Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 232-243.

***

În convertirea Sfântului Pavel „ti Me diochis” [F. Ap. 9, 4, cf. GNT] poate însemna „de ce Mă prigoneşti?” dar şi: „de ce Mă urmăreşti?”.

Sfântul Pavel Îl urmărea pe Hristos. Venea să Îi urmeze fără să ştie, fără să înţeleagă prea bine acest lucru. El credea că urmăreşte să distrugă creştinismul. Dar lucrarea lui Dumnezeu cu el era aceea, că el Îl urmărea pe Hristos, vroia să Îi urmeze şi să zidească Biserica lui Dumnezeu.

Dar „a prigoni” şi „a urmări” pot avea explicitări antagonice până la urmă.

Prigonirea creştinilor e sinonimă cu omorârea lor. Şi „a urmări” înseamnă „a prigoni”. Dar „a urmări” înseamnă și „a urma”.

Urmăresc pentru ca să văd. Dar urmăresc nu pur şi simplu ca să văd, ci să fac ceea ce văd.

Îi urmăm lui Hristos, când conştientizăm cine este Hristos. Dar ca să te edifici, trebuie să-L urmăreşti.

Şi Îl urmărim şi când credem noi că suntem necredincioşi, atei, indiferenţi religios. Noi Îl urmărim în fiecare eveniment, om, idee, pată de culoare, frunză.

Nu ştim asta, dar pentru că vrem adevărul, adevărurile evenimentelor, ale oamenilor, ale compoziţiei frunzelor, Îl căutăm pe El.

E uimitor cum Îl căutăm în păcat, în idolatrie, în necredinţă tot pe El, pe Hristos. Îl negăm în noi sau nu ştim ce nume să dăm acestei Prezenţe care ne unifică viaţa, mintea, preocupările.

Conexiunile raţionale, invenţiile, descoperirile sunt o împărtăşire din harul lui Hristos. Întreaga raţionalitate a lumii are ca fundament pe Hristos şi orice măiestrie poetică, artistică, filosofică observă, mai mult sau mai puţin, reflexiile harice ale lui Dumnezeu Cuvântul întrupat.

Îl văd cu pete, în mod nedeplin.

Toate credinţele religioase stau în tinda Sfintei Bisericii – spunea, cu alte cuvinte, Fericitul Dumitru [Stăniloae] într-un studiu al său extraordinar – pentru că sunt nedepline şi au nevoie de deplinătatea Sfintei Ortodoxii.

Nedeplinătatea lor nu înseamnă că au lucruri foarte bune, fără pată şi deloc lucruri rele, ci că au străfulgerări ale adevărului, intuiţii bune, problematizări care aşteaptă să fie împlinite prin adevărul deplin, dumnezeiesc, pe lângă o sumă imensă de neadevăruri.

Faţa ta poate să îmi fie de ajuns. Mă împlinesc numai văzându-te. Dar mă pot şi înnegura văzându-te.

Nu ne cunoaştem istoria, trecutul şi putem fi foarte uşor manipulaţi. Nici nu ne putem închipui cât de colosală este bogăţia Sfintei Ortodoxii.

Observ cu durere lipsa marilor vorbitori, predicatori, oratori ortodocși. Vorbirea trebuie să se creeze în spaţiul dintre mine şi auditoriu.

Genoflexiunile vocii, supleţea ei, schimbările de tonalitate, puterea cu care sunt apăsate cuvintele sau care se imprimă în cuvinte, derogările, imixtiunile întăritoare, zâmbetul înţelegător, non-iritarea auditoriului prin pronunţie sunt neapărate.

O predică adevărată începe de la 4-5 ore în sus de comuniune în rugăciune, în împărtășire, în dragoste.

Discuţia oratorică care angajează, însufleţeşte, care ridică la cer inima şi mintea nu trebuie dezbătută la cursurile de Omiletică sau Catehetică, pentru că ea, dacă există undeva, se vorbeşte pe sine, se aprofundează din interiorul ei.

Conceptele care nu s-au născut din viaţă, ci vor ca viaţa să le urmeze, nu vor spune nimic, niciodată, oamenilor.

Oamenii sunt răvăşiţi, înălţaţi, copleşiţi, entuziasmaţi, cuceriţi de predica ta sau nu sunt deloc.

Nu poţi să aprinzi un incendiu zonal, naţional sau mondial, un incendiu al dragostei de Dumnezeu cu presupoziţii, ci cu certitudini, cu convingeri, cu realităţi fără replică.

Omul trebuie să rămână paf[1], ca la fotograf când te aude.

A vorbi în harul lui Dumnezeu nu înseamnă a trece neobservat ci, dimpotrivă, să determini faptul ca şiruri de oameni să curgă după tine, după vorba ta, după adevărurile pe care le spui.

Nu trebuie să ai senzaţia, atunci când îl asculți, că predicatorul ştie deja „povestea” foarte bine şi acum doar ţi-o repetă, ci trebuie să simţi faptul, cum, acum, în faţa ta, aici, în mijlocul Bisericii, se naşte cuvântul mântuitor.

Cum încordarea dragostei şi a responsabilității pentru tine, auditoriul, naşte cuvinte care se pogoară de sus şi care doar ating mintea şi inima ca o mlădiere uşoară.

Predicatorul dumnezeiesc trebuie să te ţină racordat la buzele lui, la inima lui, la zvâcnirea minţii sale.

Trebuie să intri în interiorul celui ce vorbeşte, să te linişteşti în el. Dar ca să intri, el însuşi trebuie să te lase să intri, să te lase să fii un invitat de marcă, oricine ai fi tu și de oriunde ai fi tu.

Predica nu trebuie să te facă să te simţi străin, singur, renegat.

Dacă stai și asculți o predică şi te simţi exclus înseamnă că sunt multe lucruri în neregulă.

Predica trebuie să te ocrotească, să te apropie, să te ţină la sân sau sub penele sale.

Dacă nu îţi plac subtilităţile înseamnă că eşti bădăran din punct de vedere intelectual, afectiv, sufleteşte.

Cum să nu îţi placă frumuseţea?

Cum să nu îţi placă mireasma, naturaleţea, vitalitatea ingenuă? Şi dacă nu îţi plac e de rău.

Copiii aud dar trebuie să audă şi mai bine.

Trebuie să le spui copiilor tăi, că ceea ce văd, aud şi simt ei nu sunt basme de adormit copiii.

Bătrânii nu trebuie să se simtă renegaţi, pentru că nu se mai uită aproape nimeni la ei.

E de ajuns să se uite Dumnezeu la voi şi vă vede toată lumea, dragii mei!

Nu trebuie să ne credem „veşnici”, „imperturbabili”.

Nu trebuie să credem, că în starea de acum vom trăi pentru veşnicie.

Când a înţeles Sfântul Ioasaf al Indiei[2] cum arată omul şi ce ajunge acesta în cele din urmă s-a înspăimântat. El, care nu mai văzuse aşa ceva până atunci (19 noiembrie).

Viaţa Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf nu e „un roman”, ci o capodoperă de sfinţenie. Cei care văd în ea „un roman” ar trebui să o mai citească până când îşi dau seama de contrariu.

Bucuria dumnezeiescului post: bucuria şi dorul după viaţa îngerească. Te simţi întraripat de doruri sfinte, de năzuinţe dumnezeieşti.

Pe măsură ce se subţiază carnea, trupul, în acelaşi timp te inundă frumuseţea stării de asceză. Uscăciunea trupului e frumuseţe dumnezeiască, văzătoare de frumuseţe dumnezeiască.

Dar să nu ne grăbim să ajungem scheletici numai pentru că aşa credem că sunt Sfinţii, ci această subţiere a trupului vine de la sine şi te simţi din ce în ce mai bine în această stare.

„Sfinţenia de-o clipă” sau „cea ca un poster” sau „dobândită în scurt timp” nu sunt decât ipostaze ale înşelării, ale deraierii duhovniceşti.

Cine crede, că dacă a auzit ceva trebuie să se pună imediat pe treabă şi mâine vin rezultate concrete, se înşală: e un entuziasm copilăresc, fără minte şi trup de ascet încercat.

Viaţa ascetică nu se face cu demaraj la întâmplare ci până la urmă înţelegi, că toate au o rânduială, un timp, o măsură, chiar dacă noi vrem să sărim calul, să atingem totul într-o clipă.

„Şi dacă nu câştigăm mântuirea? Dacă nu vedem nicio vedenie, dacă nu ajungem să facem nicio minune?”. Întrebări care ți se pun…sau vezi că se formulează în adâncul începătorilor.

Dar pentru acestea se osteneşte omul? Osteneala e pentru ca să ne facem proprii iubirii lui Dumnezeu și nu pentru a deveni niște vedete ale „sfințeniei”.

Vrei repede şi nu ştii deloc să aştepţi şi nu te interesează că nu ai răbdare.

De aceea mulți au o privire năucitoare despre „sfinţenie”, ca și când ar fi vorba despre carierism. „Trebuie să fac asta, asta…şi ajung acolo”, cred unii.

Adică o sfințenie care să rezulte din faptele lor ascetice și nu din legătura de iubire cu Dumnezeu.

Dar viaţa duhovnicească nu e un raţionament matematic pur-uman, ci o împreună vorbire, simţire și consfătuire cu Dumnezeu, pentru că trăim tot timpul cu El.

Vorbesc cu El, simt ce vrea El de la mine, merg unde văd că El mă îndrumă, mă îndeamnă.

Cuvintele Lui se aud în taina inimii, în tăcerea unei inimi mereu rugătoare.

El îmi vorbeşte şi eu Îl ascult: aceasta e taina personală, a legăturii personale dintre Dumnezeu și om a Ortodoxiei.

Dacă Dumnezeu îmi vorbeşte atunci El e viu. Și dacă eu nu Îl aud înseamnă că eu nu mai sunt viu, ci mort de viu.

Aşteaptă!

Cine aşteaptă trenul se urcă în el.

Cine aşteaptă primăvara o să se bucure de ea.

Cine aşteaptă, cine vrea să aştepte un copil timp de nouă luni se bucură de împlinirea unei naşteri, pe care o aduce o naştere a unui nou om.

Fiecare mamă e o născătoare de unicităţi şi asta e marea împlinire a ei dar şi a tatălui.

Copilul se bucură dacă are cu cine să se joace, deci cu cine să relaţioneze şi pe cine să iubească.

Părinţii ar trebui să îşi iubească copiii.

Dacă copiii voştri, iubite mame şi iubiţi taţi, sunt o povară pentru voi, atunci iubirea voastră şi voi înşivă nu valoraţi nimic, pentru că vă devalorizaţi singuri!

Copilul e cel care ne transmite mai departe. Ne transmite somatic dar trebuie să fim în stare de faptul, ca acesta, copilul, să vrea să ne transmită şi caracterul, şi sfiiciunea, şi blândeţea, şi omenia, şi frumuseţea noastră.

Dacă vrei să te reprezinte pe mai departe, trebuie să ştii să uzi iubirea lui firească faţă de tine.

Dacă iubirea pentru tine moare, se sufocă, se înăbuşă, atunci eşti o epavă în inima lui şi de aceea îţi doreşte moartea sau e indiferent față de tine, pentru că nu te mai simte al lui.

Când nu îţi mai simţi părinţii în tine, când nu te mai trezeşti gândindu-te la ei, când nu îţi mai face plăcere să te întorci acasă, atunci, din ambele părţi, nu se face nimic.

Se aude din ambele părţi tăcerea, o tăcere exclusivistă, care încarcerează.

Strigă, dacă poţi!

Strigă-ţi dragostea!

Strigă pe cel pe care îl iubeşti şi cheamă-l acasă!

Acasă înseamnă acolo unde toţi te aşteaptă cu dragoste.

Dar dacă acasă nu mai rimează cu dragoste, atunci acasă poate fi un iad. Și mulţi spun acest lucru, pentru că acasa lor e un iad irespirabil.

În loc de dragoste găseşti bătaie, înjurături, împunsături deocheate, vrăjmaşe, oameni care nu te vor pentru că nu te înțeleg și nu te acceptă.

Şi pentru că nu ești ascultat, ţipi degeaba. Unoeri crezi că e mai bine să taci şi să te rogi…Sau te rogi, ca să poţi să taci şi să te rogi.

Nedreptatea te face să iei atitudine şi uneori atitudinile tale te duc la martiriu.

Şi fericiţi sunt cei care ştiu să rabde pentru dreptate!

*

De ce trebuia să intre Prea Curata Stăpână în Templu? Ca să indice faptul că numai în sfinţenie Îl primim pe Hristos, că numai în curăţie dumnezeiască Se naşte Hristos în noi.

Sfinţii Îngeri s-au înspăimântat[3] văzând-o intrând în Sfânta Sfintelor. S-au cutremurat.

Au văzut că nu i s-a întâmplat nimic rău ci, dimpotrivă, că Sfântul Arhanghel Gavriil e trimis să o hrănească.

Intră acolo, unde arhiereul intra numai o dată pe an. Dar ea era mai curată decât tot templul, decât întreaga creaţie, decât toate ierarhiile cereşti.

Femeia desconsiderată, femeia pusă mai mereu la index, la spate, devine prin Prea Curata Stăpână mai aleasă decât orice făptură, mai de preţ decât orice diamant. Dar pentru că ea era „Roaba Domnului” şi nu în ton cu feministele de astăzi[4].

Sfânta Maria sta „la picioarele Domnului” (Lc. 10, 39). Umilinţa primează aici, dar şi bucuria iubirii.

Dacă iubeşti pe cineva îi faci loc, îl laşi să treacă, vrei ca acela să fie iubit şi de alţii. Şi dacă îl iubesc şi alţii, te bucuri şi tu, pentru că şi tu îl iubeşti şi el te iubeşte şi vrei ca el să fie iubit şi de alţii şi el să iubească şi pe alţii, oricâţi ar fi ei.

Iubirea nu poate fi egoistă. Faptul că cel ce iubeşte trebuie să fie neapărat gelos e o frază mincinoasă. Cel ce iubeşte nici nu se gândeşte la gelozie sau invidie.

Sta la picioarele Sale şi iubea nespus să-L audă pe Cel care Îl iubea inima ei.

Dacă săruţi pe cineva atunci îţi place acel cineva. Sărutăm pe cine ne place, ceea ce iubim. Şi dacă ascultăm pe cineva atunci ne place.

Asculta cu inima şi cu mintea. Asculta cu înţelegere.

Dar pe El L-a primit mai întâi Sfânta Marta, adică fapta înţelegătoare. Primim pe Domnul în casa noastră, ca şi Sfânta Marta (Lc. 10, 38), dacă mai întâi vrem să ştim despre Hristos şi credem că El Se poate sălăşlui întru noi.

Citirea despre El, intrarea în perimetrul poruncii Sale, a razei Sale de influenţă în mod hotărât e primul pas: chemarea Lui în casă.

Şi casa e inima. Și acolo poţi să stai la picioarele Lui cu dragoste.

Oamenii nu ne văd îngenuncherile inimii. Prea puţini văd modul cum stăm la picioarele Lui, cum Îl iubim nespus pe El.

Şi de ce Îl iubim? Pentru că L-am cunoscut, I-am cunoscut îmbrăţişarea, dragostea. Pentru că ne-am împărtăşit de El.

Nu pot iubi pe cineva sau ceva ce n-am cunoscut. Nu mă pot abandona unei stări pe care n-o doresc.

Chiar dacă alcoolul m-ar doborî nu vreau să ameţesc şi să cad jos. Cel care se îmbată nu vrea şi să vomite. Vomitarea e o parte a problemei care îl dezgustă, căci principalul lucru e acela, că îi place să simtă în gură, în el, puterea băuturii.

Îl primeşti, Îl inviţi pe Hristos la tine, dacă vrei să inviţi oameni în inima ta. Unde pot să încapă atâţia? Pot, cu siguranţă că pot!

Inima noastră, deşi pare mică, intră în ea Dumnezeu şi tot ce există.

Când omul a pus piciorul pe lună a crezut că a învins spaţiul, distanţa. Dar distanţa nu se suspendă decât în inimă.

Taina, adâncul inimii e cunoscut numai de cei care îşi sfinţesc viaţa. Ceilalţi intuiesc una, alta…Însă le lipseşte esenţialul.

Vino să vezi! În inimă poţi sta de vorbă cu Dumnezeu, pe care nu Îl poţi vedea decât cu ochii plini de slava Sa, cu ochii inimii spălaţi de dragoste.

Dar dacă eşti o Sfântă Marta, adică un om al acțiunii, trebuie să fii şi o Sfântă Maria, adică un văzător de Dumnezeu, care ascultă de El.

Şi Sfânta Marta Îl vedea dar prin munca pentru El, prin slujirea Lui (Mt. 10, 40).

Slujire şi vedere, asceză şi extaz, faptă şi iubire.

Şi lumina a izvorât profund, într-o zi de noiembrie, când trebuia să fie frig. Au izvorât razele soarelui printre nori dar şi harul Său în inima mea.

Trec gândurile duhovniceşti, trec ca fulgul de zăpadă şi se pierd. Te străbat. Harul lui Dumnezeu e foarte vizibil pentru camera inimii noastre. Unii îşi imaginează că harul dumnezeiesc e ceva care se poate prinde în mână, ceva material până la urmă. Ei greşesc.

Harul dumnezeiesc e sesizat de adâncul nostru numai când Dumnezeu te-a învăţat viaţa de taină a Sfintei Ortodoxii.

Am spus că harul preasfânt şi sfinţitor e vizibil. Însă nu are nimic cu faptul vederii unui cal sau a unui om mergând pe stradă, pentru că nu e vorba de o vizibilitate a ochiului material. Harul e văzut înăuntrul lor de cei care își curățesc continuu inima.

Emoţiile mari te perturbă. Te perturbă şi demonii şi păcatele tale. Dar dacă te pierzi cu firea, nu faci decât să măreşti starea de nelinişte, zăpăceala interioară.

*

Spunea un Părinte: canonul pe care îl dau la Spovedanie e ca omul să se spovedească[5].

Iar lacrimile ei erau lacrimi de pocăinţă şi de iubire pentru Dumnezeu. Nici nu ştia acest lucru. Amărăciunea ei i se scurgea printre gene.

Acestea sunt lacrimile care mă smeresc, pentru că eu, spurcatul şi netrebnicul, nu sunt în stare să plâng în faţa ei sau a lui cu asemenea lacrimi fericite.

De la încordare, de la teama de celălalt, treci la largheţe sufletească.

Simţi că ţi se înmoaie inima, celălalt vine ca o noutate uimitoare în tine, ţi se descoperă,  dincolo de patimile lui e un pământ bogat, plin de bogăţii nepătrunse, neînţelese încă iar tu te umpli de dragoste, de entuziasm sfânt privindu-l profund.

Uneori ţi-e teamă să nu recidivezi în patimi sau te crezi scăpat de patimi peste noapte. Dar nu e aşa!

Te ia valul şi te lauzi şi minţi, şi nici nu mai îţi dai seama care e adevărul şi care e minciuna, până nu stai în tăcere să te verifici, să te analizezi la rece.

Telefonul lui l-am simţit ca pe o bucurie care mă urmăreşte mereu şi ale cărui rugăciuni mă vizează.

Doamne, ce minunat eşti Tu, când noi nu ne mai dăm seama de acest lucru! Trecem nepăsători pe lângă dumnezeieştile Tale daruri şi credem că ne aparţin de drept şi că nu trebuie să mulţumim pentru ele nimănui.

Dar Ţie Ți se cuvine toată slava, Doamne! Ţie Ţi se cuvine doxologia noastră continuă.

Doamne, iartă-mă că sunt atât de egoist, încât nu mai văd că există oameni pe pământ.

Iartă-mă că nu ştiu să preţuiesc viaţa, că nu ştiu să mă rog şi să spun acele cuvinte cu care să mă împac cu toţi care sunt supăraţi pe mine din diferite motive.

Iartă-mă, că nu îmi dau seama că sunt muritor, că nu vreau să conştientizez odată acest lucru.

Şi iartă-mă că pozez în om bun, fiind om rău, că distrug sinceritatea oamenilor şi încrederea lor în ei înşişi şi în Tine.

Sunt o sminteală pentru alţii, o ruşine, un gunoi. Şi dacă nu aş spune acest lucru, aş fi nesimţit cu totul şi indiferent faţă de adevăr.

Dar eu cred, că Tu eşti lumina mea, mâna care mă scoate din adâncurile mării. Eu cred că Tu eşti Stăpânul şi eu robul, că Tu eşti Adevărul şi eu sunt minţirea de sine, că Tu m-ai creat şi că eu nu descind dintr-o maimuţă sau dintr-un melc – deşi, şi acestea sunt făcute de Tine – ci sunt făptura mâinilor Tale, după chipul Tău şi tânjind mereu spre Tine.

Cred că mi-e dor de Tine, cum nici nu îmi închipui, că Te caut pe Tine peste tot, că în fiecare văd chipul Tău şi, deşi uneori sunt orb, îmi pare rău că pot fi atât de orb, mai orb decât toţi orbii.

Cred că orice înălţare umană e în van şi că adevărata înălţare a omului e înălţarea lui de către Dumnezeu, ca să-L vadă pe El în lumină, în lumina dumnezeiască.

Cred că atunci când deschidem televizorul vrem să vedem minuni şi nu filme şi atunci când spunem „vreau să ies afară, ca să iau o gură de aer” spunem, în mod codat, că vrem să respirăm o gură din harul Său, să-L respirăm pe El puţin şi să ne simţim vii.

Sunt convins, că acea mamă o iubeşte pe acea fiică dar nu ştie să i-o spună şi, tot la fel, sunt mai mult decât convins, că acea mamă, aceea pentru care mă rog, îl iubeşte pe acel fiu, care se roagă pentru ea, ca iubirea să fie conştientă în ea și să o învețe cum să se comporte față de el.

Cred că orice copil trebuie să trăiască şi să nu existe copil avortat, copil nedorit, neiubit, neadmirat, neîncurajat.

Cred că trebuie să ne luăm greşelile în serios şi să ne rugăm pentru ele.

Cred că sunt încă naiv pentru viaţa aceasta şi Dumnezeu mă va duce să cunosc lucruri care să mă smerească deplin.

Cred, pentru că Dumnezeul nostru e Treime şi Iubire.

Cred, pentru că oamenii realmente îşi sfinţesc viaţa şi asta e vizibil.

M-a îmbrăţişat cu ardoare. Singurătatea ştie să vorbească cu multă dragoste.

Chipul acelei Maici m-a învăţat să fiu reţinut în gânduri.

Şi stând la Sfânta Liturghie am fost luminat cu acestea:

Bogatul căruia i-a rodit ţarina e mintea omului care e plină cu tot felul de cunoştinţe, cu tot felul de ştiri, dar fără transcendenţă.

Ni se pare că suntem bogaţi, dacă suntem foarte bine informaţi în orice domeniu. Şi când omul crede acest lucru, când îşi pune nădejdea în ţinerea lui de minte, în capacitatea de a face operaţii mentale complexe, în abilitatea sa organizatorică sau în „papagalul” lui (a se citi: limbajul său, modul său de a vorbi fluent), atunci se gândeşte că trebuie să devină şi  mai „cool”, mult mai „şmenar”, mult mai eficace în afacerea pe care o conduce.

„Roadele” lui (Lc. 12, 17) trebuie foarte bine centralizate. Se fac măsurători, probe, reclame, stocuri, noi achiziţii, importuri.

Ele par a ţine de cald sau că avantajează viitorul nostru.

„Ce mă fac la bătrâneţe? Cu ce fac faţă?”.

Şi „bunătăţile mele” (Lc 12, 18), adică nişte dolari, nişte euro, nişte maşini, nişte vile, nişte terenuri, alte nişte şi multe nişte, bunătăţile mele zic sufletului meu: „odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Lc. 12, 19).

Deplină imanenţă. Deplină scufundare în materie. Nu se poate o imagine mai realistă a vremii de azi.

Acest „a te simţi bine” mult prea dorit de noi se întâlneşte în cuvintele Domnului ca o realitate mult prea evidentă.

Sintagma cu simțitul bine refuză să creadă că avem suflet.

I-am spus cuiva, că Simon Magul[6] vroia să cumpere harul Preoţiei şi al minunilor, pentru că el credea că e ceva „material”, care se poate da şi altora sau că e o „stare” care te acaparează, dacă te iniţiază puţin posesorul lui în „tainele tainei”.

Tot aşa şi pentru bogatul nostru închipuit: sufletul „nu există” şi omul se lăfăie în „de toatele” care sunt aici, „împlinindu-se” prin această decadenţă.

Imaginaţi-vă un om, care doar mănâncă şi iese la veceu şi în rest stă. I-am plânge de milă, de grăsimile pe care le-ar avea pe el. L-am confunda cu elefantul la o adică.

Şi când te credeai ştiutor a toate limbile, problemele, ideile, cunoscător al tuturor oamenilor şi bârfitor al tuturora, atunci, tocmai în acea clipă „sublimă” pentru tine, îţi pune Dumnezeu mâna în cap – cum zice românul – şi auzi că eşti un nebun, dacă ai crezut că ştiinţa acestei lumi e mai importantă decât ştiinţa care coboară de la Dumnezeu în inima omului curat la inimă.

Ţi se cere sufletul plin cu har dumnezeiesc, cu minuni ale virtuţilor, într-o noapte, în noaptea indiferenţei şi tu vrei să îi dai lui Dumnezeu un suflet plin de femei goale, plin cu fumuri adolescentine, cu idei din ziare, din filme, cu decoraţii de pe front, cu titluri academice, cu cărţi traduse şi care nu te-au schimbat decât prea puţin, cu ofuri hilare, cu certuri şi disperare.

Şi ce îţi zice Dumnezeu, ţie, suflete? Zice: „Bravo! Ia uite ce băiat cuminte”?  Mă îndoiesc!

Comorile noastre obscene şi avare.

Comorile noastre de doi lei şi jumătate.

Comorile noastre care ne dau aripi negre şi când nu le mai avem, suferim ca nişte câini schilodiţi şi bătuţi cu pietre.

Comorile noastre, comorile lui Hagi Tudose[7], comorile noastre pe care le mănâncă viermii, de care se alege praful şi pulberea.

Și trupurile noastre măreţe, ţanţoşe, lustruite cu lapte de cuc şi de cocos, bătătorite de multe nopţi nedormite şi pline de desfrânare, trupurile noastre oloage, aiurite de boli, tumefiate de frică sau lăbărţate de „traiul bun”, vor intra la viermi, la cei care abia ne aşteaptă.

Alergăm ca nebunii pe tot globul şi sfârşim sub cine ştie ce roţi de maşină, într-un mizerabil closet sau pe stradă, din senin, aşa, pur şi simplu.

Şi ne gândim apoi, că Dumnezeu a fost „rău” cu fiul nostru că a murit de tânăr, că lumea e „un colaps total”, că viaţa „nu trebuie trăită” şi că „nu avem nicio şansă”. Dar de unde ştim noi ce e aia şansă? Ce ştim noi despre viaţă?


[1] Fără replică. Să fie uimit de ceea ce aude…

[2] A se vedea:

http://www.vietile-sfintilor.ro/vieti/noiembrie/11-19-cv_varlaam_si_ioasaf.html.

[3] Axionul de la 21 noiembrie.

[4] Despre statutul femeii în societatea contemporană și despre derapajele feminismului a se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/01/lumea-postmoderna-%C8%99i-depersonalizarea-omului/.

[5] Părintele Atanasie Costea, pe data de 23 noiembrie 2003.

[6] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/06/27/simon-magul-si-satana-la-sfantul-ioan-gura-de-aur-si-sfantul-amfilohie-de-iconium/.

[7] Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Hagi-Tudose.

Did you like this? Share it: