Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 218-232.

***

Povara multelor intrigi, ştiinţa tuturor jocurilor de culisă uneori te copleşeşte.

Inocenţa e preferabilă uneori cunoaşterii tuturor păcatelor celorlalţi deşi, cea din urmă, ne trebuie foarte mult în viaţa socială.

Nu ştii la ce să te aştepţi. Nu ştii cine e cel care te vinde, căci acesta se ascunde.

Un bărbat a visat că e plin de bube, de coşuri mari. Deşi nu crede în vise a interpretat aceste bube ca fiind multele lui patimi, care pornesc, în special, de la poftele trupeşti.

Un Părinte a plecat ochii atunci când a auzit o confesiune a unui tânăr. Poate că nu se aştepta la acest lucru.

Iar o domnişoară a recunoscut, că se simte foarte ruşinată, când vede că cineva o priveşte cu atenţie şi acel cineva e crezut de ea drept cineva aparte.

Oboseala e şi ea o sursă a păcatelor.

Priveşti oamenii…şi ei nu înţeleg că tu înţelegi şi ceea ce ei vor să ascundă.

Zeflemiseala e un mod de a te crede „superior” altora şi unii cred că trebuie să se comporte numai în acel fel în care au fost lăudaţi ei de cineva, cândva.

Limbajul de lemn e marea problemă a multora.

Femeia vrea să vadă în tine pe acel cineva care o avantajează, care o pune în valoare în ochii altor femei.

Invidia dintre femei e abjectă.

Dacă el merge cu tine atunci nu trebuie să se mai uite şi la alte femei. Aşa cred femeile geloase şi care, în egoismul lor, preferă ca bărbaţii să le mintă că ele sunt totul pentru ei decât să le spună adevărul.

Gianina [Picioruș] mi-a spus aceste gânduri şi am fost de acord cu ele.

Dacă dai atenţie unei femei şi tu eşti cu soţia lângă tine, ea înţelege că nu îţi iubeşti deloc soţia, în loc să înţeleagă că tu de fapt o „scanezi” pe cea pe care o ai înaintea ta.

Femeile presupun imediatele te interesează dar nu îşi dau seama câte cer bărbaţii de la o femeie.

Şi femeia căreia nu îi place munca şi casa şi bărbatul ei, tot aceea „cere egalitate în drepturi” sau i se pare că face multe, când ea hoinăreşte toată ziua.

Când o femeie nu mai are bărbat şi „îi place viaţa”, asta se vede imediat: se poartă ca o femeie uşoară şi iresponsabilă.

Când un bărbat nu mai are femeie şi a iubit-o mult pe femeia lui, se apucă de băut sau de droguri şi devine o nălucă, o fiinţă decăzută.

Copiii fără stăpâni îşi cam fac de cap.

Uneori, dacă nu vor oamenii să îţi spună, spre slava lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat cu ei, ţi-o spun însă ca să se laude în faţa ta.

*

De fapt, poezia, dar mai ales teologia îmbogăţeşte limbajul, îl redefineşte, îl personalizează. Teologul îşi exprimă relaţia sa personală cu Dumnezeu dar, în acelaşi timp, se găseşte în ipostaza de a se pune în cuvinte, de a încerca să se cuprindă integral în ceea ce spune.

Cuvintele nu sunt doar vehicule, ci şi semne ale prezenţei sale, puncte ce îi poartă mireasma personală.

Scrierile sfinte sunt revelatorii. Scrise în harul Duhului Sfânt, dacă sunt citite tot în Duhul Sfânt, acele cuvinte se deschid, îşi deschid frumuseţea şi sfinţenia lor nespusă şi ne adâncim uluitor de mult în ele.

Cuvintele sunt un abis când au prezenţa harului în ele, când au fost scrise dumnezeieşte. Ele sunt un abis dar sunt şi mai abisale când vorbesc despre Dumnezeu, căci Dumnezeu e Cel care nu poate fi pus niciodată, integral, în cuvinte, în fraze.

Teologia e o necontenită explicitare, aprofundare, pentru că e o relaţie intimă cu Dumnezeu.

Intimizarea cu Prea Sfânta Treime e una dintre definiţiile sfinţeniei.

Intimitatea te face să spui şi să vezi toate cu acordul celui pe care îl vezi. Confidenţialitatea are ca fundament intimitatea cu cel cu care discuţi, cu cel căruia i te confesezi sau ţi se confesează.

Numai dacă am conştiinţa confidenţialităţii îmi permit să gândesc şi să acţionez ca un intim cu celălalt, cu alţii. Includ în mine, în viaţa mea, pe alţii.

Sunt intim cu alţii, pentru că vreau ca ceilalţi să fie o parte din mine, să fie un întreg organic cu mine şi nu subiectivităţi distante, paralele, care nu ne intersectăm deloc.

Ruptura societăţii constă în militarea evidentă pentru subiectivismul paralelic, unde fiecare om e văzut ca total diferit de ceilalţi şi care trebuie să ajungă într-un loc pe care nu e aşezat un altul.

Disputele democratice nu îşi propun puncte conexe cu adevărat.

Conexiunile în societatea contemporană sunt de grup, de idei, poate şi pe baza considerentelor religioase. Dar nu au ca obiect unirea tuturor, ci distanţarea de alţii, luarea de atitudine cu orice preţ, fărâmiţarea.

Un Părinte[1] folosea cuvântul „atomizare”[2] pentru a prezenta disparitatea[3] dintre noi.

Concurenţa e neloaială. Pentru că principiile care mă propulsează îl discreditează pe celălalt.

În viaţa duhovnicească nu există concurenţă ci numai relaţie intimă. Relaţia vie cu Dumnezeu angajează relaţii intime cu oamenii.

Intru în relaţii directe, sincere, deschise, duhovniceşti.

Nu vorbesc acum despre intimitate ca legătură ce implică relaţiile sexuale între soţ-soţie sau alt fel de legături matrimoniale sau ca egoizare existentă între câteva persoane, fie ele familia mea, genealogia mea, parohia mea, ţara mea.

Intimitatea de care vorbesc aici e relaţia duhovnicească, legătura de dragoste creştină care ne leagă pe unii de alţii şi care ne face să ne cunoaştem din ce în ce mai bine unii pe alţii.

Comuniune îl traduce pe intimitate. Sunt sinonime. Și ambele urmăresc să spună că trebuie să devenim una între noi şi una cu Hristos.

Dacă sunt intim, sincer în mod total cu tine, atunci sunt sincer în mod total cu Hristos. Iar cine se sminteşte din cauza sincerităţii înseamnă că nu doreşte cu adevărat adevărul, care e foarte dur cu păcatele noastre.

Confesiunea – mărturisirea în faţa duhovnicului – e foarte dură de cele mai multe ori. Spui lucruri grele, foarte „smintitoare”. Dar antidotul smintelii e smerenia.

Domnul ne-a atenţionat, că sunt fericiţi cei care nu se smintesc întru El. Și e adevărat: Dumnezeu e cea mai mare sminteală pentru omul mândru şi arogant.

Adevărurile dumnezeieşti au fost cele mai răstălmăcite adevăruri, pentru că nu se pot înţelege, gândi şi trăi în mod indiferent faţă de El.

În locul intimizării cu oamenii, la polul opus, stă indiferentismul.

Nu mă interesează cel din faţa mea, nu îi văd problemele, nu îmi sare în ochi situaţia lui, ci numai când durerea, sărăcia, boala vin şi la mine, în plină „fericire” indiferentă, concep că şi alţii suferă, că şi alţii rabdă de foame.

Teologia dumnezeiască nu are numai răspunsuri „gratuite”, „gentile”, „bune”, ci şi fapte sfinte.

Adjectivele pe care lumea secularizată le acordă teologiei sunt, de cele mai multe ori, priviri exterioare asupra frumuseţii şi adâncimii ei.

Ereziile sunt, pe cât de puerile, pe atât de demonice.

Numai observând unde duc ele e de ajuns pentru a ne înspăimânta.

Interesul faţă de ceilalţi înseamnă iubire creştină. Adică atunci când interes faţă de alţii înseamnă dorinţa de a-i ajuta, de a cunoaşte cine sunt, ce vor, ce le trebuie fraţilor noştri.

Faptul că sunt interesat de ei, de viaţa lor înseamnă că îi iubesc. Iar dacă port grija lor, atunci mă frământ pentru ei, îmi fac griji binecuvântate pentru viaţa lor.

Și asta înseamnă că Dumnezeu nu e „o idee” în capul meu, ci Dumnezeul cel viu, Care ne ţine mereu lângă El, pe măsură ce ne invită să intrăm în viaţa altora ca focare de bucurie, de încredere, de mântuire, de nădejde.

Suntem ai lui Dumnezeu pe măsură ce ne mântuim pe noi şi pe alţii. Când ne împingem pe noi spre viaţa sfântă şi angrenăm şi pe alţii în acest aflux de bucurie sfântă.

Dar dacă am conştiinţa că aproapele meu îmi e „concurent”, „duşman”, că eu trebuie să fac orice ca să elimin acest „rău” din faţa mea atunci, fără doar şi poate, că aproapele meu îmbracă valenţe demonice, că el nu mai are nimic cu fratele meu, cu cel care e de un sânge cu mine şi copărtaş la Împărăţia lui Dumnezeu.

„Lupta de clasă” a fost înlocuită cu sloganul „concurenţei” şi al „standardelor pieţei”.

Merele nu mai pot arăta normal ci trebuie umflate neapărat. Vaca trebuie să dea de trei ori mai mult lapte iar porcul trebuie să se îngraşe în trei luni cât altădată în nouă.

Povestea cu cel care creştea într-o zi cât alţii în 7 ani, pare să fi intrat astăzi în furibunda luptă după productivitate.

Concurezi cu un altul şi nu mai ai timp să vorbeşti cu oponentul. Îl găseşti deodată oponent şi nici nu îţi mai pui problema, dacă nu cumva poate să fie şi altceva decât oponent.

Piaţa nu mă reprezintă pe mine, ci clasa bogată iar dacă totuşi mă reprezintă, îmi găseşte foarte multe însuşiri nocturne, pe care mi le exploatează.

*

Urci în tren şi nu mai e loc. Înveţi că statul în picioare dăunează sănătăţii dar observi cu această ocazie şi ce fac împreună-călătorii din jurul tău.

O femeie din zona mineritului spune o păţanie cu femeia care a fost tăiată cu lama pe obraz, pentru că s-a luat cu huliganii dar şi despre doamna, care părea „bine făcută” dar îi fura pe tarabagii[4].

Comandă un kilogram de cartofi şi îi dă o hârtie de 500.000 vânzătorului. Acesta îi dă restul la cartofi şi doar mai apoi îi cântăreşte marfa.

În timp ce acela cântărea cartofii, aceea strecoară în buzunar 100.000 şi motivează apoi, că vânzătorul îşi bate joc de ea, de îi dă astfel de cartofi şi că, în definitiv, nu mai cumpără.

Îi restituie doar 400.000 de lei iar vânzătorul nu îi mai numără. Femeia pleacă iar coaliţii – doi ţigani – îl deplâng pe vânzătorul care are parte de astfel de ifose „nefondate”. Când nu se mai vede femeia, pleacă şi cei doi băgăreţi în seamă.

Această jonglerie cu spectatori puţini e povestită de un martor de la faţa locului, care era aşezat lângă doamna cu frica în sân.

Frica de a nu le fi furate bagajele. Se uitau la ele non-stop. Insistenţa de a feri bunul propriu sau faptul de a te uita la vrabia din mână şi nu la cioara de pe gard.

Discuţii obscene în altă parte. Pe fondul vinului din sticlă, un tânăr făcea glume uşoare cu femeia care vindea cafea prin tren. Patima desfrânării se exprimă vădit în astfel de momente şi dacă vrei să îi joci în strună completezi răul început de celălalt.

Pe lângă mine treceau cu reţineri. Nu au zis nimic. Dar se putea zice.

Am avut parte de bucuria unei confesiuni pe care am cerut-o. Un asistent al nostru s-a mărturisit la Fericitul Sofian [Boghiu] [5] de la Sfântul Antim. Şi mi-a spus că el tăcea când te spovedea, că ştia să asculte. Poate se ruga, zice confidentul meu, dar îţi spunea lucruri foarte utile.

Chestiunea întinării din timpul nopţii a primit o rezolvare promptă: să mănânce mai puţin seara. Și asta pentru că el mânca mai mult când se întorcea de la şcoală.

Despre Părintele Adrian [Făgețeanu][6], tot de aici, de la Sfântul Antim, mă leagă o altă minune. În locul lui am văzut lumina dumnezeiască la o slujbă de seară.

Despre el se spune că dădea canoane drastice. Mulți spun că a fost gonit din Mănăstire şi cred că e o mare eroare, dacă e așa.

Părintele cu grai moldovenesc[7] m-a luminat profund în multe predici ale sale, chiar dacă mă irita profund limbajul său moldovenesc impropriu pentru mediul bucureștean.

Pentru că eu cred că limbajul, tonul, modul în care predici sunt probleme vitale într-o predică și că nu ai dreptul să iriţi prin niciunul dintre acestea.

Nu am vorbit niciodată cu vreunul dintre cei trei, pentru că nu am simțit să o fac, dar i-am privit și ascultat de la distanță.

Când un om se smereşte e o minune enormă.

Fragilitatea şi cuminţenia lui, regăsirea de sine a lui, reevaluările pe care şi le face, fac mai mult decât orice premiu.

M-am bucurat, cu harul lui Dumnezeu, să văd astăzi o astfel de minune contemporană mie.

Un om care se smereşte astăzi, când mai ieri era dus de valul orgoliului, al infatuării, al aroganţei e o minune colosală a iubirii lui Dumnezeu.

De ce suntem afectaţi în vorbire, în comportament, în gesturi? Vrem să părem sensibili, supli, spirituali, pe baza unei convenţii comportamentale de duzină şi nu pe baza curăţirii de patimi. Pentru că un om care se curățește de patimi nu suportă afectarea, adică moleșeala interioară.

Negarea duhovniciei se face şi prin orice atitudine părut „conciliatoare”, părut „ordonată”, părut „calculată”. Atunci ne mişcăm după tiparele lumii și nu ale libertăţii duhovniceşti.

Preferăm să fim stupizi, să se râdă de noi, decât să punem osul la treabă, adică să devenim serioşi, adică ascetici, adică teologici, adică normali.

Părintele Teofil [Părăian][8], această minune a Ortodoxiei româneşti, ne-a vorbit astăzi[9] şi ne-a destins duhovniceşte.

Şi Părintele Patriarh [Teoctist Arăpașu] a fost foarte cald, confesiv, familiar. N-am putut să intru în aula Patriarhiei ci, împreună cu foarte mulţi alții, am ascultat conferinţa de la difuzoarele de afară. Multă lume, mult auditoriu…

Fericitul Dumitru [Stăniloae] a fost ajutat de Fericitul Arsenie Boca[10] în ceea ce priveşte notarea după dictare a traducerile primelor 4 volume din Filocalie[11].

Şi i-a spus lui, Fericitul Dumitru: Filocalia se citeşte ca Scriptura, adică se reciteşte. Nu poţi numai să citeşti, ci sunt mii de gânduri în Filocalie care trebuie recitite.

Încerc să pun în scris câteva lucruri auzite mai devreme.

Viaţa duhovnicească nu se bazează pe cunoştinţe citite, ci pe convingeri. Dacă eşti convins de ceva te porţi în consecinţă. Dacă nu ai fost convins de Dumnezeu, nu poţi să ai fundamente solide, înstărite.

Catalogările – 4 la număr – ale oamenilor mi-au plăcut dar nu le-am reţinut în întregime.

Eram afară, era frig, nu puteam să îmi notez. Am venit acasă îngheţat.

Relatarea despre „deschisul cărţii”:

– „Părinte, am venit să îmi deschideţi cartea”.

– „Care carte, că eu am multe pe aici?”

– „Nu ştiu, dumneavoastră ştiţi!”. Şi i-a deschis câteva cărţi care îi erau la îndemână, ca cel în cauză să decidă ce şi cum…

S-a râs fără ostentaţie. S-a râs cu poftă simplă, cuvioasă.

Mersul la bioenergetician a produs iarăşi un val de râs profund. Şarlatania e mare în problema „emisiei de energie”.

Oastea Domnului şi-a pierdut direcţia, a deraiat iar „cel care nu ştie că nu ştie e un om periculos”.

Când şi-a dat seama ce e Teologia şi a trebuit să predice despre Înfricoşata Judecată a început să îi tremure picioarele.

Până la Teologie nu ştia decât Patericul iar – spunea el, Fericitul Teofil – Filocalia e scrisă „de călugări pentru călugări”. Însă nu sunt de acord cu asta.

Dacă Sfintele Evanghelii sunt scrise de Sfinţii Apostoli ele sunt numai pentru Sfinţii Apostoli?

Filocaliile sunt foarte necesare pentru toți, cum, de fapt, e necesar tot ce există pentru mântuirea noastră.

Încearca (era evident asta) să-i liniştească pe oameni…fără ca oamenii să fie alții.

Însă nu-i poţi linişti pe oameni cu jumătăţi de măsură, dacă sunt prinşi de grija cea bună a mântuirii.

Înţeleg grija Părinților români: e obiectivă. Dar dacă te întrebi serios, înţelegi că trebuie să faci mai mult, mult mai mult în toate direcțiile.

Slujbele noastre sunt filocalice.

Nu ne trebuie îngreunarea limbajului liturgic, ci simplificarea lui.

Trebuie să ne limpezim gândurile, vieţile. Să facem ordine în noi.

Ascultându-l îndelung și privind în jur, mi-am dat seama, deodată, că ştiu prea puţine lucruri despre oamenii duhovniceşti din neamul meu şi că am cunoscut mai mult Sfinţi străini de neamul meu.

Răspunsuri tranşante, pentru ca să nu se lungească timpul alocat discuţiilor.

Părintele Patriarh [Teoctist Arăpașu] a vorbit despre cum a fugit de acasă la Sihăstria şi a devenit monah, despre cum nu l-au lăsat părinţii lui – care au avut 11 copii – ca să plece, ci a plecat doar cu acordul prietenilor săi.

Bucuria primirii la Mănăstire a rămas pentru totdeauna prezentă în inima sa.

Mama sa credea că ortodoxul trebuie măcar o dată în viaţa să meargă în pelerinaj, pe jos, la Sfinte Moaşte. A mers la Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava[12].

Copiii, a spus Prea Fericirea sa, sunt nişte magnetofoane care captează foarte fidel lucrurile.

El pleca urechea la ceea ce vorbea mama sa cu prietenele sale şi le reţinea, le punea la inimă.

Gânduri filocalice de pe uliţele satului.

Cuviinţa omului de la ţară în a înţelege viaţa e o gândire frumoasă.

Cineva mi-a spus, că altcineva vrea să se spânzure din cauza unui gest al meu. M-a lovit adânc acest lucru. Am mai păţit faptul să fiu ameninţat cu această pedeapsă, pentru ca să mă facă demonii să mă mustre conştiinţa.

Demonii preferă să stăm înfricoşaţi, să ne facem griji, să halucinăm tot felul de gânduri decât să ne rugăm cum putem.

Rugăciunea limpezeşte mintea şi de aceea demonii vor cu orice preţ să te îndepărteze de ea.

Am făcut un experiment: am vorbit pedant, disciplinat, intelectual şi deodată „am crescut” în ochii confraţilor mei. Dacă vorbeam rudimentar, ţărăneşte, simplu eram considerat prost şi tratat cu indiferenţă.

Dacă am schimbat registrul semantic, parcă m-am ivit în ochii lor de sub dărâmăturile unui bloc îmbrăcat în mod elegant.

Nu pot percepe mulţi ispita limbajului. De aceea mulți se lasă mințiți frumos.

Dacă vorbeşti într-un anume fel, atunci trăieşti în acel fel, începi să simţi, să te comporţi ca surogatul tău lingvistic.

Mimam o postură standard şi am fost crezut.

Mă doare însă că nu înţelegem cât de fals e orgoliul de a vorbi literar cu orice preţ, cât se poate de corect, de academic.

Într-o prefaţă recentă, Sfântul Isaac Sirul a devenit „un eretic nestorian din secolul al VII-lea”[13]. Am rămas consternat. Nu mi-a venit să cred ceea ce citesc.

Altcineva mi-a spus „să nu mă tem”, căci toţi Sfinţii noştri sunt „eretici”. Cum să nu mă tem, părintele meu?

Mă tem în primul rând de oameni ca tine, care te pot face eretic când vor însă, în același timp, pot să îl „scoată” pe un eretic de sub toate anatemele şi să îl promoveze ca „sfânt”.

Mă tem de neştiutori şi aroganţi, de cei care nu se tem de nimeni dar au în mâini, în aparenţă, puterea.

Mă tem, pentru că mă doare mârşava lor inimă, lipsa lor de scrupul.

Spui una şi nu te mai uită. Îţi aduc aminte peste ani de ce le-ai zis cândva şi îşi varsă coptura la nu ştiu cât timp după ce i-ai deranjat cu ceva.

Ţin minte răul şi aceasta e un mare rău.

Te corectează, te atenţionează, râd pe sub mustăţi, mustăcesc…

Orgoliul celor care cred că pot face „lucruri mari şi benefice” pentru Sfânta Biserică stă în preajma agnosticilor, care nu mai cred că mai poate fi spus ceva nou în Biserică şi susţin că totul a fost spus.

Mizantropia stă alături de avântul fără fundamente reale iar fariseismul face loc relei publicităţi, care îl pune pe farsor în locul adevăratului Păstor.

Părintele Teofil [Părăian] a remarcat că nu se ştie în popor ce înseamnă unii termeni din cult, deşi limba naţională e şi limba Sfintei Biserici.

Ce crede un bolnav psihic despre noi? Nu crede că noi suntem nebunii?

Tărăboiuri[14] pentru averi sau dispute din orice apar în fiecare zi.

Nu ne mai miră multe şi o să vedem şi mai multe, care nu o să ne mai mire.

Se devalorizează prea multe realităţi.

Tabuurile sunt aruncate în aer.

Se forţează mereu nota.

Tonuri stridente de culoare în vestimentaţie şi note nocive, concertate, în limbaj, în ziare, în audio-vizual, în politică, în piaţa de consum.

Un vânzător a ţinut minte că îi eram dator cu o mie de lei iar un bătrân are pensie de 4500 de lei, când lumea vorbeşte de milioane şi miliarde de miliarde.

O femeie avea sâni care cântăreau 10 kg şi a hotărât să se opereze, pentru ca să îi micşoreze. O durea coloana, ficatul, apăsau pe inimă, toţi râdeau de ea, nu îşi găsea sutiene şi haine pe măsură.

Dar prezentatorul a spus că avea „sâni generoşi”. Vedeţi pervertirea limbajului! Ce au sânii cu generozitatea?

E femeia asta şi o femei uşoară, una care se vinde tuturora, dacă are sânii mari?

Are o fată de 16 ani şi e căsătorită. Dar remarca viza să o pună într-o lumină proastă chiar şi prin neglijenţa unui limbaj stereotip.

Mi-am adus aminte de altă relatare a Părintelui Teofil [Părăian] – am auzit-o cu altă ocazie – : s-a dus într-o mănăstire şi se saluta cu maicile.

Fiecare spunea: „Eufrosina, păcătoasa”, spre exemplu sau „Doroteea, păcătoasa” şi tot aşa…Niciuna dintre ele nu s-a prezentat altfel

Când ajunge la stareţă sau la duhovnicul Mânăstirii întreabă: „Dar voi numai păcătoşi aveţi aici? Sfinţi nu aveţi?”.

Ne pierdem pe noi, spontaneitatea noastră când repetăm lucruri pe care nu le percepem cu adevărat semnificaţia.

Pot fi cuvinte sfinte, fapte sfinte, atitudini sfinte, dar dacă nu le percepem adâncimea, le deraiem în mod catastrofal semnificaţia, înţelesul, sensul.

*

Nu mi-a plăcut faptul că Părintele Teofil [Părăian] a dat să se înţeleagă că şi după schismă catolicismul are „sfinţi”. Asta e o iluzie sau o problematizare falsă, care nu are simţul adevărului.

Dacă accept că Francisc de Assisi[15] e şi el de-al nostru, şi Toma de Aquino[16] şi Tereza de Lisieux[17] sunt tot de-ai noştri, trebuie să le accept şi vieţile şi scrierile lor.

Iar dacă îi accept pe aceştia, atunci desfiinţez graniţa dintre Ortodoxie şi erezie.

Va trebui să consider ereziile lor drept „adevăruri”, chiar dacă ele contrastează izbitor, respingător de mult cu cele ale Sfinţilor Părinţi.

Astfel va trebui să accept flagelarea ca chinuire în imanenţă de dragul chinuirii, nebunia lui Filioque, faptul că m-aş „uni” cu fiinţa lui Dumnezeu şi nu cu harul Prea Sfintei Treimi, că Sfântul Grigorie Palama[18] e „eretic” şi, „la fel”, şi Sfântul Fotie cel Mare[19], şi Sfântul Marcu al Efesului[20], căci pe aceştia nu îi suportă catolicii, că papa e „vicarul” lui Hristos, chiar „locţiitorul” Său personal, că ce spune el e „mai înţelept” decât tot ce spun ceilalţi şi multe altele.

Cu relativismul de acest gen, oricum ai da-o, distrugi totul în Biserică.

Când Sfânta Tradiţie a Bisericii nu mai contează, când Sfintele Sinoade Ecumenice pot fi negate de orice minte „chibzuită” şi când Vieţile Sfinţilor sunt pentru „proşti”, numai pentru omul de la ţară, pentru omul simplu la creier iar „teologia” e o sumă de ipoteze, de fraze, un discurs ce poate fi scris de oricine, atunci relativismul teologic e marea dezamăgire, compediul de erezii al lumii contemporane şi buldozerul care loveşte în uşa Sfintei Biserici.

Dacă adevărul dumnezeiesc te bagă în Sfânta Biserică, dacă el e uşa care te convinge, care te captează pe deplin, care te minunează iar acest adevăr e relativizat pe toate căile, atunci acest relativism blasfemiator închide uşa, o blochează. Închide uşa celui care vrea să vadă frumuseţea lui Dumnezeu.

Nu pot să spun că nu văd şi un anume bine în întâlnirea dintre Sfânta Biserică şi ceilalţi – deşi se vorbeşte despre întâlnirea „între religii”, noi fiind una dintre „multele religii” – dar acest bine vizează comunicarea, stabilitatea socială, internaţională, întreruperea războaielor inter-etnice, inter-religioase.

Se fac progrese sau se încearcă să se facă în ceea ce privește ocrotirea mediului, a drepturilor omului, ale copilului, ale mamelor.

Se duc lupte pentru pace, pentru dezarmare – dar şi pentru înarmare – pentru securitate.

Ne luptăm cu terorismul, cu sărăcia, cu subdezvoltarea în timp ce se caută o dezvoltare rapidă a marilor companii.

Dar ce facem cu credinţa ortodoxă? Ne împăcăm cu musulmanul, cu ereticul, cu cel diferit, vorbim cu ei, ne e bine social, dar credincioşii noştri înţeleg lucruri care nu îi mai fac militanţi, energici pentru credinţa lor, dacă tot ne văd vorbind cu ereticii, cu păgânii…

Există oameni care vorbesc deja cu multă vehemenţă împotriva discuțiilor interreligioase/ecumenice şi când mă gândesc la poziţia lor îmi dau seama că unii au și râvnă pentru credinţă.

Dar nu pot exclude şi cealaltă parte, că e nevoie, mai ales azi, de vorbire, de dialog, de conclucrare cu toate religiile şi facţiunile religioase.

Trebuie să vorbim la nivel înalt dar şi la nivelul credinciosului de jos. Trebuie să iubim pacea şi să ne cunoaştem reciproc.

Însă această deschidere spre ceilalți nu trebuie să ne facă mai blegi, laşi, nu trebuie să ne ducă la gândul „să mai lăsăm de la noi, că n-o fi foc”. E foc, e mare blestem dacă laşi ceva din Ortodoxie!

Spunea bine Părintele Teofil [Părăian], tot el: „Nu există Ortodoxie fără Maica Domnului!”.

Nu există însă Ortodoxie nu numai fără Maica Domnului, ci fără nimic din ce este Ortodoxia.

Ortodoxul e un om vast, profund, delicat, atent, împăciuitor.

Trebuie să vorbim cu ereticul dar să fim ortodocși cu adevărat când vorbim cu el.

Să fii om, să fii respectuos, să ştii multe, să faci multe fapte sfinte, să zică ereticul: „Bravo ţie! Acesta da om”. Să nu plece nici ereticul, nici fratele tău de credinţă cu gust amar de la tine.

Să fii o minune pentru cei care te văd, o carte deschisă, cu litere pe care, oricine ar vrea să le citească, să le citească cu nesaţ.

Deci vreau şi cred că trebuie să fim activi, misionari, apostolici dar, în acelaşi timp, vreau ca să nu fim o cursă pentru alţii.

Dacă am explica mai mult mobilele, substraturile relaţiilor şi ale discuţiilor noastre cu ereticii şi păgânii şi dacă ele ar fi reale, poporul credincios ar fi de acord cu discuţiile sincere şi iubitoare despre credinţă.

Dar când lucrurile, discuţiile sunt mai mult oficiale şi secrete, credincioşii stau departe de aceste rezultate ca şi în vechime.

Trebuie să vorbim public.

O dezbatere teologică numai dacă nu are gânduri bune se face pe ascuns, pe şoptite.

Dezbaterile sunt grăitoare, stârnesc multe gânduri sau pun pe gânduri.

Dacă păstrăm discuţiile teologice doar pentru grupuri restrânse, atunci să nu ne mai mirăm că nu suntem cunoscuţi.

Vorbeşte acestei lumi pe înţelesul ei dar, în acelaşi timp, vorbeşte-i dumnezeieşte, fără falsificări, fără „retușuri”.

Ortodoxia poate vorbi oricând şi oricui. E nevoie numai de secerătorii care au o viaţă sfântă şi înţelepciunea de a şti care e grâul, holda de secerat.

Nu râzând de altul devii mai bun, nu împingând pe altul în groapă te îmbogăţeşti mai repede, ci câştigi dacă eşti convins, că singura bogăţie care îţi ajunge e Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit şi înviat pentru noi.


[1] Pr. Lect. Dr. Doru Costache. A se vedea: http://www.scribd.com/doc/25351935/CV-Revd-Dr-Doru-Costache.

[2] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/atomizare.

[3] Idem: http://dexonline.ro/definitie/disparitate.

[4] Pe cei care vând în piețe la o tarabă/tonetă.

[5] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sofian_Boghiu.

[6] Idem: http://www.fumsioglinzi.info/pr-adrian-fageteanu-schitul-locurele-lainici/.

[7] Pr. Irineu Curtescu. A se vedea: http://www.biserica.tv/video/273/pr-irineu-cuvant-catre-tineri.

[8] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/01/bucurie-%C8%99i-comuniune/.

[9] 18 noiembrie 2003.

[10] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Arsenie_Boca.

[11] Filocalia Românească, colecția integrală, pentru download:

http://www.4shared.com/file/M1E1EjIu/Filocalia_rom_vol_1-12.html.

[12] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sf%C3%A2ntul_Ioan_cel_Nou.

[13] Părintele profesor Ioan I. Ică jr., pe lângă gafa cu evoluţionismul, face acum gafa cu „probitatea absolută” a ştiinţei teologice occidentale și ni-l scoate pe Sfântul Isaac Sirul, după Sfântul Dionisie Areopagitul, din rândul Sfinților.

Doamne, luminează această minte minunată ca să vadă adevărul!

E păcat ca un astfel de om, care a ajutat imens de mult teologia românească şi sufletul ortodox românesc să o ia pe drumuri atât de neumblate.

Atacurile sale la opera şi teologia Fericitului Dumitru Stăniloae nu sunt deloc frumoase, ci ingrate şi nu stau bine în gura unui om care preţuieşte sfinţenia.

[14] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/t%C4%83r%C4%83boi.

[15] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Francisc_de_Assisi.

[16] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Toma_de_Aquino.

[17] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tereza_de_Lisieux.

[18] Pentru download:

http://www.archive.org/details/SfantulGrigoriePalamaDespreRugaciuneSiVedereDumnezeiasca2008.

[19] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/10/06/traduceri-patristice-vol-2/.

[20] A se vedea p. 71-107 din Bucuria comuniunii (vol. 1):

http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/06/bucuria-comuniunii-vol-1/. Alături de:

http://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/26/primul-volum-din-opera-completa-a-sfantului-marcu-al-efesului/.

Did you like this? Share it: