Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [17]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 232-243.

***

În convertirea Sfântului Pavel „ti Me diochis” [F. Ap. 9, 4, cf. GNT] poate însemna „de ce Mă prigoneşti?” dar şi: „de ce Mă urmăreşti?”.

Sfântul Pavel Îl urmărea pe Hristos. Venea să Îi urmeze fără să ştie, fără să înţeleagă prea bine acest lucru. El credea că urmăreşte să distrugă creştinismul. Dar lucrarea lui Dumnezeu cu el era aceea, că el Îl urmărea pe Hristos, vroia să Îi urmeze şi să zidească Biserica lui Dumnezeu.

Dar „a prigoni” şi „a urmări” pot avea explicitări antagonice până la urmă.

Prigonirea creştinilor e sinonimă cu omorârea lor. Şi „a urmări” înseamnă „a prigoni”. Dar „a urmări” înseamnă și „a urma”.

Urmăresc pentru ca să văd. Dar urmăresc nu pur şi simplu ca să văd, ci să fac ceea ce văd.

Îi urmăm lui Hristos, când conştientizăm cine este Hristos. Dar ca să te edifici, trebuie să-L urmăreşti.

Şi Îl urmărim şi când credem noi că suntem necredincioşi, atei, indiferenţi religios. Noi Îl urmărim în fiecare eveniment, om, idee, pată de culoare, frunză.

Nu ştim asta, dar pentru că vrem adevărul, adevărurile evenimentelor, ale oamenilor, ale compoziţiei frunzelor, Îl căutăm pe El.

E uimitor cum Îl căutăm în păcat, în idolatrie, în necredinţă tot pe El, pe Hristos. Îl negăm în noi sau nu ştim ce nume să dăm acestei Prezenţe care ne unifică viaţa, mintea, preocupările.

Conexiunile raţionale, invenţiile, descoperirile sunt o împărtăşire din harul lui Hristos. Întreaga raţionalitate a lumii are ca fundament pe Hristos şi orice măiestrie poetică, artistică, filosofică observă, mai mult sau mai puţin, reflexiile harice ale lui Dumnezeu Cuvântul întrupat.

Îl văd cu pete, în mod nedeplin.

Toate credinţele religioase stau în tinda Sfintei Bisericii – spunea, cu alte cuvinte, Fericitul Dumitru [Stăniloae] într-un studiu al său extraordinar – pentru că sunt nedepline şi au nevoie de deplinătatea Sfintei Ortodoxii.

Nedeplinătatea lor nu înseamnă că au lucruri foarte bune, fără pată şi deloc lucruri rele, ci că au străfulgerări ale adevărului, intuiţii bune, problematizări care aşteaptă să fie împlinite prin adevărul deplin, dumnezeiesc, pe lângă o sumă imensă de neadevăruri.

Faţa ta poate să îmi fie de ajuns. Mă împlinesc numai văzându-te. Dar mă pot şi înnegura văzându-te.

Nu ne cunoaştem istoria, trecutul şi putem fi foarte uşor manipulaţi. Nici nu ne putem închipui cât de colosală este bogăţia Sfintei Ortodoxii.

Observ cu durere lipsa marilor vorbitori, predicatori, oratori ortodocși. Vorbirea trebuie să se creeze în spaţiul dintre mine şi auditoriu.

Genoflexiunile vocii, supleţea ei, schimbările de tonalitate, puterea cu care sunt apăsate cuvintele sau care se imprimă în cuvinte, derogările, imixtiunile întăritoare, zâmbetul înţelegător, non-iritarea auditoriului prin pronunţie sunt neapărate.

O predică adevărată începe de la 4-5 ore în sus de comuniune în rugăciune, în împărtășire, în dragoste.

Discuţia oratorică care angajează, însufleţeşte, care ridică la cer inima şi mintea nu trebuie dezbătută la cursurile de Omiletică sau Catehetică, pentru că ea, dacă există undeva, se vorbeşte pe sine, se aprofundează din interiorul ei.

Conceptele care nu s-au născut din viaţă, ci vor ca viaţa să le urmeze, nu vor spune nimic, niciodată, oamenilor.

Oamenii sunt răvăşiţi, înălţaţi, copleşiţi, entuziasmaţi, cuceriţi de predica ta sau nu sunt deloc.

Nu poţi să aprinzi un incendiu zonal, naţional sau mondial, un incendiu al dragostei de Dumnezeu cu presupoziţii, ci cu certitudini, cu convingeri, cu realităţi fără replică.

Omul trebuie să rămână paf[1], ca la fotograf când te aude.

A vorbi în harul lui Dumnezeu nu înseamnă a trece neobservat ci, dimpotrivă, să determini faptul ca şiruri de oameni să curgă după tine, după vorba ta, după adevărurile pe care le spui.

Nu trebuie să ai senzaţia, atunci când îl asculți, că predicatorul ştie deja „povestea” foarte bine şi acum doar ţi-o repetă, ci trebuie să simţi faptul, cum, acum, în faţa ta, aici, în mijlocul Bisericii, se naşte cuvântul mântuitor.

Cum încordarea dragostei şi a responsabilității pentru tine, auditoriul, naşte cuvinte care se pogoară de sus şi care doar ating mintea şi inima ca o mlădiere uşoară.

Predicatorul dumnezeiesc trebuie să te ţină racordat la buzele lui, la inima lui, la zvâcnirea minţii sale.

Trebuie să intri în interiorul celui ce vorbeşte, să te linişteşti în el. Dar ca să intri, el însuşi trebuie să te lase să intri, să te lase să fii un invitat de marcă, oricine ai fi tu și de oriunde ai fi tu.

Predica nu trebuie să te facă să te simţi străin, singur, renegat.

Dacă stai și asculți o predică şi te simţi exclus înseamnă că sunt multe lucruri în neregulă.

Predica trebuie să te ocrotească, să te apropie, să te ţină la sân sau sub penele sale.

Dacă nu îţi plac subtilităţile înseamnă că eşti bădăran din punct de vedere intelectual, afectiv, sufleteşte.

Cum să nu îţi placă frumuseţea?

Cum să nu îţi placă mireasma, naturaleţea, vitalitatea ingenuă? Şi dacă nu îţi plac e de rău.

Copiii aud dar trebuie să audă şi mai bine.

Trebuie să le spui copiilor tăi, că ceea ce văd, aud şi simt ei nu sunt basme de adormit copiii.

Bătrânii nu trebuie să se simtă renegaţi, pentru că nu se mai uită aproape nimeni la ei.

E de ajuns să se uite Dumnezeu la voi şi vă vede toată lumea, dragii mei!

Nu trebuie să ne credem „veşnici”, „imperturbabili”.

Nu trebuie să credem, că în starea de acum vom trăi pentru veşnicie.

Când a înţeles Sfântul Ioasaf al Indiei[2] cum arată omul şi ce ajunge acesta în cele din urmă s-a înspăimântat. El, care nu mai văzuse aşa ceva până atunci (19 noiembrie).

Viaţa Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf nu e „un roman”, ci o capodoperă de sfinţenie. Cei care văd în ea „un roman” ar trebui să o mai citească până când îşi dau seama de contrariu.

Bucuria dumnezeiescului post: bucuria şi dorul după viaţa îngerească. Te simţi întraripat de doruri sfinte, de năzuinţe dumnezeieşti.

Pe măsură ce se subţiază carnea, trupul, în acelaşi timp te inundă frumuseţea stării de asceză. Uscăciunea trupului e frumuseţe dumnezeiască, văzătoare de frumuseţe dumnezeiască.

Dar să nu ne grăbim să ajungem scheletici numai pentru că aşa credem că sunt Sfinţii, ci această subţiere a trupului vine de la sine şi te simţi din ce în ce mai bine în această stare.

„Sfinţenia de-o clipă” sau „cea ca un poster” sau „dobândită în scurt timp” nu sunt decât ipostaze ale înşelării, ale deraierii duhovniceşti.

Cine crede, că dacă a auzit ceva trebuie să se pună imediat pe treabă şi mâine vin rezultate concrete, se înşală: e un entuziasm copilăresc, fără minte şi trup de ascet încercat.

Viaţa ascetică nu se face cu demaraj la întâmplare ci până la urmă înţelegi, că toate au o rânduială, un timp, o măsură, chiar dacă noi vrem să sărim calul, să atingem totul într-o clipă.

„Şi dacă nu câştigăm mântuirea? Dacă nu vedem nicio vedenie, dacă nu ajungem să facem nicio minune?”. Întrebări care ți se pun…sau vezi că se formulează în adâncul începătorilor.

Dar pentru acestea se osteneşte omul? Osteneala e pentru ca să ne facem proprii iubirii lui Dumnezeu și nu pentru a deveni niște vedete ale „sfințeniei”.

Vrei repede şi nu ştii deloc să aştepţi şi nu te interesează că nu ai răbdare.

De aceea mulți au o privire năucitoare despre „sfinţenie”, ca și când ar fi vorba despre carierism. „Trebuie să fac asta, asta…şi ajung acolo”, cred unii.

Adică o sfințenie care să rezulte din faptele lor ascetice și nu din legătura de iubire cu Dumnezeu.

Dar viaţa duhovnicească nu e un raţionament matematic pur-uman, ci o împreună vorbire, simţire și consfătuire cu Dumnezeu, pentru că trăim tot timpul cu El.

Vorbesc cu El, simt ce vrea El de la mine, merg unde văd că El mă îndrumă, mă îndeamnă.

Cuvintele Lui se aud în taina inimii, în tăcerea unei inimi mereu rugătoare.

El îmi vorbeşte şi eu Îl ascult: aceasta e taina personală, a legăturii personale dintre Dumnezeu și om a Ortodoxiei.

Dacă Dumnezeu îmi vorbeşte atunci El e viu. Și dacă eu nu Îl aud înseamnă că eu nu mai sunt viu, ci mort de viu.

Aşteaptă!

Cine aşteaptă trenul se urcă în el.

Cine aşteaptă primăvara o să se bucure de ea.

Cine aşteaptă, cine vrea să aştepte un copil timp de nouă luni se bucură de împlinirea unei naşteri, pe care o aduce o naştere a unui nou om.

Fiecare mamă e o născătoare de unicităţi şi asta e marea împlinire a ei dar şi a tatălui.

Copilul se bucură dacă are cu cine să se joace, deci cu cine să relaţioneze şi pe cine să iubească.

Părinţii ar trebui să îşi iubească copiii.

Dacă copiii voştri, iubite mame şi iubiţi taţi, sunt o povară pentru voi, atunci iubirea voastră şi voi înşivă nu valoraţi nimic, pentru că vă devalorizaţi singuri!

Copilul e cel care ne transmite mai departe. Ne transmite somatic dar trebuie să fim în stare de faptul, ca acesta, copilul, să vrea să ne transmită şi caracterul, şi sfiiciunea, şi blândeţea, şi omenia, şi frumuseţea noastră.

Dacă vrei să te reprezinte pe mai departe, trebuie să ştii să uzi iubirea lui firească faţă de tine.

Dacă iubirea pentru tine moare, se sufocă, se înăbuşă, atunci eşti o epavă în inima lui şi de aceea îţi doreşte moartea sau e indiferent față de tine, pentru că nu te mai simte al lui.

Când nu îţi mai simţi părinţii în tine, când nu te mai trezeşti gândindu-te la ei, când nu îţi mai face plăcere să te întorci acasă, atunci, din ambele părţi, nu se face nimic.

Se aude din ambele părţi tăcerea, o tăcere exclusivistă, care încarcerează.

Strigă, dacă poţi!

Strigă-ţi dragostea!

Strigă pe cel pe care îl iubeşti şi cheamă-l acasă!

Acasă înseamnă acolo unde toţi te aşteaptă cu dragoste.

Dar dacă acasă nu mai rimează cu dragoste, atunci acasă poate fi un iad. Și mulţi spun acest lucru, pentru că acasa lor e un iad irespirabil.

În loc de dragoste găseşti bătaie, înjurături, împunsături deocheate, vrăjmaşe, oameni care nu te vor pentru că nu te înțeleg și nu te acceptă.

Şi pentru că nu ești ascultat, ţipi degeaba. Unoeri crezi că e mai bine să taci şi să te rogi…Sau te rogi, ca să poţi să taci şi să te rogi.

Nedreptatea te face să iei atitudine şi uneori atitudinile tale te duc la martiriu.

Şi fericiţi sunt cei care ştiu să rabde pentru dreptate!

*

De ce trebuia să intre Prea Curata Stăpână în Templu? Ca să indice faptul că numai în sfinţenie Îl primim pe Hristos, că numai în curăţie dumnezeiască Se naşte Hristos în noi.

Sfinţii Îngeri s-au înspăimântat[3] văzând-o intrând în Sfânta Sfintelor. S-au cutremurat.

Au văzut că nu i s-a întâmplat nimic rău ci, dimpotrivă, că Sfântul Arhanghel Gavriil e trimis să o hrănească.

Intră acolo, unde arhiereul intra numai o dată pe an. Dar ea era mai curată decât tot templul, decât întreaga creaţie, decât toate ierarhiile cereşti.

Femeia desconsiderată, femeia pusă mai mereu la index, la spate, devine prin Prea Curata Stăpână mai aleasă decât orice făptură, mai de preţ decât orice diamant. Dar pentru că ea era „Roaba Domnului” şi nu în ton cu feministele de astăzi[4].

Sfânta Maria sta „la picioarele Domnului” (Lc. 10, 39). Umilinţa primează aici, dar şi bucuria iubirii.

Dacă iubeşti pe cineva îi faci loc, îl laşi să treacă, vrei ca acela să fie iubit şi de alţii. Şi dacă îl iubesc şi alţii, te bucuri şi tu, pentru că şi tu îl iubeşti şi el te iubeşte şi vrei ca el să fie iubit şi de alţii şi el să iubească şi pe alţii, oricâţi ar fi ei.

Iubirea nu poate fi egoistă. Faptul că cel ce iubeşte trebuie să fie neapărat gelos e o frază mincinoasă. Cel ce iubeşte nici nu se gândeşte la gelozie sau invidie.

Sta la picioarele Sale şi iubea nespus să-L audă pe Cel care Îl iubea inima ei.

Dacă săruţi pe cineva atunci îţi place acel cineva. Sărutăm pe cine ne place, ceea ce iubim. Şi dacă ascultăm pe cineva atunci ne place.

Asculta cu inima şi cu mintea. Asculta cu înţelegere.

Dar pe El L-a primit mai întâi Sfânta Marta, adică fapta înţelegătoare. Primim pe Domnul în casa noastră, ca şi Sfânta Marta (Lc. 10, 38), dacă mai întâi vrem să ştim despre Hristos şi credem că El Se poate sălăşlui întru noi.

Citirea despre El, intrarea în perimetrul poruncii Sale, a razei Sale de influenţă în mod hotărât e primul pas: chemarea Lui în casă.

Şi casa e inima. Și acolo poţi să stai la picioarele Lui cu dragoste.

Oamenii nu ne văd îngenuncherile inimii. Prea puţini văd modul cum stăm la picioarele Lui, cum Îl iubim nespus pe El.

Şi de ce Îl iubim? Pentru că L-am cunoscut, I-am cunoscut îmbrăţişarea, dragostea. Pentru că ne-am împărtăşit de El.

Nu pot iubi pe cineva sau ceva ce n-am cunoscut. Nu mă pot abandona unei stări pe care n-o doresc.

Chiar dacă alcoolul m-ar doborî nu vreau să ameţesc şi să cad jos. Cel care se îmbată nu vrea şi să vomite. Vomitarea e o parte a problemei care îl dezgustă, căci principalul lucru e acela, că îi place să simtă în gură, în el, puterea băuturii.

Îl primeşti, Îl inviţi pe Hristos la tine, dacă vrei să inviţi oameni în inima ta. Unde pot să încapă atâţia? Pot, cu siguranţă că pot!

Inima noastră, deşi pare mică, intră în ea Dumnezeu şi tot ce există.

Când omul a pus piciorul pe lună a crezut că a învins spaţiul, distanţa. Dar distanţa nu se suspendă decât în inimă.

Taina, adâncul inimii e cunoscut numai de cei care îşi sfinţesc viaţa. Ceilalţi intuiesc una, alta…Însă le lipseşte esenţialul.

Vino să vezi! În inimă poţi sta de vorbă cu Dumnezeu, pe care nu Îl poţi vedea decât cu ochii plini de slava Sa, cu ochii inimii spălaţi de dragoste.

Dar dacă eşti o Sfântă Marta, adică un om al acțiunii, trebuie să fii şi o Sfântă Maria, adică un văzător de Dumnezeu, care ascultă de El.

Şi Sfânta Marta Îl vedea dar prin munca pentru El, prin slujirea Lui (Mt. 10, 40).

Slujire şi vedere, asceză şi extaz, faptă şi iubire.

Şi lumina a izvorât profund, într-o zi de noiembrie, când trebuia să fie frig. Au izvorât razele soarelui printre nori dar şi harul Său în inima mea.

Trec gândurile duhovniceşti, trec ca fulgul de zăpadă şi se pierd. Te străbat. Harul lui Dumnezeu e foarte vizibil pentru camera inimii noastre. Unii îşi imaginează că harul dumnezeiesc e ceva care se poate prinde în mână, ceva material până la urmă. Ei greşesc.

Harul dumnezeiesc e sesizat de adâncul nostru numai când Dumnezeu te-a învăţat viaţa de taină a Sfintei Ortodoxii.

Am spus că harul preasfânt şi sfinţitor e vizibil. Însă nu are nimic cu faptul vederii unui cal sau a unui om mergând pe stradă, pentru că nu e vorba de o vizibilitate a ochiului material. Harul e văzut înăuntrul lor de cei care își curățesc continuu inima.

Emoţiile mari te perturbă. Te perturbă şi demonii şi păcatele tale. Dar dacă te pierzi cu firea, nu faci decât să măreşti starea de nelinişte, zăpăceala interioară.

*

Spunea un Părinte: canonul pe care îl dau la Spovedanie e ca omul să se spovedească[5].

Iar lacrimile ei erau lacrimi de pocăinţă şi de iubire pentru Dumnezeu. Nici nu ştia acest lucru. Amărăciunea ei i se scurgea printre gene.

Acestea sunt lacrimile care mă smeresc, pentru că eu, spurcatul şi netrebnicul, nu sunt în stare să plâng în faţa ei sau a lui cu asemenea lacrimi fericite.

De la încordare, de la teama de celălalt, treci la largheţe sufletească.

Simţi că ţi se înmoaie inima, celălalt vine ca o noutate uimitoare în tine, ţi se descoperă,  dincolo de patimile lui e un pământ bogat, plin de bogăţii nepătrunse, neînţelese încă iar tu te umpli de dragoste, de entuziasm sfânt privindu-l profund.

Uneori ţi-e teamă să nu recidivezi în patimi sau te crezi scăpat de patimi peste noapte. Dar nu e aşa!

Te ia valul şi te lauzi şi minţi, şi nici nu mai îţi dai seama care e adevărul şi care e minciuna, până nu stai în tăcere să te verifici, să te analizezi la rece.

Telefonul lui l-am simţit ca pe o bucurie care mă urmăreşte mereu şi ale cărui rugăciuni mă vizează.

Doamne, ce minunat eşti Tu, când noi nu ne mai dăm seama de acest lucru! Trecem nepăsători pe lângă dumnezeieştile Tale daruri şi credem că ne aparţin de drept şi că nu trebuie să mulţumim pentru ele nimănui.

Dar Ţie Ți se cuvine toată slava, Doamne! Ţie Ţi se cuvine doxologia noastră continuă.

Doamne, iartă-mă că sunt atât de egoist, încât nu mai văd că există oameni pe pământ.

Iartă-mă că nu ştiu să preţuiesc viaţa, că nu ştiu să mă rog şi să spun acele cuvinte cu care să mă împac cu toţi care sunt supăraţi pe mine din diferite motive.

Iartă-mă, că nu îmi dau seama că sunt muritor, că nu vreau să conştientizez odată acest lucru.

Şi iartă-mă că pozez în om bun, fiind om rău, că distrug sinceritatea oamenilor şi încrederea lor în ei înşişi şi în Tine.

Sunt o sminteală pentru alţii, o ruşine, un gunoi. Şi dacă nu aş spune acest lucru, aş fi nesimţit cu totul şi indiferent faţă de adevăr.

Dar eu cred, că Tu eşti lumina mea, mâna care mă scoate din adâncurile mării. Eu cred că Tu eşti Stăpânul şi eu robul, că Tu eşti Adevărul şi eu sunt minţirea de sine, că Tu m-ai creat şi că eu nu descind dintr-o maimuţă sau dintr-un melc – deşi, şi acestea sunt făcute de Tine – ci sunt făptura mâinilor Tale, după chipul Tău şi tânjind mereu spre Tine.

Cred că mi-e dor de Tine, cum nici nu îmi închipui, că Te caut pe Tine peste tot, că în fiecare văd chipul Tău şi, deşi uneori sunt orb, îmi pare rău că pot fi atât de orb, mai orb decât toţi orbii.

Cred că orice înălţare umană e în van şi că adevărata înălţare a omului e înălţarea lui de către Dumnezeu, ca să-L vadă pe El în lumină, în lumina dumnezeiască.

Cred că atunci când deschidem televizorul vrem să vedem minuni şi nu filme şi atunci când spunem „vreau să ies afară, ca să iau o gură de aer” spunem, în mod codat, că vrem să respirăm o gură din harul Său, să-L respirăm pe El puţin şi să ne simţim vii.

Sunt convins, că acea mamă o iubeşte pe acea fiică dar nu ştie să i-o spună şi, tot la fel, sunt mai mult decât convins, că acea mamă, aceea pentru care mă rog, îl iubeşte pe acel fiu, care se roagă pentru ea, ca iubirea să fie conştientă în ea și să o învețe cum să se comporte față de el.

Cred că orice copil trebuie să trăiască şi să nu existe copil avortat, copil nedorit, neiubit, neadmirat, neîncurajat.

Cred că trebuie să ne luăm greşelile în serios şi să ne rugăm pentru ele.

Cred că sunt încă naiv pentru viaţa aceasta şi Dumnezeu mă va duce să cunosc lucruri care să mă smerească deplin.

Cred, pentru că Dumnezeul nostru e Treime şi Iubire.

Cred, pentru că oamenii realmente îşi sfinţesc viaţa şi asta e vizibil.

M-a îmbrăţişat cu ardoare. Singurătatea ştie să vorbească cu multă dragoste.

Chipul acelei Maici m-a învăţat să fiu reţinut în gânduri.

Şi stând la Sfânta Liturghie am fost luminat cu acestea:

Bogatul căruia i-a rodit ţarina e mintea omului care e plină cu tot felul de cunoştinţe, cu tot felul de ştiri, dar fără transcendenţă.

Ni se pare că suntem bogaţi, dacă suntem foarte bine informaţi în orice domeniu. Şi când omul crede acest lucru, când îşi pune nădejdea în ţinerea lui de minte, în capacitatea de a face operaţii mentale complexe, în abilitatea sa organizatorică sau în „papagalul” lui (a se citi: limbajul său, modul său de a vorbi fluent), atunci se gândeşte că trebuie să devină şi  mai „cool”, mult mai „şmenar”, mult mai eficace în afacerea pe care o conduce.

„Roadele” lui (Lc. 12, 17) trebuie foarte bine centralizate. Se fac măsurători, probe, reclame, stocuri, noi achiziţii, importuri.

Ele par a ţine de cald sau că avantajează viitorul nostru.

„Ce mă fac la bătrâneţe? Cu ce fac faţă?”.

Şi „bunătăţile mele” (Lc 12, 18), adică nişte dolari, nişte euro, nişte maşini, nişte vile, nişte terenuri, alte nişte şi multe nişte, bunătăţile mele zic sufletului meu: „odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Lc. 12, 19).

Deplină imanenţă. Deplină scufundare în materie. Nu se poate o imagine mai realistă a vremii de azi.

Acest „a te simţi bine” mult prea dorit de noi se întâlneşte în cuvintele Domnului ca o realitate mult prea evidentă.

Sintagma cu simțitul bine refuză să creadă că avem suflet.

I-am spus cuiva, că Simon Magul[6] vroia să cumpere harul Preoţiei şi al minunilor, pentru că el credea că e ceva „material”, care se poate da şi altora sau că e o „stare” care te acaparează, dacă te iniţiază puţin posesorul lui în „tainele tainei”.

Tot aşa şi pentru bogatul nostru închipuit: sufletul „nu există” şi omul se lăfăie în „de toatele” care sunt aici, „împlinindu-se” prin această decadenţă.

Imaginaţi-vă un om, care doar mănâncă şi iese la veceu şi în rest stă. I-am plânge de milă, de grăsimile pe care le-ar avea pe el. L-am confunda cu elefantul la o adică.

Şi când te credeai ştiutor a toate limbile, problemele, ideile, cunoscător al tuturor oamenilor şi bârfitor al tuturora, atunci, tocmai în acea clipă „sublimă” pentru tine, îţi pune Dumnezeu mâna în cap – cum zice românul – şi auzi că eşti un nebun, dacă ai crezut că ştiinţa acestei lumi e mai importantă decât ştiinţa care coboară de la Dumnezeu în inima omului curat la inimă.

Ţi se cere sufletul plin cu har dumnezeiesc, cu minuni ale virtuţilor, într-o noapte, în noaptea indiferenţei şi tu vrei să îi dai lui Dumnezeu un suflet plin de femei goale, plin cu fumuri adolescentine, cu idei din ziare, din filme, cu decoraţii de pe front, cu titluri academice, cu cărţi traduse şi care nu te-au schimbat decât prea puţin, cu ofuri hilare, cu certuri şi disperare.

Şi ce îţi zice Dumnezeu, ţie, suflete? Zice: „Bravo! Ia uite ce băiat cuminte”?  Mă îndoiesc!

Comorile noastre obscene şi avare.

Comorile noastre de doi lei şi jumătate.

Comorile noastre care ne dau aripi negre şi când nu le mai avem, suferim ca nişte câini schilodiţi şi bătuţi cu pietre.

Comorile noastre, comorile lui Hagi Tudose[7], comorile noastre pe care le mănâncă viermii, de care se alege praful şi pulberea.

Și trupurile noastre măreţe, ţanţoşe, lustruite cu lapte de cuc şi de cocos, bătătorite de multe nopţi nedormite şi pline de desfrânare, trupurile noastre oloage, aiurite de boli, tumefiate de frică sau lăbărţate de „traiul bun”, vor intra la viermi, la cei care abia ne aşteaptă.

Alergăm ca nebunii pe tot globul şi sfârşim sub cine ştie ce roţi de maşină, într-un mizerabil closet sau pe stradă, din senin, aşa, pur şi simplu.

Şi ne gândim apoi, că Dumnezeu a fost „rău” cu fiul nostru că a murit de tânăr, că lumea e „un colaps total”, că viaţa „nu trebuie trăită” şi că „nu avem nicio şansă”. Dar de unde ştim noi ce e aia şansă? Ce ştim noi despre viaţă?


[1] Fără replică. Să fie uimit de ceea ce aude…

[2] A se vedea:

http://www.vietile-sfintilor.ro/vieti/noiembrie/11-19-cv_varlaam_si_ioasaf.html.

[3] Axionul de la 21 noiembrie.

[4] Despre statutul femeii în societatea contemporană și despre derapajele feminismului a se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/01/lumea-postmoderna-%C8%99i-depersonalizarea-omului/.

[5] Părintele Atanasie Costea, pe data de 23 noiembrie 2003.

[6] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/06/27/simon-magul-si-satana-la-sfantul-ioan-gura-de-aur-si-sfantul-amfilohie-de-iconium/.

[7] Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Hagi-Tudose.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [16]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 218-232.

***

Povara multelor intrigi, ştiinţa tuturor jocurilor de culisă uneori te copleşeşte.

Inocenţa e preferabilă uneori cunoaşterii tuturor păcatelor celorlalţi deşi, cea din urmă, ne trebuie foarte mult în viaţa socială.

Nu ştii la ce să te aştepţi. Nu ştii cine e cel care te vinde, căci acesta se ascunde.

Un bărbat a visat că e plin de bube, de coşuri mari. Deşi nu crede în vise a interpretat aceste bube ca fiind multele lui patimi, care pornesc, în special, de la poftele trupeşti.

Un Părinte a plecat ochii atunci când a auzit o confesiune a unui tânăr. Poate că nu se aştepta la acest lucru.

Iar o domnişoară a recunoscut, că se simte foarte ruşinată, când vede că cineva o priveşte cu atenţie şi acel cineva e crezut de ea drept cineva aparte.

Oboseala e şi ea o sursă a păcatelor.

Priveşti oamenii…şi ei nu înţeleg că tu înţelegi şi ceea ce ei vor să ascundă.

Zeflemiseala e un mod de a te crede „superior” altora şi unii cred că trebuie să se comporte numai în acel fel în care au fost lăudaţi ei de cineva, cândva.

Limbajul de lemn e marea problemă a multora.

Femeia vrea să vadă în tine pe acel cineva care o avantajează, care o pune în valoare în ochii altor femei.

Invidia dintre femei e abjectă.

Dacă el merge cu tine atunci nu trebuie să se mai uite şi la alte femei. Aşa cred femeile geloase şi care, în egoismul lor, preferă ca bărbaţii să le mintă că ele sunt totul pentru ei decât să le spună adevărul.

Gianina [Picioruș] mi-a spus aceste gânduri şi am fost de acord cu ele.

Dacă dai atenţie unei femei şi tu eşti cu soţia lângă tine, ea înţelege că nu îţi iubeşti deloc soţia, în loc să înţeleagă că tu de fapt o „scanezi” pe cea pe care o ai înaintea ta.

Femeile presupun imediatele te interesează dar nu îşi dau seama câte cer bărbaţii de la o femeie.

Şi femeia căreia nu îi place munca şi casa şi bărbatul ei, tot aceea „cere egalitate în drepturi” sau i se pare că face multe, când ea hoinăreşte toată ziua.

Când o femeie nu mai are bărbat şi „îi place viaţa”, asta se vede imediat: se poartă ca o femeie uşoară şi iresponsabilă.

Când un bărbat nu mai are femeie şi a iubit-o mult pe femeia lui, se apucă de băut sau de droguri şi devine o nălucă, o fiinţă decăzută.

Copiii fără stăpâni îşi cam fac de cap.

Uneori, dacă nu vor oamenii să îţi spună, spre slava lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat cu ei, ţi-o spun însă ca să se laude în faţa ta.

*

De fapt, poezia, dar mai ales teologia îmbogăţeşte limbajul, îl redefineşte, îl personalizează. Teologul îşi exprimă relaţia sa personală cu Dumnezeu dar, în acelaşi timp, se găseşte în ipostaza de a se pune în cuvinte, de a încerca să se cuprindă integral în ceea ce spune.

Cuvintele nu sunt doar vehicule, ci şi semne ale prezenţei sale, puncte ce îi poartă mireasma personală.

Scrierile sfinte sunt revelatorii. Scrise în harul Duhului Sfânt, dacă sunt citite tot în Duhul Sfânt, acele cuvinte se deschid, îşi deschid frumuseţea şi sfinţenia lor nespusă şi ne adâncim uluitor de mult în ele.

Cuvintele sunt un abis când au prezenţa harului în ele, când au fost scrise dumnezeieşte. Ele sunt un abis dar sunt şi mai abisale când vorbesc despre Dumnezeu, căci Dumnezeu e Cel care nu poate fi pus niciodată, integral, în cuvinte, în fraze.

Teologia e o necontenită explicitare, aprofundare, pentru că e o relaţie intimă cu Dumnezeu.

Intimizarea cu Prea Sfânta Treime e una dintre definiţiile sfinţeniei.

Intimitatea te face să spui şi să vezi toate cu acordul celui pe care îl vezi. Confidenţialitatea are ca fundament intimitatea cu cel cu care discuţi, cu cel căruia i te confesezi sau ţi se confesează.

Numai dacă am conştiinţa confidenţialităţii îmi permit să gândesc şi să acţionez ca un intim cu celălalt, cu alţii. Includ în mine, în viaţa mea, pe alţii.

Sunt intim cu alţii, pentru că vreau ca ceilalţi să fie o parte din mine, să fie un întreg organic cu mine şi nu subiectivităţi distante, paralele, care nu ne intersectăm deloc.

Ruptura societăţii constă în militarea evidentă pentru subiectivismul paralelic, unde fiecare om e văzut ca total diferit de ceilalţi şi care trebuie să ajungă într-un loc pe care nu e aşezat un altul.

Disputele democratice nu îşi propun puncte conexe cu adevărat.

Conexiunile în societatea contemporană sunt de grup, de idei, poate şi pe baza considerentelor religioase. Dar nu au ca obiect unirea tuturor, ci distanţarea de alţii, luarea de atitudine cu orice preţ, fărâmiţarea.

Un Părinte[1] folosea cuvântul „atomizare”[2] pentru a prezenta disparitatea[3] dintre noi.

Concurenţa e neloaială. Pentru că principiile care mă propulsează îl discreditează pe celălalt.

În viaţa duhovnicească nu există concurenţă ci numai relaţie intimă. Relaţia vie cu Dumnezeu angajează relaţii intime cu oamenii.

Intru în relaţii directe, sincere, deschise, duhovniceşti.

Nu vorbesc acum despre intimitate ca legătură ce implică relaţiile sexuale între soţ-soţie sau alt fel de legături matrimoniale sau ca egoizare existentă între câteva persoane, fie ele familia mea, genealogia mea, parohia mea, ţara mea.

Intimitatea de care vorbesc aici e relaţia duhovnicească, legătura de dragoste creştină care ne leagă pe unii de alţii şi care ne face să ne cunoaştem din ce în ce mai bine unii pe alţii.

Comuniune îl traduce pe intimitate. Sunt sinonime. Și ambele urmăresc să spună că trebuie să devenim una între noi şi una cu Hristos.

Dacă sunt intim, sincer în mod total cu tine, atunci sunt sincer în mod total cu Hristos. Iar cine se sminteşte din cauza sincerităţii înseamnă că nu doreşte cu adevărat adevărul, care e foarte dur cu păcatele noastre.

Confesiunea – mărturisirea în faţa duhovnicului – e foarte dură de cele mai multe ori. Spui lucruri grele, foarte „smintitoare”. Dar antidotul smintelii e smerenia.

Domnul ne-a atenţionat, că sunt fericiţi cei care nu se smintesc întru El. Și e adevărat: Dumnezeu e cea mai mare sminteală pentru omul mândru şi arogant.

Adevărurile dumnezeieşti au fost cele mai răstălmăcite adevăruri, pentru că nu se pot înţelege, gândi şi trăi în mod indiferent faţă de El.

În locul intimizării cu oamenii, la polul opus, stă indiferentismul.

Nu mă interesează cel din faţa mea, nu îi văd problemele, nu îmi sare în ochi situaţia lui, ci numai când durerea, sărăcia, boala vin şi la mine, în plină „fericire” indiferentă, concep că şi alţii suferă, că şi alţii rabdă de foame.

Teologia dumnezeiască nu are numai răspunsuri „gratuite”, „gentile”, „bune”, ci şi fapte sfinte.

Adjectivele pe care lumea secularizată le acordă teologiei sunt, de cele mai multe ori, priviri exterioare asupra frumuseţii şi adâncimii ei.

Ereziile sunt, pe cât de puerile, pe atât de demonice.

Numai observând unde duc ele e de ajuns pentru a ne înspăimânta.

Interesul faţă de ceilalţi înseamnă iubire creştină. Adică atunci când interes faţă de alţii înseamnă dorinţa de a-i ajuta, de a cunoaşte cine sunt, ce vor, ce le trebuie fraţilor noştri.

Faptul că sunt interesat de ei, de viaţa lor înseamnă că îi iubesc. Iar dacă port grija lor, atunci mă frământ pentru ei, îmi fac griji binecuvântate pentru viaţa lor.

Și asta înseamnă că Dumnezeu nu e „o idee” în capul meu, ci Dumnezeul cel viu, Care ne ţine mereu lângă El, pe măsură ce ne invită să intrăm în viaţa altora ca focare de bucurie, de încredere, de mântuire, de nădejde.

Suntem ai lui Dumnezeu pe măsură ce ne mântuim pe noi şi pe alţii. Când ne împingem pe noi spre viaţa sfântă şi angrenăm şi pe alţii în acest aflux de bucurie sfântă.

Dar dacă am conştiinţa că aproapele meu îmi e „concurent”, „duşman”, că eu trebuie să fac orice ca să elimin acest „rău” din faţa mea atunci, fără doar şi poate, că aproapele meu îmbracă valenţe demonice, că el nu mai are nimic cu fratele meu, cu cel care e de un sânge cu mine şi copărtaş la Împărăţia lui Dumnezeu.

„Lupta de clasă” a fost înlocuită cu sloganul „concurenţei” şi al „standardelor pieţei”.

Merele nu mai pot arăta normal ci trebuie umflate neapărat. Vaca trebuie să dea de trei ori mai mult lapte iar porcul trebuie să se îngraşe în trei luni cât altădată în nouă.

Povestea cu cel care creştea într-o zi cât alţii în 7 ani, pare să fi intrat astăzi în furibunda luptă după productivitate.

Concurezi cu un altul şi nu mai ai timp să vorbeşti cu oponentul. Îl găseşti deodată oponent şi nici nu îţi mai pui problema, dacă nu cumva poate să fie şi altceva decât oponent.

Piaţa nu mă reprezintă pe mine, ci clasa bogată iar dacă totuşi mă reprezintă, îmi găseşte foarte multe însuşiri nocturne, pe care mi le exploatează.

*

Urci în tren şi nu mai e loc. Înveţi că statul în picioare dăunează sănătăţii dar observi cu această ocazie şi ce fac împreună-călătorii din jurul tău.

O femeie din zona mineritului spune o păţanie cu femeia care a fost tăiată cu lama pe obraz, pentru că s-a luat cu huliganii dar şi despre doamna, care părea „bine făcută” dar îi fura pe tarabagii[4].

Comandă un kilogram de cartofi şi îi dă o hârtie de 500.000 vânzătorului. Acesta îi dă restul la cartofi şi doar mai apoi îi cântăreşte marfa.

În timp ce acela cântărea cartofii, aceea strecoară în buzunar 100.000 şi motivează apoi, că vânzătorul îşi bate joc de ea, de îi dă astfel de cartofi şi că, în definitiv, nu mai cumpără.

Îi restituie doar 400.000 de lei iar vânzătorul nu îi mai numără. Femeia pleacă iar coaliţii – doi ţigani – îl deplâng pe vânzătorul care are parte de astfel de ifose „nefondate”. Când nu se mai vede femeia, pleacă şi cei doi băgăreţi în seamă.

Această jonglerie cu spectatori puţini e povestită de un martor de la faţa locului, care era aşezat lângă doamna cu frica în sân.

Frica de a nu le fi furate bagajele. Se uitau la ele non-stop. Insistenţa de a feri bunul propriu sau faptul de a te uita la vrabia din mână şi nu la cioara de pe gard.

Discuţii obscene în altă parte. Pe fondul vinului din sticlă, un tânăr făcea glume uşoare cu femeia care vindea cafea prin tren. Patima desfrânării se exprimă vădit în astfel de momente şi dacă vrei să îi joci în strună completezi răul început de celălalt.

Pe lângă mine treceau cu reţineri. Nu au zis nimic. Dar se putea zice.

Am avut parte de bucuria unei confesiuni pe care am cerut-o. Un asistent al nostru s-a mărturisit la Fericitul Sofian [Boghiu] [5] de la Sfântul Antim. Şi mi-a spus că el tăcea când te spovedea, că ştia să asculte. Poate se ruga, zice confidentul meu, dar îţi spunea lucruri foarte utile.

Chestiunea întinării din timpul nopţii a primit o rezolvare promptă: să mănânce mai puţin seara. Și asta pentru că el mânca mai mult când se întorcea de la şcoală.

Despre Părintele Adrian [Făgețeanu][6], tot de aici, de la Sfântul Antim, mă leagă o altă minune. În locul lui am văzut lumina dumnezeiască la o slujbă de seară.

Despre el se spune că dădea canoane drastice. Mulți spun că a fost gonit din Mănăstire şi cred că e o mare eroare, dacă e așa.

Părintele cu grai moldovenesc[7] m-a luminat profund în multe predici ale sale, chiar dacă mă irita profund limbajul său moldovenesc impropriu pentru mediul bucureștean.

Pentru că eu cred că limbajul, tonul, modul în care predici sunt probleme vitale într-o predică și că nu ai dreptul să iriţi prin niciunul dintre acestea.

Nu am vorbit niciodată cu vreunul dintre cei trei, pentru că nu am simțit să o fac, dar i-am privit și ascultat de la distanță.

Când un om se smereşte e o minune enormă.

Fragilitatea şi cuminţenia lui, regăsirea de sine a lui, reevaluările pe care şi le face, fac mai mult decât orice premiu.

M-am bucurat, cu harul lui Dumnezeu, să văd astăzi o astfel de minune contemporană mie.

Un om care se smereşte astăzi, când mai ieri era dus de valul orgoliului, al infatuării, al aroganţei e o minune colosală a iubirii lui Dumnezeu.

De ce suntem afectaţi în vorbire, în comportament, în gesturi? Vrem să părem sensibili, supli, spirituali, pe baza unei convenţii comportamentale de duzină şi nu pe baza curăţirii de patimi. Pentru că un om care se curățește de patimi nu suportă afectarea, adică moleșeala interioară.

Negarea duhovniciei se face şi prin orice atitudine părut „conciliatoare”, părut „ordonată”, părut „calculată”. Atunci ne mişcăm după tiparele lumii și nu ale libertăţii duhovniceşti.

Preferăm să fim stupizi, să se râdă de noi, decât să punem osul la treabă, adică să devenim serioşi, adică ascetici, adică teologici, adică normali.

Părintele Teofil [Părăian][8], această minune a Ortodoxiei româneşti, ne-a vorbit astăzi[9] şi ne-a destins duhovniceşte.

Şi Părintele Patriarh [Teoctist Arăpașu] a fost foarte cald, confesiv, familiar. N-am putut să intru în aula Patriarhiei ci, împreună cu foarte mulţi alții, am ascultat conferinţa de la difuzoarele de afară. Multă lume, mult auditoriu…

Fericitul Dumitru [Stăniloae] a fost ajutat de Fericitul Arsenie Boca[10] în ceea ce priveşte notarea după dictare a traducerile primelor 4 volume din Filocalie[11].

Şi i-a spus lui, Fericitul Dumitru: Filocalia se citeşte ca Scriptura, adică se reciteşte. Nu poţi numai să citeşti, ci sunt mii de gânduri în Filocalie care trebuie recitite.

Încerc să pun în scris câteva lucruri auzite mai devreme.

Viaţa duhovnicească nu se bazează pe cunoştinţe citite, ci pe convingeri. Dacă eşti convins de ceva te porţi în consecinţă. Dacă nu ai fost convins de Dumnezeu, nu poţi să ai fundamente solide, înstărite.

Catalogările – 4 la număr – ale oamenilor mi-au plăcut dar nu le-am reţinut în întregime.

Eram afară, era frig, nu puteam să îmi notez. Am venit acasă îngheţat.

Relatarea despre „deschisul cărţii”:

– „Părinte, am venit să îmi deschideţi cartea”.

– „Care carte, că eu am multe pe aici?”

– „Nu ştiu, dumneavoastră ştiţi!”. Şi i-a deschis câteva cărţi care îi erau la îndemână, ca cel în cauză să decidă ce şi cum…

S-a râs fără ostentaţie. S-a râs cu poftă simplă, cuvioasă.

Mersul la bioenergetician a produs iarăşi un val de râs profund. Şarlatania e mare în problema „emisiei de energie”.

Oastea Domnului şi-a pierdut direcţia, a deraiat iar „cel care nu ştie că nu ştie e un om periculos”.

Când şi-a dat seama ce e Teologia şi a trebuit să predice despre Înfricoşata Judecată a început să îi tremure picioarele.

Până la Teologie nu ştia decât Patericul iar – spunea el, Fericitul Teofil – Filocalia e scrisă „de călugări pentru călugări”. Însă nu sunt de acord cu asta.

Dacă Sfintele Evanghelii sunt scrise de Sfinţii Apostoli ele sunt numai pentru Sfinţii Apostoli?

Filocaliile sunt foarte necesare pentru toți, cum, de fapt, e necesar tot ce există pentru mântuirea noastră.

Încearca (era evident asta) să-i liniştească pe oameni…fără ca oamenii să fie alții.

Însă nu-i poţi linişti pe oameni cu jumătăţi de măsură, dacă sunt prinşi de grija cea bună a mântuirii.

Înţeleg grija Părinților români: e obiectivă. Dar dacă te întrebi serios, înţelegi că trebuie să faci mai mult, mult mai mult în toate direcțiile.

Slujbele noastre sunt filocalice.

Nu ne trebuie îngreunarea limbajului liturgic, ci simplificarea lui.

Trebuie să ne limpezim gândurile, vieţile. Să facem ordine în noi.

Ascultându-l îndelung și privind în jur, mi-am dat seama, deodată, că ştiu prea puţine lucruri despre oamenii duhovniceşti din neamul meu şi că am cunoscut mai mult Sfinţi străini de neamul meu.

Răspunsuri tranşante, pentru ca să nu se lungească timpul alocat discuţiilor.

Părintele Patriarh [Teoctist Arăpașu] a vorbit despre cum a fugit de acasă la Sihăstria şi a devenit monah, despre cum nu l-au lăsat părinţii lui – care au avut 11 copii – ca să plece, ci a plecat doar cu acordul prietenilor săi.

Bucuria primirii la Mănăstire a rămas pentru totdeauna prezentă în inima sa.

Mama sa credea că ortodoxul trebuie măcar o dată în viaţa să meargă în pelerinaj, pe jos, la Sfinte Moaşte. A mers la Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava[12].

Copiii, a spus Prea Fericirea sa, sunt nişte magnetofoane care captează foarte fidel lucrurile.

El pleca urechea la ceea ce vorbea mama sa cu prietenele sale şi le reţinea, le punea la inimă.

Gânduri filocalice de pe uliţele satului.

Cuviinţa omului de la ţară în a înţelege viaţa e o gândire frumoasă.

Cineva mi-a spus, că altcineva vrea să se spânzure din cauza unui gest al meu. M-a lovit adânc acest lucru. Am mai păţit faptul să fiu ameninţat cu această pedeapsă, pentru ca să mă facă demonii să mă mustre conştiinţa.

Demonii preferă să stăm înfricoşaţi, să ne facem griji, să halucinăm tot felul de gânduri decât să ne rugăm cum putem.

Rugăciunea limpezeşte mintea şi de aceea demonii vor cu orice preţ să te îndepărteze de ea.

Am făcut un experiment: am vorbit pedant, disciplinat, intelectual şi deodată „am crescut” în ochii confraţilor mei. Dacă vorbeam rudimentar, ţărăneşte, simplu eram considerat prost şi tratat cu indiferenţă.

Dacă am schimbat registrul semantic, parcă m-am ivit în ochii lor de sub dărâmăturile unui bloc îmbrăcat în mod elegant.

Nu pot percepe mulţi ispita limbajului. De aceea mulți se lasă mințiți frumos.

Dacă vorbeşti într-un anume fel, atunci trăieşti în acel fel, începi să simţi, să te comporţi ca surogatul tău lingvistic.

Mimam o postură standard şi am fost crezut.

Mă doare însă că nu înţelegem cât de fals e orgoliul de a vorbi literar cu orice preţ, cât se poate de corect, de academic.

Într-o prefaţă recentă, Sfântul Isaac Sirul a devenit „un eretic nestorian din secolul al VII-lea”[13]. Am rămas consternat. Nu mi-a venit să cred ceea ce citesc.

Altcineva mi-a spus „să nu mă tem”, căci toţi Sfinţii noştri sunt „eretici”. Cum să nu mă tem, părintele meu?

Mă tem în primul rând de oameni ca tine, care te pot face eretic când vor însă, în același timp, pot să îl „scoată” pe un eretic de sub toate anatemele şi să îl promoveze ca „sfânt”.

Mă tem de neştiutori şi aroganţi, de cei care nu se tem de nimeni dar au în mâini, în aparenţă, puterea.

Mă tem, pentru că mă doare mârşava lor inimă, lipsa lor de scrupul.

Spui una şi nu te mai uită. Îţi aduc aminte peste ani de ce le-ai zis cândva şi îşi varsă coptura la nu ştiu cât timp după ce i-ai deranjat cu ceva.

Ţin minte răul şi aceasta e un mare rău.

Te corectează, te atenţionează, râd pe sub mustăţi, mustăcesc…

Orgoliul celor care cred că pot face „lucruri mari şi benefice” pentru Sfânta Biserică stă în preajma agnosticilor, care nu mai cred că mai poate fi spus ceva nou în Biserică şi susţin că totul a fost spus.

Mizantropia stă alături de avântul fără fundamente reale iar fariseismul face loc relei publicităţi, care îl pune pe farsor în locul adevăratului Păstor.

Părintele Teofil [Părăian] a remarcat că nu se ştie în popor ce înseamnă unii termeni din cult, deşi limba naţională e şi limba Sfintei Biserici.

Ce crede un bolnav psihic despre noi? Nu crede că noi suntem nebunii?

Tărăboiuri[14] pentru averi sau dispute din orice apar în fiecare zi.

Nu ne mai miră multe şi o să vedem şi mai multe, care nu o să ne mai mire.

Se devalorizează prea multe realităţi.

Tabuurile sunt aruncate în aer.

Se forţează mereu nota.

Tonuri stridente de culoare în vestimentaţie şi note nocive, concertate, în limbaj, în ziare, în audio-vizual, în politică, în piaţa de consum.

Un vânzător a ţinut minte că îi eram dator cu o mie de lei iar un bătrân are pensie de 4500 de lei, când lumea vorbeşte de milioane şi miliarde de miliarde.

O femeie avea sâni care cântăreau 10 kg şi a hotărât să se opereze, pentru ca să îi micşoreze. O durea coloana, ficatul, apăsau pe inimă, toţi râdeau de ea, nu îşi găsea sutiene şi haine pe măsură.

Dar prezentatorul a spus că avea „sâni generoşi”. Vedeţi pervertirea limbajului! Ce au sânii cu generozitatea?

E femeia asta şi o femei uşoară, una care se vinde tuturora, dacă are sânii mari?

Are o fată de 16 ani şi e căsătorită. Dar remarca viza să o pună într-o lumină proastă chiar şi prin neglijenţa unui limbaj stereotip.

Mi-am adus aminte de altă relatare a Părintelui Teofil [Părăian] – am auzit-o cu altă ocazie – : s-a dus într-o mănăstire şi se saluta cu maicile.

Fiecare spunea: „Eufrosina, păcătoasa”, spre exemplu sau „Doroteea, păcătoasa” şi tot aşa…Niciuna dintre ele nu s-a prezentat altfel

Când ajunge la stareţă sau la duhovnicul Mânăstirii întreabă: „Dar voi numai păcătoşi aveţi aici? Sfinţi nu aveţi?”.

Ne pierdem pe noi, spontaneitatea noastră când repetăm lucruri pe care nu le percepem cu adevărat semnificaţia.

Pot fi cuvinte sfinte, fapte sfinte, atitudini sfinte, dar dacă nu le percepem adâncimea, le deraiem în mod catastrofal semnificaţia, înţelesul, sensul.

*

Nu mi-a plăcut faptul că Părintele Teofil [Părăian] a dat să se înţeleagă că şi după schismă catolicismul are „sfinţi”. Asta e o iluzie sau o problematizare falsă, care nu are simţul adevărului.

Dacă accept că Francisc de Assisi[15] e şi el de-al nostru, şi Toma de Aquino[16] şi Tereza de Lisieux[17] sunt tot de-ai noştri, trebuie să le accept şi vieţile şi scrierile lor.

Iar dacă îi accept pe aceştia, atunci desfiinţez graniţa dintre Ortodoxie şi erezie.

Va trebui să consider ereziile lor drept „adevăruri”, chiar dacă ele contrastează izbitor, respingător de mult cu cele ale Sfinţilor Părinţi.

Astfel va trebui să accept flagelarea ca chinuire în imanenţă de dragul chinuirii, nebunia lui Filioque, faptul că m-aş „uni” cu fiinţa lui Dumnezeu şi nu cu harul Prea Sfintei Treimi, că Sfântul Grigorie Palama[18] e „eretic” şi, „la fel”, şi Sfântul Fotie cel Mare[19], şi Sfântul Marcu al Efesului[20], căci pe aceştia nu îi suportă catolicii, că papa e „vicarul” lui Hristos, chiar „locţiitorul” Său personal, că ce spune el e „mai înţelept” decât tot ce spun ceilalţi şi multe altele.

Cu relativismul de acest gen, oricum ai da-o, distrugi totul în Biserică.

Când Sfânta Tradiţie a Bisericii nu mai contează, când Sfintele Sinoade Ecumenice pot fi negate de orice minte „chibzuită” şi când Vieţile Sfinţilor sunt pentru „proşti”, numai pentru omul de la ţară, pentru omul simplu la creier iar „teologia” e o sumă de ipoteze, de fraze, un discurs ce poate fi scris de oricine, atunci relativismul teologic e marea dezamăgire, compediul de erezii al lumii contemporane şi buldozerul care loveşte în uşa Sfintei Biserici.

Dacă adevărul dumnezeiesc te bagă în Sfânta Biserică, dacă el e uşa care te convinge, care te captează pe deplin, care te minunează iar acest adevăr e relativizat pe toate căile, atunci acest relativism blasfemiator închide uşa, o blochează. Închide uşa celui care vrea să vadă frumuseţea lui Dumnezeu.

Nu pot să spun că nu văd şi un anume bine în întâlnirea dintre Sfânta Biserică şi ceilalţi – deşi se vorbeşte despre întâlnirea „între religii”, noi fiind una dintre „multele religii” – dar acest bine vizează comunicarea, stabilitatea socială, internaţională, întreruperea războaielor inter-etnice, inter-religioase.

Se fac progrese sau se încearcă să se facă în ceea ce privește ocrotirea mediului, a drepturilor omului, ale copilului, ale mamelor.

Se duc lupte pentru pace, pentru dezarmare – dar şi pentru înarmare – pentru securitate.

Ne luptăm cu terorismul, cu sărăcia, cu subdezvoltarea în timp ce se caută o dezvoltare rapidă a marilor companii.

Dar ce facem cu credinţa ortodoxă? Ne împăcăm cu musulmanul, cu ereticul, cu cel diferit, vorbim cu ei, ne e bine social, dar credincioşii noştri înţeleg lucruri care nu îi mai fac militanţi, energici pentru credinţa lor, dacă tot ne văd vorbind cu ereticii, cu păgânii…

Există oameni care vorbesc deja cu multă vehemenţă împotriva discuțiilor interreligioase/ecumenice şi când mă gândesc la poziţia lor îmi dau seama că unii au și râvnă pentru credinţă.

Dar nu pot exclude şi cealaltă parte, că e nevoie, mai ales azi, de vorbire, de dialog, de conclucrare cu toate religiile şi facţiunile religioase.

Trebuie să vorbim la nivel înalt dar şi la nivelul credinciosului de jos. Trebuie să iubim pacea şi să ne cunoaştem reciproc.

Însă această deschidere spre ceilalți nu trebuie să ne facă mai blegi, laşi, nu trebuie să ne ducă la gândul „să mai lăsăm de la noi, că n-o fi foc”. E foc, e mare blestem dacă laşi ceva din Ortodoxie!

Spunea bine Părintele Teofil [Părăian], tot el: „Nu există Ortodoxie fără Maica Domnului!”.

Nu există însă Ortodoxie nu numai fără Maica Domnului, ci fără nimic din ce este Ortodoxia.

Ortodoxul e un om vast, profund, delicat, atent, împăciuitor.

Trebuie să vorbim cu ereticul dar să fim ortodocși cu adevărat când vorbim cu el.

Să fii om, să fii respectuos, să ştii multe, să faci multe fapte sfinte, să zică ereticul: „Bravo ţie! Acesta da om”. Să nu plece nici ereticul, nici fratele tău de credinţă cu gust amar de la tine.

Să fii o minune pentru cei care te văd, o carte deschisă, cu litere pe care, oricine ar vrea să le citească, să le citească cu nesaţ.

Deci vreau şi cred că trebuie să fim activi, misionari, apostolici dar, în acelaşi timp, vreau ca să nu fim o cursă pentru alţii.

Dacă am explica mai mult mobilele, substraturile relaţiilor şi ale discuţiilor noastre cu ereticii şi păgânii şi dacă ele ar fi reale, poporul credincios ar fi de acord cu discuţiile sincere şi iubitoare despre credinţă.

Dar când lucrurile, discuţiile sunt mai mult oficiale şi secrete, credincioşii stau departe de aceste rezultate ca şi în vechime.

Trebuie să vorbim public.

O dezbatere teologică numai dacă nu are gânduri bune se face pe ascuns, pe şoptite.

Dezbaterile sunt grăitoare, stârnesc multe gânduri sau pun pe gânduri.

Dacă păstrăm discuţiile teologice doar pentru grupuri restrânse, atunci să nu ne mai mirăm că nu suntem cunoscuţi.

Vorbeşte acestei lumi pe înţelesul ei dar, în acelaşi timp, vorbeşte-i dumnezeieşte, fără falsificări, fără „retușuri”.

Ortodoxia poate vorbi oricând şi oricui. E nevoie numai de secerătorii care au o viaţă sfântă şi înţelepciunea de a şti care e grâul, holda de secerat.

Nu râzând de altul devii mai bun, nu împingând pe altul în groapă te îmbogăţeşti mai repede, ci câştigi dacă eşti convins, că singura bogăţie care îţi ajunge e Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit şi înviat pentru noi.


[1] Pr. Lect. Dr. Doru Costache. A se vedea: http://www.scribd.com/doc/25351935/CV-Revd-Dr-Doru-Costache.

[2] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/atomizare.

[3] Idem: http://dexonline.ro/definitie/disparitate.

[4] Pe cei care vând în piețe la o tarabă/tonetă.

[5] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sofian_Boghiu.

[6] Idem: http://www.fumsioglinzi.info/pr-adrian-fageteanu-schitul-locurele-lainici/.

[7] Pr. Irineu Curtescu. A se vedea: http://www.biserica.tv/video/273/pr-irineu-cuvant-catre-tineri.

[8] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/01/bucurie-%C8%99i-comuniune/.

[9] 18 noiembrie 2003.

[10] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Arsenie_Boca.

[11] Filocalia Românească, colecția integrală, pentru download:

http://www.4shared.com/file/M1E1EjIu/Filocalia_rom_vol_1-12.html.

[12] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sf%C3%A2ntul_Ioan_cel_Nou.

[13] Părintele profesor Ioan I. Ică jr., pe lângă gafa cu evoluţionismul, face acum gafa cu „probitatea absolută” a ştiinţei teologice occidentale și ni-l scoate pe Sfântul Isaac Sirul, după Sfântul Dionisie Areopagitul, din rândul Sfinților.

Doamne, luminează această minte minunată ca să vadă adevărul!

E păcat ca un astfel de om, care a ajutat imens de mult teologia românească şi sufletul ortodox românesc să o ia pe drumuri atât de neumblate.

Atacurile sale la opera şi teologia Fericitului Dumitru Stăniloae nu sunt deloc frumoase, ci ingrate şi nu stau bine în gura unui om care preţuieşte sfinţenia.

[14] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/t%C4%83r%C4%83boi.

[15] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Francisc_de_Assisi.

[16] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Toma_de_Aquino.

[17] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tereza_de_Lisieux.

[18] Pentru download:

http://www.archive.org/details/SfantulGrigoriePalamaDespreRugaciuneSiVedereDumnezeiasca2008.

[19] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/10/06/traduceri-patristice-vol-2/.

[20] A se vedea p. 71-107 din Bucuria comuniunii (vol. 1):

http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/06/bucuria-comuniunii-vol-1/. Alături de:

http://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/26/primul-volum-din-opera-completa-a-sfantului-marcu-al-efesului/.