Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 2 martie 2011

Vacanță în Portugalia

Email de seară tocmai din Portugalia.

Cineva are o pensiune retrasă, liniștită, o publicitează online…și ne așteaptă pe toți!

Mulțumim frumos pentru că ne citiți!

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [19]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 248-254.

***

Binecuvântata Prezbiteră Maria, deși bolnavă la pat, îi spunea Fericitului Dumitru Stăniloae: „Scrie, Dumitre, scrie! Cândva o să se publice toată munca ta”[1].

Nădejdea în cineva se bazează pe vederea calităţilor şi a darurilor lui, pe o vedere reală a capacităţilor acelui om.

Suportul binecuvântatei sale soţii a fost definitoriu pentru munca sa teologică.

Tot în acelaşi articol găsim cuvintele pe care el i le-a spus unui prieten despre soția sa: „Dacă aş avea talent de pictor, aş picta chipul soţiei mele sus, pe cupolă. Ea a trăit credinţa în Hristos. Eu doar am scris despre ea[2].

Smerenia împreună cu dragostea. Și smerenia vorbeşte ca una plină de dragoste.

Cel care se smereşte mult, poate iubi până la a nu-şi mai recunoaşte niciun merit în faţa celui pe care îl iubeşte. Dar tocmai în această despuiere de merite, de calităţi, în această negare de sine celălalt se umple de o şi mai mare dragoste, pentru că vede smerenia vorbind cu multă dragoste.

Dragostea e vizibilă în smerenie.

De fapt, tocmai atunci dragostea e cea mai puternică, când nu vrea să se propună nicidecum, când nu vrea să se impună în vreun fel dar intră pe nesimţite sau copleşitor în inima celuilalt.

Singurătatea egoistă nu cunoaşte ce înseamnă negarea de sine a smereniei.

Smerenia se vede mereu în funcţie de cea mai mare iubire, de iubirea lui Dumnezeu şi, în mod „ierarhic” să-i zic, în funcţie de iubirea Prea Curatei Stăpâne, a Sfinţilor Îngeri, a tuturor Sfinţilor şi, coborând pe pământ, a oamenilor Sfinţi de lângă ea.

Şi când ţi se descoperă iubirea celui de lângă tine şi tu eşti omul smereniei, înţelegi că celălalt e Sfânt şi că tu nu îl meriţi; că el e bun iar tu ești netrebnic şi acestea nu sunt doar vorbe în vânt sau păreri subiective ci aşa te simţi la propriu.

Între Sfinţi, smerenia creşte pe măsura iubirii şi a cunoaşterii reciproce.

Cunoaşterea pe care o produce smerenia e cunoaşterea care dă întotdeauna întâietate celuilalt.

Smerenia, marea sfinţenie a smereniei e aceea că se consideră prea mică între atâtea minuni şi între atâţia Sfinţi.

Smerenia e mereu o uimire de tot ceea ce vede, de tot ceea ce simte, de tot ceea ce există.

Smerenia vede în mod esenţial şi se cutremură.

Nu calcă pe pământ fără sfială.

Tocmai pentru că trăim pe un pământ care ni s-a dat ca dar nu trebuie să ne permitem să călcăm oricum în spaţiul acestui dar.

Reconsiderarea ta în faţa lui Dumnezeu şi a lumii întregi, venirea la conştiinţa de sine te dezumflă, te face mic, într-o micime a înţelegerii şi a iubirii în care nu mai vrei să fii mare, ci te simţi mic.

Smerenia nu vrea ceva în plus, pentru că şi aşa are conştiinţa, că ceea ce are şi ceea ce este e un dar colosal.

Dumnezeiescul Pustnic mulţumeşte pentru câteva rădăcini pe care le mănâncă, pentru că se simte împlinit și bucuros cu Dumnezeu.

Dumnezeiescul Teolog mulțumește pentru o carte la care i s-a facilitat accesul, pentru un articol scris cu dragoste de Dumnezeu şi cu smerenie.

Iar Dumnezeiasca Soţie se bucură, atunci când vede că soţul ei şi familia ei merg pe drumul cel bun.

De ce îşi iubesc bărbaţii soţiile? Pentru că au înţeles că sunt unice, pentru că au experiat unicitatea lor şi pentru că ei conştientizează efortul imens al soţiilor lor pentru tot ceea ce înseamnă o familie.

Le iubesc pentru că trăiesc din iubirea lor şi iubirea lor îi împacă, îi linişteşte.

Le iubesc pentru că devin pe fiecare zi şi mai mult una, o unitate sfântă, o unitate care nu se epuizează, ci mereu se dezvoltă.

Iubirea nu se termină, nu se ofileşte!

Adevărata iubire mereu se învăpăiază, mereu se umple de har, mereu se cutremură de iubirea celuilalt.

Adevărata cutremurare nu e a fricii, ci aceea pe care o ai în faţa dragostei.

Frica te tulbură, te îngrozeşte. Cutremurul interior pe care îl trăim în faţa pericolului, a morţii, a cataclismului nu se compară cu măreţia cutremurului interior pe care îl ai în faţa celui care iubeşte în smerenie, îmbrăcat în umilinţă.

Iubirea care te iubeşte şi când tu îi faci răul, şi când tu eşti un mojic cu ea e iubirea care înspăimântă, e iubirea care îl converteşte instantaneu pe om.

Dacă poţi să înspăimânţi în mod real, aceasta nu se poate întâmpla decât iubindu-L enorm pe Dumnezeu şi iubindu-i și ajutându-i profund pe oameni.

În faţa iubirii adevărate, cutremurul interior îţi bulversează inima.

Iubirea nu se poate stinge cu apă, oricât de amară e această apă a durerilor şi a ispitelor.

Am înţeles, cu harul Hristosului meu, că iubirea adevărată e o mare şi dumnezeiască minune şi nu are nimic în comun cu filmele şi romanele de dragoste, sau cu jocul de-a dragostea, care se sfârşeşte ori în desfrâu ori cu un divorţ.

Iubirea reală e iubirea în care oamenii se iubesc în Dumnezeu şi în El. Și, prin El, îşi găsesc ochi pentru cei pe care îi iubesc şi îi înţeleg pe cei pe care îi iubesc.

O altă frază a Dumnezeiescului Dumitru Stăniloae: „Cel mai mult suferi când faci rău, nu când îl suporţi…În închisoare, neavând nimic, aveam de toate[3].

Răul altora nu ne doare, ci ne menţine treji, ne face să ne rugăm pentru ei, ne face să vedem ce mare dar e să iubeşti pe cei care te urăsc, pe cei care te vatămă şi te prigonesc.

Dar răul meu e cel care mă doare.

Nesimţirea mea e mai mare pentru mine decât nesimţirea altora faţă de mine.

Nesimţirea altora o pot ierta…Dar nesimţirea mea mă ţine în şah, mă atenţionează mereu, chiar dacă eu simt că ea mi-a fost iertată de harul lui Dumnezeu.

Şi când nu am nimic şi mă simt slobod de lumea asta, când am fost deposedat cu forţa de tot ce am, atunci înţeleg că voia lui Dumnezeu  e ca eu să sufăr şi să învăţ din suferinţă.

Glasul lui Dumnezeu ne poartă. Pe el îl simţim prin tot ceea ce ni se întâmplă.

Uneori trebuie să acceptăm chemarea lui Dumnezeu, chiar dacă ne simţim mari nevrednici pentru a o urma.

Tocmai aici e smerenia: că accepţi să faci ceea ce te oboseşte şi te distruge până la urmă din punct de vedere fizic, numai pentru ca să asculţi de glasul lui Dumnezeu.

Şi el nu refuza pe nimeni. Îi primea pe toţi în casă, chiar dacă ştia că unii au interese meschine.

Şi spunea: „La apa bună mulţi se adapă…Lasă-i să intre. Săracii, poate că vin de la gară[4].

Chiar dacă cineva venea doar să se afle în treabă, el găsea un motiv de iubire în toată această venire.

Bucuria milostivă, bucuria de a-i folosi pe alţii, bucuria de a afla de la alţii bucurii personale.

Mă bucur să aud că oamenii se bucură. Mă bucur să simt că oamenii ştiu să se bucure sau că L-au aflat pe Bucuria cea veşnică, pe Hristos, Domnul nostru.

Dar sunt şi trist, când văd că oamenii discută ca să se înţepe, să-şi manifeste doar dezaprobări, reticenţe şi nu sunt deloc dăruitori de calmitate, de dragoste.

Consider că ne pierdem timpul, dacă stăm toată ziua să vânăm eretici şi fraze dubioase, şi nu lăsăm ca reacţiile noastre să vină de la sine, să fie spontane, să fie o grijă şi o dragoste spontană faţă de credinţă şi de oameni.

E normal să reacţionezi. Dar e anormal să cauţi cu tot dinadinsul nod în papură, să cauţi să acuzi şi să denigrezi în mod calificat.

Şi foarte aproape de adormirea sa preafericită, Fericitul Dumitru îi spunea fiicei sale, Lidia [Stăniloae]: „ Aş fi putut scrie o carte esenţială. Încă nu am scris-o”[5].

Mereu ai fi putut scrie, Preafericite Părinte! Inima ta era numai cuvânt sfânt, cuvânt cu tărie dumnezeiască.

Dacă nu avem timp pentru Sfinţi, nu avem timp nici pentru noi înşine.

Dacă nu îi iubim, acesta este semnul clar că nu vrem să mergem lângă ei în Împărăţia lui Dumnezeu.

Oare teologii de azi au un alt „paradis”, un paradis propriu, în care nu sunt Sfinţii Părinţi?

Dacă tot renunţă la a primi sfaturi de la Sfinţi înseamnă că au găsit „o nouă cale”, care „ajunge” la Hristos dar fără comuniunea cu El.

Astăzi se practică mixtura religioasă: lângă Iisus Hristos e şi Buddha[6] pus, şi Mahomed[7], şi mai ştiu eu ce drac închipuit sau real şi se caută „unirea” cu fiinţa lui Dumnezeu, unirea cu o „putere” care zboară prin cosmos de una singură, unirea cu „absolutul”, cu „nefiinţa”, cu vreo lumină copleşitoare.

Americanii spun că văd extratereştri, că sunt răpiţi de extratereştri.

Mulţi nu au apartenenţă religioasă de niciun fel sau nu şi-o mai mărturisesc.

„Omuleţii verzi” produc frică dar, la unii, adulaţie.

Unii chiar se roagă să vină extratereştri, căci ei „sunt mai deştepţi decât noi”, ba „chiar ei ne-au clonat la început” şi noi suntem „experimentul lor genetic”.

În loc să se mai spună: „să vină Împărăţia Ta”, se spune: „Să vină Antihrist!”.

Vedetele rock se întrec în a purta la gât capul unui drac înfiorător şi a proclama disoluţia, desfrâul, anarhia, satanizarea lumii.

Omul e răstignit pe cruce ca să „sufere” ca Hristos.

Suferinţa care produce plăcere sexuală e prezentată ca o „virtute creştină”.

Stăm pe un butoi de pulbere, care e ţinut de Dumnezeu ca să nu explodeze.

În subsoluri elegante, discotecile par cotloane ale Iadului. Dansul nu mai are nimic cu mişcarea, ci e un spasm, o dorinţă, o dezbrăcare de orice bun simţ, o excitare cu orice preţ, un delir erotic.

În timp ce dansezi, de fapt te pregăteşti să faci sex cu primul care îţi cade cu tronc.

Excitarea trupului merge mână în mână cu epuizarea lui şi cu o aglutinare a gândurilor foarte pronunţată.

Dansul te distruge pe toate planurile. Eşti un sânge înfierbântat într-un trup cu puţină vlagă şi totuşi faci sex în exces, adică te epuizezi în exces.

Ca să ieşi din starea de convalescenţă post-sexuală trebuie să mănânci bine nu glumă şi să dormi mult.

Tânărul cu astfel de tabieturi nu mai ştie care e noaptea şi de ce mai trebuie să fie ziuă. El e rupt de realitate. El stă într-o stare de comă a conştiinţei în care nimic nu îl mai deranjează sau afectează. Sau, dimpotrivă, îl enerveză tot ceea ce nu îi produce plăcere și letargie interioară.

Băutura şi drogul sunt alte tunele care duc la inconştienţă, la amnezia totală.

Intri în fundături ale minții tale, în locuri unde nu sperai să ajungi şi te simţi rătăcit, speriat, urmărit de fantome, de propriile tale coşmaruri.

Nu mai auzi bine. De fapt, ce e auzul şi văzul când conştiinţa îţi e blocată?

Trecând peste limite, peste propriile tale limite, pe care nu vrei să le accepți și pe care, mai apoi, le accepți cu forța, nu mai simţi că ar exista o limită.

Adevărul şi minciuna sunt tot „una” în capul tău, preferi să îţi rişti viaţa nebuneşte, eşti irascibil pentru orice fleac.

Vai, unde am ajuns! Vai, ce am început să facem! Dar omul nu spune aşa.

El pur şi simplu tace, tace fiinţial.

În fiinţa lui nu mai vrea să admită o discuţie cu sine. El nu mai vrea să  sufere pentru sine, pentru ceea ce a făcut rău dar nici să se vindece.

Crede că nu trebuie să sufere pentru nimic şi că nu mai există vindecare pentru el şi ambele teze ale sale sunt false.

Mâna dreaptă a Sfântului Nicolae al Mirei Lichiei aflată la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti a fost primită în 1600 de domnitorul Mihai Viteazul[8] de la cardinalul din Bari.

El a dăruit-o acestei Biserici –  acum de mir – şi care era pe atunci „cea mai mare Mănăstire din târgul Bucureştilor”[9].

Lucrurile se schimbă.

Istoria, fără să ne dăm seama prea mult, ne conduce spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Trebuie să decriptăm voia lui Dumnezeu cu lumea şi atunci vom fi liniştiţi în lumea asta cu toate nefericirile care ne bântuie.


[1] Sorin Preda, O sută de ani de la naştere. Sfântul cărţilor: Dumitru Stăniloae, în rev. Formula As, anul XIII, nr. 592 (24 noiembrie – 1 decembrie), 2003, p. 19.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Buddha.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mahomed.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul.

[9] Cf. rev. Formula As, anul XIII, nr. 593 (1-8 decembrie), 2003, p. 19. Un articol al lui Marius Petrescu.

Unirea ipostatică (3)

Prima și a doua parte…

40.0 MB

Podcast audio introdus în arhiva TPA 2.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [18]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 243-248.

***

Tinerilor care îşi văd patimile, şi care vedere e o mare milostivire a lui Dumnezeu cu ei, li se confiscă de către demoni marea minune şi în loc să se bucure pentru ea îi aruncă într-o neagră disperare. Se descurajează privindu-se.

Mulţi tineri îşi urăsc trupul, mintea, inima numai pentru că au păcătuit cândva şi patimile din ei îi împing din nou la păcate.

Cine să le spune lor, acestor suflete tinere, că harul dumnezeiesc, dacă îl laşi să intre în tine, strică toată această situaţie înspăimântătoare?

Cine să le dea curaj, când toţi vor să îi înspăimânte şi să-i lase fără răspuns, în mijlocul celei mai mari incertitudini?

E simplu, iubiţii mei! Înspăimântaţi-vă de patimile voastre dar nu deznădăjduiţi! Nu daţi bir cu fugiţii, ci aşteptaţi mila Domnului în mare nădejde.

Dacă nimic nu e imposibil la Dumnezeu, de ce nu v-ar ajuta pe voi? Oare trebuie să îi spuneţi Lui despre ceea ce El ştie deja?

Fiţi simpli cu inima şi nu deznădăjduiţi!

Tocmai când nu mai vedeţi nicio şansă apare lumina lui Dumnezeu, frumuseţea Lui în fiinţa voastră.

Unii oameni încearcă să te mintăte iubesc, că te respectă dar coptura urii şi a invidiei mocneşte în ei. Îţi vorbesc frumos, te laudă, te încearcă, te întorc pe toate părțile…Însă Prea Curata Stăpână nu îi lasă să mă mintă până la sfârşit.

Am avut parte de câteva astfel de „dezvăluiri” deja presimţite.

Unul dintre ei nu a mai putut să suporte şi m-a rugat să plec afară din magazin, că dacă nu cheamă poliţia. I-am spus că e nesimţit – datorită unei acţiuni îndreptate împotriva mea – şi ura din el a răbufnit cu putere.

Un om evlavios…când e astfel „elogiat” de un alt om evlavios…în primul rând se întreabă pe sine, fără să se grăbească, dacă celălalt are sau nu dreptate…de a afirmat așa ceva.

Dacă ești impulsiv atunci când un prieten îți spune adevăruri despre tine înseamnă că nu vrei să te îndrepți…ci îți place mințirea de sine.

Iar el a reacționat brutal…pentru că ținea în el, de mult, întregul ditiramb[1] negativ

Mi-a spus că sunt „legat” şi că nu pot să mă împărtăşesc până nu mă iartă el, că port barbă în mod „ilegal”, că fac „scandal” într-un spaţiu public ortodox – adică într-o librărie  – deşi nu apucasem să-i spun decât indignarea mea, față către față, pentru lucrurile pe care mi le făcuse și mi le face pe la spate, în timp ce pozează în mod „responsabil”.

El ţipa şi, în același timp, spunea că eu instig la ceartă.

El ţipa şi eu îl priveam cu atenție (că de aici, din asemenea momente de sinceritate…te umpli de psihologie umană asbisală), iar soţia sa sta lângă el şi zâmbea…iar eu o priveam și pe ea foarte atent

Ochii lui erau identici cu ai domnișoarei care m-a acuzat că aș fi „homosexual”, pentru că nu am dorit să mă căsătoresc cu ea. Nu înțelegea cum de nu o plac…dacă, în mintea ei, crezuse că a făcut tot posibilul ca să mă doboare în dragoste.

Și pentru că nu înțelesese care ar fi fost motivul (se vede treaba că nu se suspecta deloc de prostie și nesimțire) a decis să îmi spună, cu toată răutatea inimii prelinsă în ochi…că sunt homosexual…și de aceea nu mă atrage.

Dar, fără ca să se cunoască unul cu altul, ochii lor erau identici (adică satanismul din ochii lor era același) cu ai celei care mă credea „înşelat”, tot într-o discuție privată, numai pentru faptul, că nu mă putea învinge în cuvânt.

Însă problema ultimei doamne era alta: nu avea cultură teologică și experiență de viață profundă și tocmai de aceea nu putea să înțeleagă lucrurile pe care i le spuneam. Iar dacă nu le înțelegea…credea că merele sunt acre

Ochi plini de satanism, apăruți deodată, în mijlocul unor discuții destinse, prietenoase, care nu anunțau o evidențiere atât de pronunțată a adâncului lor…

Ochi, bineînțeles, care m-au surprins la modul neplăcut, m-au îngrozit cu răutatea lor, deşi toţi erau ortodocşi.

De unde atâta răutate în aceşti oameni? Cum puteau ei să ţină atâta torent de răutate în inima lor?

Dar s-au demascat într-o clipă, şi-au dat „poalele peste cap” (vorba expresiei) şi nu mai au curajul sau îngâmfareate privească în ochi.

O altă femeie m-a acuzat că sunt „ţăran”, „prost crescut”, „profitor” etc., pentru că i-am spus că se comportă ca o femeie uşoară, frivolă, fără demnitate.

Realitatea e realitate, că n-ai ce-i face, pe când invectivele la adresa mea erau aruncate pentru ca „să îmi ia maul”, adică să mă facă să credam greşit vizavi de ea, deşi a înţeles până la urmă, că s-a înşelat.

Am primit tot felul de catalogări urâte, dizgrațioase și nedrepte de la mulţi dar m-am rugat pentru toţi aceştia. Dumnezeul meu ştie acest lucru! Iertarea lor şi rugăciunea pentru ei o am mereu în mine, dar mă doare că mulţi stau încă cu aceeași răutate în suflet împotriva mea.

Pedanţii, prefăcuţii, farsorii te acuză că nu le place „stilul” tău, „metodele” tale, modul cum abordezi oamenii, când pe ei îi enervează sinceritatea ta, mărimea ta de inimă, munca ta şi cum, prin acestea toate, le nelinişteşti lor conştiinţa.

Sfinţii în viaţă sunt cea mai mare „povară” pentru oamenii mândri şi răzbunători.

Îi enervează sfinţenia, îi sugrumă. Şi nu le place, da, nu le place de tine dintr-un simplu motiv: că îţi baţi joc, prin tot ceea ce faci și ești, de patimile lor şi de prostia lor, pe care ei o cred „mare” lucru, o adevărată „victorie monumentală”.

Însă tu nu vorbești împotriva patimilor și nu muncești pentru ca să te iei la întrecere cu ei ci faci tot ceea ce faci pentru că asta ești.

Tu nu joci teatru, ci îți exprimi viața, crezurile, năzuințele.

Iartă-i, Doamne, şi ne iartă!  Miluieşte făptura Ta, Iubite Doamne, făptura ta în întregimea ei, căci toţi, cu toţii, de la Tine avem toate ale noastre.

Învaţă-ne să fim simpli. Stinge glasul răutăţii şi al invidiei din fiinţa noastră şi învaţă-ne iubirea Ta, care nu sfâşie Biserica, ci o ţine unită.

Tu, Domne, eşti Iubirea şi Viaţa lumii acesteia. Tu eşti nădejdea şi viaţa veşnică a robilor Tăi. Şi când noi suntem în certuri şi în schisme, trimite harul Duhului Tău, trimite-ni-l nouă, pentru ca să ne mângâie, pentru ca să ne înveţe blândeţea, dreptatea, cumpătarea.

Umple inima noastră, Doamne, de dragoste, că dragostea e frumuseţea care ne cucereşte pe deplin.

Înţeleg acum, din ce în ce mai mult, că dicţionarul, oricât ar fi el de bun, nu mă poate ajuta în toate cazurile de limbă pe care le întâmpin în traduceri.

Uneori trebuie să te decizi pentru un sens deşi nu ai nicio clarificare din partea dicţionarului.

Cei care cred că au învăţat o altă limbă, fără ca să îşi ştie bine limba proprie, se înşală.

Acum văd iconomia lui Dumnezeu cu mine. Din ce în ce mai bine…

Pentru a traduce trebuie să ai mai întâi experienţa lucrurilor, a vieţii în adâncurile ei şi apoi cunoştinţe gramaticale.

Văd acest lucru, cu harul lui Dumnezeu şi mă bucur mult. Mă bucur nespus, pentru că toate au sens. Pentru  că nimic nu e la întâmplare în viața mea și în lume și pentru că nimic nu e degeaba.

Nu trăim degeaba, fraţii mei! Trăim pentru ca să ne bucurăm în Dumnezeu. Sensul vieţii e dumnezeiesc de fericit.

Şi dacă nu le convin lor, celor care te aud, dacă nu le convin cele pe care le spui, te etichetează imediat că eşti „nebun” şi toţi se coalizează împotriva ta, ca şi când, dacă răutatea se coalizează, asta ar însemna că adevărul îşi pierde din greutate.

Dar adevărul dumnezeiesc nu se devalorizează niciodată.

Și când analizezi lucrurile fiecăruia cu atenție și cu privire clară, duhovnicească…atunci se vede adâncimea de minte a unuia sau privirea boantă a altora.

*

Se spune în limba gramaticii, că cineva „determină” pe altcineva. Îl determină la ce, în ce sens? Spre exemplu: „bărbat frumos”. Adjectivul „frumos” determină substantivul. Dar, de fapt, adjectivul arată un atribut, o caracteristică al acelui bărbat.

Spunem: „bărbat frumos” sau „un bărbat e frumos, finuţ, inteligent etc.”…Însă aceste caracteristici nu sunt egale la toţi şi, în niciun caz, cuvinte care determină, în general, înţelesuri, nu se pot potrivi, nu pot nuanţa deplin o ipostază personală.

Dacă un bărbat e frumos şi un alt bărbat e şi el tot frumos, în faţa ochilor tăi observi că unul dintre ei trebuie să fie mai frumos decât celălalt şi de aceea folosim ideea de grade de comparaţie ale adjectivului, ca să spunem, că unul e mai puţin frumos decât celălalt.

Dar ce înseamnă mai puţină frumuseţe sau mai multă?  Nu ştiu dacă noi putem conştientiza prea bine aceste nuanţe fine.

Dacă el e mai frumos sau mai urât nu se poate prezenta până la urmă în cuvinte. Cuvintele indică, povestesc, dau mărturie dar nu cuprind şi realitatea ca atare sau nu ne-o dau nouă ca realitate, ci ca semnificaţie.

Cine e el sau ce e ea putem afla dar nu putem să experimentăm prin cuvânt o realitate ca atare.

Dacă spun „masă”, nu am şi realitatea mesei. Ca să ştiu cum arată o masă trebuie să o văd, să o ating, să o miros, să stau cu braţele pe ea, să mănânc pe ea.

Tot aşa aflăm ce e rugăciunea. Dar cum arată rugăciunea în mine nu aflu decât dacă mă rog.

Datele istoriei ne arată nume, persoane, lupte. Chiar dacă eu aflu anul, câţi au murit, cum a fost, nu pot să retrăiesc concretul acelei lupte.

Fericitul Porfirie Bairaktari ne-a arătat faptul, că harul lui Dumnezeu ne poate da să vedem foarte bine trecutul.

Însă o evocare poate lăsa doar urme firave în mine şi nu poate să îmi redea întregul zbucium sau întreaga fericire a momentului evocat.

Şi totuşi, cuvintele duhovniceşti mă leagă de Dumnezeu, prin harul Său iar cele rele mă duc la rătăcire, mă umplu de desfrânare, de ură, de curiozitate macabră. Depinde cum au fost scrise cuvintele.

Mă simt bine într-o parte şi mă simt rău în altă parte.

Limba este un mare dar cu care exprimăm realitatea, un dar dumnezeiesc. Dar dacă nu vrem să trăim ortodox, normal, atunci falsificăm şi limbajul, îi închidem ferestrele prin care priveşte spre Dumnezeu şi îl întoarcem spre întuneric .

Şi cum să vorbim şi să acţionăm cu întunericul în ochi şi în suflet?

Eu aflu la un moment dat că există Dumnezeu. Dar cum e El nu ştiu, până nu stau cu El, până nu dorm cu El, până nu mănânc cu El şi până când El nu mă acaparează cu totul.

Un cuvânt îl poţi cunoaşte din punct de vedere lingvistic luând un dicţionar şi citindu-l de acolo. Dar adevărul cuvântului nu îl poţi afla citind un cuvânt, ci experiindu-l.

Spun: „eu trăiesc”. Dar asta nu înseamnă că trebuie să și ştiu ce e viaţa.

Spun că eu încă nu sunt mort. Dar prin această afirmație nu spun, în acelaşi timp, şi că eu mă bucur că sunt viu, dacă pentru mine „a fi viu” nu înseamnă a trăi în Dumnezeu.

„Trăieşte clipa” e o expresie înțeleasă, mai peste tot, doar hedonist[2]. Când se spune această expresie se înţelege  că trebuie să trăieşti ca porcul, în propria ta murdărie şi să nu îţi pese de ziua de mâine.

Dar ea poate fi înţeleasă şi foarte responsabil, ortodox, în sensul că această clipă, de azi, e foarte importantă pentru mine şi că azi-ul, acum-ul e mântuirea mea.

Tocmai de aceea tot ceea ce facem trebuie să facem azi, ca pentru azi…și ca și când ziua de azi e ultima noastră zi.

În categoria substantivelor sunt puşi şi oamenii şi obiectele şi fiinţele neraţionale.

Dar omul nu e numai materie, numai substanţă şi el nu e un obiect.

Iar pronumele este un „înainte de nume”. Căci până a-l cunoaşte pe Costel, îi spui „tu”. Și când te referi la el în faţa altora, îi spui: el sau acela.

Gramatica e o știință profundă, ca toate științele de altfel, dar dacă e făcută și exprimată de oameni fără prea multă credinţă, tocmai de aceea poartă amprenta necredinţei, a agnosticismului lor marcant.


[1] Idem: http://dexonline.ro/definitie/ditiramb.

[2] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Hedonism.

Bucuria vine de departe. Interviu cu Prof. Otilia Kloos [6]

Prima, a doua, a treia, a 4-a , a 5-a parte…

***

– Ați evocat oameni dragi, oameni care v-au clădit sau v-au stat aproape, am înțeles căutările profunde și vicisitudinile vieții dumneavoastră în România, v-am văzut ca elevă, ca studentă…Și ne-ați explicat totul cu o duioșie…și o tandrețe speciale…

Cum a fost reintrarea dumneavoastră în ritmul profesoratului? Și, totodată, cum ați ajuns să vă decideți  pentru plecarea în America?

– Vreau totuși să mai rămân puțin la perioada studenției și la alte câteva detalii personale…Cred că am fost o fiinţă fericită atunci. Știam că trebuie să mă concentrez pe învăţat, şi asta şi făceam. Astfel am dat exemplu şi celorlalţi fraţi ai mei.

Magdalena nu a făcut facultate…

Dar Mariana a terminat Matematica la Iaşi, Mihaela Chimie-Fizică tot la Iaşi, Fernando ISE-ul, tot la Iaşi, Diana a încercat Filologia dar n-a reuşit și până la urmă a terminat facultatea de Arhivistică în Bucureşti.

Numai Magdalena şi Livia dintre frații mei nu au făcut facultate.

Livia e surdo-mută din pricina unei greşeli de doză de medicament, care a fost făcut prea devreme, la Policlinica din Vaslui.

Liviu, fratele ei geamăn, vorbea normal. Nu pot verifica acum ceea ce s-a întâmplat. Dar ar fi bine de ştiut ce şi cum.

Eu n-am făcut Liceul Sanitar în ţară și habar n-am cât de exigenţi sunt profii cu disciplinele de învăţământ. Dar se pare că se fac multe greşeli în această meserie. La fel se întâmplă şi în Statele Unite.

Numai că aici se face Facultate pentru aşa ceva şi examenul de stat, ca de alfel şi cursurile din timpul facultăţii sunt îngrozitor de dificile.

De asta se plâng nu numai cei ca mine, care-au emigrat dintr-un loc în altul, ci şi absolvente şi absolvenţi născuţi aici.

Examenele sunt făcute în aşa fel încât să pice cât mai mulţi. Se face o triere de cotoroanţă[1], de parcă toţi s-ar înţelege dinainte cum să ne pună piedici.

Magdalena e căsătorită şi  locuieşte în Bucureşti acum, şi are o familie  numeroasă.

Și acum încep să vorbesc despre perioada de după facultate…

În iulie 1986 am fost repartizată ca profesor titular de Limba Română şi Limba Franceză în comuna Marginea, jud. Suceava, la Şcoală Generală nr. 3.

Nu se putea face nimic…

Mi-amintesc cum doamna profesoară Elvira Sorohan[2], profesoară de Limba şi Literatură Română Veche, încerca să mă liniştească spunându-mi că Marginea e un loc bun pentr-un profesor.

Sunt sigură de faptul, că locurile erau deja repartizate pentru numele de pe listele lor secrete, căci altfel nu se poate explica de ce Dana Alexandrescu, o colegă de-a mea de la facultate, cu medie foarte apropiată de a mea, şi chiar prietenă de-a mea, a reușit să primească loc ca asistentă la Universitate, în Iaşi (locuia acolo cu părinţii) şi eu m-am învrednicit de pecinginea depărtării.

La fel mi se va întâmpla şi în 1990, când am dat concurs pentru obţinerea unui post în oraşul Vaslui: a primit postul din Vaslui exact persoana dinaintea mea, care avea însă o notă mai mică decât mine.

După cum știm, în România se obţine postul nu de către cel care merită ci de către cel cu spagă.

Pe atunci eu nu ştiam mai nimic din toate astea…dar cam așa arată isprăvile celor din tevatura ministerelor din ţara.

Pentru că am intrat în arhiva emisiunilor[3] doamnei Eugenia Vodă[4], pe care Sfinția voastră mi-ați recomandat-o, vă dau un exemplu comic și concret de aici despre demonul din ciracii[5] învățământului[6].

Ileana Malancioiu[7] ceruse la un examen o ciornă, şi profesorul i-a înmânat, din greșeală, o fițuică cu răspunsurile (!!!) la întrebările examenului…

Acestea sunt lucrurile de după facultate.

A trebuit să predau, nu aveam încotro, în comuna Marginea, județul Suceava[8].

Într-un anume fel nu era niciun bai încadrarea mea aici. Eram obişnuită cu plecatul de acasă. Stătusem la internat în liceu, tot la internat și la facultate…Și acum trebuia să-i dau tot înainte, de una singură, pe meleagurile bucovinene, pe care nu le văzusem vreodată.

Însă, din acest motiv, am reuşit să cunosc Mănăstirile Putna[9], Suceviţa[10], Moldoviţa[11], Arbore[12], Voroneţ[13], Dragomirna[14]

În ultima a intrat măicuţă, prin 1985, o bună prietenă de-a mea, Doiniţa. Cred că încă mai este acolo. Mi-era tare drag de ea.

Împreună cu câteva prietene de la internatul Bucium, din Iaşi, am reuşit să facem turul, cu trenul, a majorităţii mănăstirilor din ţară.

Veronica este preoteasă acum. Și multe altele de care nu mai ştiu nimic.

Am ajuns și la Mănăstirea Slatina[15], unde a fost stareț mulţi ani Părintele Ilie Cleopa înainte de-a fi duhovnic la Mănăstirea Sihăstria.

La Şcoala generală nr. 3 din Marginea, spre bucuria mea, m-am acomodat foarte uşor cu colegii de muncă.

Stăteam în gazdă la o familie, care era chiar lângă şcoală, încât directorul şcolii nu prididea[16] să mă strige de la fereastra bojdeucii[17] în care locuiam, atunci când pretindeau că e vreo şedinţă[18] la care lipseam.

Se ţineau pe atunci şedinţe, după cum știți, al căror nume le-am făcut uitate după revoluție…

Și, ca și în facultate, când luam în derâdere antrenamentul cazon, la care erau supuse studentele, mă făceam că nu sunt acasă.

Copiii îmi erau dragi. Predam Gramatica Limbii  Române cu o plăcere de basm, cu o curgere a frazei din mine pe care n-o bănuisem până atunci.

Când a venit inspectorul în vizită, cu ocazia definitivatului meu, motiv pentru care am avut oră deschisă, mi-a dat brio la Română[19], căci se vedea de la o poștă că-mi place să predau copiilor.

Mai puţin însă la Franceză…Inspectoarea a strâmbat din nas, nu mai ştiu cum m-a calificat, am trecut hopul dar examenul n-a fost atât de reuşit ca la Limba Română.

Mai târziu, când în 1989, după revoluţie, am plecat din Marginea, profesorii şi învăţătorii mai răsăriți[20] (nu şi cei care erau geloşi pe titulatura mea) mi-au regretat plecarea din cauza copiilor pe care i-am lăsat de năpastă[21].

Cred că am avut şi câteva ore de Engleză, pentru completarea catedrei, dar pe atunci eram la faza de început a cunoașterii limbii.  Motiv pentru care, adesea, o rugam pe o prietenă a mea, Adriana Grosu, să mă înveţe engleză iar ea pretindea mai mereu că nu are timp


[1] Una drastică.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Elvira_Sorohan.

[3] Idem: http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/.

[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugenia_Vod%C4%83.

[5] Servilii.

[6] A se vedea:

http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/litere-si-filosofie/ileana-malancioiu.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ileana_M%C4%83l%C4%83ncioiu.

[8] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Marginea.

[9] Idem: http://www.putna.ro/.

[10] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Sucevi%C8%9Ba.

[11] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Moldovi%C8%9Ba.

[12] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Arbore.

[13] Idem:

http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Vorone%C8%9B.

[14] Idem: http://www.dragomirna.ro/.

[15] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Slatina.

[16] Nu rezista să nu mă strige…

[17] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/bojdeuc%C4%83.

[18] Ședință profesorală…care era mai adesea de partid…în care se spuneau lucruri care nu interesau pe nimeni.

[19] Mi-a dat definitivatul cu multă bucurie.

[20] Capabili de profesorat și conștienți de valoarea umană a colegilor lor.

[21] Fără o direcție în viață. Pentru că profesoratul nu înseamnă numai să predai…ci, mai degrabă, să educi, să determini prin exemplul tău la studiu și la a fi oameni de caracter pe elevii sau studenții tăi.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno