerul şi pământul erau una în marea învolburare a tăcerii.

Şi a fost linişte apoi. Vremea vitejilor şi a luptei trecuse. Aşa a fost!

Florile s-au scuturat, roadele şi crengile s-au rupt şi au căzut în furtună ca oştenii în luptă. Dar temeliile de viaţă au rămas. Fiindcă din rădăcinile adânc îngropate vor porni lăstarii noii vieţi. Aceştia vor porni în căutare de noi orizonturi.

Aşa a fost! Oameni, ca flori plăcute în faţa lui Dumnezeu, s-au scuturat uşor. Iar oameni duri s-au făcut plăcuţi Celui de sus în aspra bătălie pentru biruinţa Lui.

Dar cei mai de pe urmă, fără flori* şi fără glorii de fapte mari, cei umili şi tăcuţi, cei fără glas şi neauziţi, cei nevăzuţi ca şi adâncile temelii, au urmat un ritm profund al veşnicei respiraţii spirituale a lumilor.

Loviţi sau neloviţi, nimic nu i-a scos din statornicia ritmului duhovnicesc.

Căci îi ei pulsa însuşi sângele şi viaţa cerurilor, din care lumile izvorăsc.

O, cât de ameţitor! O, cât de violent, de intens izvorăsc!

*

Pe[6] Tine Te laud,

Duh umblător

în minţi, în fapte,-n făpturi…

Şi mai mult decât toate

eşti…puterea şi dragostea

prin care ne recunoaştem,

ne-mbrăţişăm

ca să făptuim,

să slăvim,

să cântăm!…

Horirea şi hora

e roata

de care suntem rotiţi,

plătind-o cu moarte

ne naştem şi

pururi urcăm…

Iar norii şi sferele

aud…

Sinteticul mod*:

atomii şi stelele…

*

Cupa

Tu, cupa mea

prin care beau seninul.

Tu, care te reverşi

în veşnicie…

Sorbi-te-voi…

Tu să fii tot mai vie,

pe-aici, pe pământ,

când fi-voi iar doar gând

tu să te porţi făclie.

Sufăr în gând de cer,

în zămislitul lut

cristalizând în ger.

*

[7 octombrie 1970[7]]

Spre tine mă întorc, viaţă care n-ai fost. Bate-n inima mea pustiul şi norii vieţii stau să pice cu grindină de ploi.

Să spele…să ne spele de tot ce-a fost!

Când visele vieţii sunt pierdute, către ce firimituri ale irosirii fluxului vital să te întorci?!…Să-ţi legi gândul, simţirea şi ţelul, de ce lucruri anume? De care surcele?!…

Mereu avânturile ni se taie din faşă, mugurii ne sunt rupţi. Dar etern, dintru început, speranţele se vor lumină şi lecturi existenţiale şi cârlige cereşti. Prăbuşiri zodiacale şi erupţii ale nimicirii. Voinţa şi forţa ne sunt înăbuşite.

Înnoptate privegheri în care ni se scurge vlaga duhului în fărâmiţări terestre. Duh pulverizat în făptură…

Cum să te mai aduni?! De ce să te mai aduni, când n-ai putut să te întorci, ca o undă în marea cristalină, din cauza oglinzilor întunecatului abis?

Şi eu voi trece şi am trecut de mult, căci viaţa mea şi-a veacului pentru care m-am născut a trecut. Această viaţă o trec mai departe acelor, care ne vor urma pe drumul acesta scurt şi greu şi atât de îndepărtat

Iar acum mă întorc cu privirea, cu mâinile şi trupul greu, spre surlele[8] veşnicii. Căci sol al ei eram şi am uitat sunarea. Am uitat să sun.

Şi va fi în curând prea târziu, când viaţa mă va chema să sun pentru ea…fiindcă timpul ei va fi trecut.

Îndurare nu se va mai găsi. Surlele vor trebui să-şi sune îndelung neîndurarea îndurărilor.

Cum are urechi de auzit, să audă! Căci trâmbiţele veşniciei nu au un cântec clar pentru minţile şi inimile tuturor.

Aţi vrut sau aţi făcut vrerea voastră sau vrerea altuia sau a altora? Atunci aşa aţi trecut şi cu acestea aţi rămas.

Unde sunt faptele voastre? Cu cine sunt făcute ele?! Cu cine aţi fost?! Cu cine rămâneţi?!!!…

Nici eu n-am fost mai bun, nici mai rău decât voi.

Dar Domnul meu mi-a frânt mereu cărarea spre neant şi m-a îndreptat în pustiu şi m-a lăsat să plâng acolo…până când abisul / harul de foc mă va răpi la cer, aşa cum am mai fost şi cum voi mai fi[9].

O…cerul meu se întunecă din cauza focului mocnit, care mă chinuie şi mă sufocă!

Curând vor izbucni flăcările şi ceruri noi la fiecare flamură de gând. La fiecare zvâcnire a inimii vor tresălta în orizonturi şi apusuri de nestemate creaţii.


[1] Caietul al 6-lea e ultimul caiet al Fericitului Ilie, pe care ni l-a dăruit şi este cel mai voluminos, la nivelul informației, dintre ele. El nu poartă însă niciun titlu. E un caiet îmbrăcat în copertă neagră, care costa 10 lei la momentul cumpărării lui.

[2] Deasupra acestui text, pe prima pagină a caietului, cu pix de culoare roşie scrie copiat şi apare X-ul, care indică faptul că acest fragment era publicabil în viziunea sa.

[3] Al Sfintei Preacuvioase Parascheva de la Turnu Măgurele, unde Fericitul Ilie a mers în ultimii ani şi unde a fost prohodit. Celălalt locaş, al Sfântului Sfinţit Mucenic Haralambie, e catedrala oraşului, care are acest hram.

[4] Această dorinţă cutremurătoare este expresia sfinţeniei şi a îndrăznelii sale celei mari către Domnul. Cu alte cuvinte, dacă Domnul îmi va da ca să fiu printre Sfinţii Săi, atunci voi veni şi voi ajuta pe cei care se roagă în Bisericile acestea, unde eu m-am rugat şi pe care le-am iubit.

[5] Un text însemnat cu X roşu, deci un text socotit publicabil.

[6] Alt text publicabil în intenţia autorului. Acesta e un text parabolico-profetic.

[7] Text însemnat cu X albastru, un text bun de păstrat…dar nu şi publicabil. Un alt text parabolico-profetic.

[8] Cântatele veşnicii.

[9] Se vede din nou încrederea sa nestrămutată în faptul că Domnul îi va da din nou să vadă lumina dumnezeiască şi că va fi cu El pentru veşnicie.

1 2 3 21