Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [18]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 243-248.

***

Tinerilor care îşi văd patimile, şi care vedere e o mare milostivire a lui Dumnezeu cu ei, li se confiscă de către demoni marea minune şi în loc să se bucure pentru ea îi aruncă într-o neagră disperare. Se descurajează privindu-se.

Mulţi tineri îşi urăsc trupul, mintea, inima numai pentru că au păcătuit cândva şi patimile din ei îi împing din nou la păcate.

Cine să le spune lor, acestor suflete tinere, că harul dumnezeiesc, dacă îl laşi să intre în tine, strică toată această situaţie înspăimântătoare?

Cine să le dea curaj, când toţi vor să îi înspăimânte şi să-i lase fără răspuns, în mijlocul celei mai mari incertitudini?

E simplu, iubiţii mei! Înspăimântaţi-vă de patimile voastre dar nu deznădăjduiţi! Nu daţi bir cu fugiţii, ci aşteptaţi mila Domnului în mare nădejde.

Dacă nimic nu e imposibil la Dumnezeu, de ce nu v-ar ajuta pe voi? Oare trebuie să îi spuneţi Lui despre ceea ce El ştie deja?

Fiţi simpli cu inima şi nu deznădăjduiţi!

Tocmai când nu mai vedeţi nicio şansă apare lumina lui Dumnezeu, frumuseţea Lui în fiinţa voastră.

Unii oameni încearcă să te mintă că te iubesc, că te respectă dar coptura urii şi a invidiei mocneşte în ei. Îţi vorbesc frumos, te laudă, te încearcă, te întorc pe toate părțile…Însă Prea Curata Stăpână nu îi lasă să mă mintă până la sfârşit.

Am avut parte de câteva astfel de „dezvăluiri” deja presimţite.

Unul dintre ei nu a mai putut să suporte şi m-a rugat să plec afară din magazin, că dacă nu cheamă poliţia. I-am spus că e nesimţit – datorită unei acţiuni îndreptate împotriva mea – şi ura din el a răbufnit cu putere.

Un om evlavios…când e astfel „elogiat” de un alt om evlavios…în primul rând se întreabă pe sine, fără să se grăbească, dacă celălalt are sau nu dreptate…de a afirmat așa ceva.

Dacă ești impulsiv atunci când un prieten îți spune adevăruri despre tine înseamnă că nu vrei să te îndrepți…ci îți place mințirea de sine.

Iar el a reacționat brutal…pentru că ținea în el, de mult, întregul ditiramb[1] negativ…

Mi-a spus că sunt „legat” şi că nu pot să mă împărtăşesc până nu mă iartă el, că port barbă în mod „ilegal”, că fac „scandal” într-un spaţiu public ortodox – adică într-o librărie  – deşi nu apucasem să-i spun decât indignarea mea, față către față, pentru lucrurile pe care mi le făcuse și mi le face pe la spate, în timp ce pozează în mod „responsabil”.

El ţipa şi, în același timp, spunea că eu instig la ceartă.

El ţipa şi eu îl priveam cu atenție (că de aici, din asemenea momente de sinceritate…te umpli de psihologie umană asbisală), iar soţia sa sta lângă el şi zâmbea…iar eu o priveam și pe ea foarte atent…

Ochii lui erau identici cu ai domnișoarei care m-a acuzat că aș fi „homosexual”, pentru că nu am dorit să mă căsătoresc cu ea. Nu înțelegea cum de nu o plac…dacă, în mintea ei, crezuse că a făcut tot posibilul ca să mă doboare în dragoste.

Și pentru că nu înțelesese care ar fi fost motivul (se vede treaba că nu se suspecta deloc de prostie și nesimțire) a decis să îmi spună, cu toată răutatea inimii prelinsă în ochi…că sunt homosexual…și de aceea nu mă atrage.

Dar, fără ca să se cunoască unul cu altul, ochii lor erau identici (adică satanismul din ochii lor era același) cu ai celei care mă credea „înşelat”, tot într-o discuție privată, numai pentru faptul, că nu mă putea învinge în cuvânt.

Însă problema ultimei doamne era alta: nu avea cultură teologică și experiență de viață profundă și tocmai de aceea nu putea să înțeleagă lucrurile pe care i le spuneam. Iar dacă nu le înțelegea…credea că merele sunt acre…

Ochi plini de satanism, apăruți deodată, în mijlocul unor discuții destinse, prietenoase, care nu anunțau o evidențiere atât de pronunțată a adâncului lor…

Ochi, bineînțeles, care m-au surprins la modul neplăcut, m-au îngrozit cu răutatea lor, deşi toţi erau ortodocşi.

De unde atâta răutate în aceşti oameni? Cum puteau ei să ţină atâta torent de răutate în inima lor?

Dar s-au demascat într-o clipă, şi-au dat „poalele peste cap” (vorba expresiei) şi nu mai au curajul sau îngâmfarea să te privească în ochi.

O altă femeie m-a acuzat că sunt „ţăran”, „prost crescut”, „profitor” etc., pentru că i-am spus că se comportă ca o femeie uşoară, frivolă, fără demnitate.

Realitatea e realitate, că n-ai ce-i face, pe când invectivele la adresa mea erau aruncate pentru ca „să îmi ia maul”, adică să mă facă să cred că am greşit vizavi de ea, deşi a înţeles până la urmă, că s-a înşelat.

Am primit tot felul de catalogări urâte, dizgrațioase și nedrepte de la mulţi dar m-am rugat pentru toţi aceştia. Dumnezeul meu ştie acest lucru! Iertarea lor şi rugăciunea pentru ei o am mereu în mine, dar mă doare că mulţi stau încă cu aceeași răutate în suflet împotriva mea.

Pedanţii, prefăcuţii, farsorii te acuză că nu le place „stilul” tău, „metodele” tale, modul cum abordezi oamenii, când pe ei îi enervează sinceritatea ta, mărimea ta de inimă, munca ta şi cum, prin acestea toate, le nelinişteşti lor conştiinţa.

Sfinţii în viaţă sunt cea mai mare „povară” pentru oamenii mândri şi răzbunători.

Îi enervează sfinţenia, îi sugrumă. Şi nu le place, da, nu le place de tine dintr-un simplu motiv: că îţi baţi joc, prin tot ceea ce faci și ești, de patimile lor şi de prostia lor, pe care ei o cred „mare” lucru, o adevărată „victorie monumentală”.

Însă tu nu vorbești împotriva patimilor și nu muncești pentru ca să te iei la întrecere cu ei ci faci tot ceea ce faci pentru că asta ești.

Tu nu joci teatru, ci îți exprimi viața, crezurile, năzuințele.

Iartă-i, Doamne, şi ne iartă!  Miluieşte făptura Ta, Iubite Doamne, făptura ta în întregimea ei, căci toţi, cu toţii, de la Tine avem toate ale noastre.

Învaţă-ne să fim simpli. Stinge glasul răutăţii şi al invidiei din fiinţa noastră şi învaţă-ne iubirea Ta, care nu sfâşie Biserica, ci o ţine unită.

Tu, Domne, eşti Iubirea şi Viaţa lumii acesteia. Tu eşti nădejdea şi viaţa veşnică a robilor Tăi. Şi când noi suntem în certuri şi în schisme, trimite harul Duhului Tău, trimite-ni-l nouă, pentru ca să ne mângâie, pentru ca să ne înveţe blândeţea, dreptatea, cumpătarea.

Umple inima noastră, Doamne, de dragoste, că dragostea e frumuseţea care ne cucereşte pe deplin.

Înţeleg acum, din ce în ce mai mult, că dicţionarul, oricât ar fi el de bun, nu mă poate ajuta în toate cazurile de limbă pe care le întâmpin în traduceri.

Uneori trebuie să te decizi pentru un sens deşi nu ai nicio clarificare din partea dicţionarului.

Cei care cred că au învăţat o altă limbă, fără ca să îşi ştie bine limba proprie, se înşală.

Acum văd iconomia lui Dumnezeu cu mine. Din ce în ce mai bine…

Pentru a traduce trebuie să ai mai întâi experienţa lucrurilor, a vieţii în adâncurile ei şi apoi cunoştinţe gramaticale.

Văd acest lucru, cu harul lui Dumnezeu şi mă bucur mult. Mă bucur nespus, pentru că toate au sens. Pentru  că nimic nu e la întâmplare în viața mea și în lume și pentru că nimic nu e degeaba.

Nu trăim degeaba, fraţii mei! Trăim pentru ca să ne bucurăm în Dumnezeu. Sensul vieţii e dumnezeiesc de fericit.

Şi dacă nu le convin lor, celor care te aud, dacă nu le convin cele pe care le spui, te etichetează imediat că eşti „nebun” şi toţi se coalizează împotriva ta, ca şi când, dacă răutatea se coalizează, asta ar însemna că adevărul îşi pierde din greutate.

Dar adevărul dumnezeiesc nu se devalorizează niciodată.

Și când analizezi lucrurile fiecăruia cu atenție și cu privire clară, duhovnicească…atunci se vede adâncimea de minte a unuia sau privirea boantă a altora.

*

Se spune în limba gramaticii, că cineva „determină” pe altcineva. Îl determină la ce, în ce sens? Spre exemplu: „bărbat frumos”. Adjectivul „frumos” determină substantivul. Dar, de fapt, adjectivul arată un atribut, o caracteristică al acelui bărbat.

Spunem: „bărbat frumos” sau „un bărbat e frumos, finuţ, inteligent etc.”…Însă aceste caracteristici nu sunt egale la toţi şi, în niciun caz, cuvinte care determină, în general, înţelesuri, nu se pot potrivi, nu pot nuanţa deplin o ipostază personală.

Dacă un bărbat e frumos şi un alt bărbat e şi el tot frumos, în faţa ochilor tăi observi că unul dintre ei trebuie să fie mai frumos decât celălalt şi de aceea folosim ideea de grade de comparaţie ale adjectivului, ca să spunem, că unul e mai puţin frumos decât celălalt.

Dar ce înseamnă mai puţină frumuseţe sau mai multă?  Nu ştiu dacă noi putem conştientiza prea bine aceste nuanţe fine.

Dacă el e mai frumos sau mai urât nu se poate prezenta până la urmă în cuvinte. Cuvintele indică, povestesc, dau mărturie dar nu cuprind şi realitatea ca atare sau nu ne-o dau nouă ca realitate, ci ca semnificaţie.

Cine e el sau ce e ea putem afla dar nu putem să experimentăm prin cuvânt o realitate ca atare.

Dacă spun „masă”, nu am şi realitatea mesei. Ca să ştiu cum arată o masă trebuie să o văd, să o ating, să o miros, să stau cu braţele pe ea, să mănânc pe ea.

Tot aşa aflăm ce e rugăciunea. Dar cum arată rugăciunea în mine nu aflu decât dacă mă rog.

Datele istoriei ne arată nume, persoane, lupte. Chiar dacă eu aflu anul, câţi au murit, cum a fost, nu pot să retrăiesc concretul acelei lupte.

Fericitul Porfirie Bairaktari ne-a arătat faptul, că harul lui Dumnezeu ne poate da să vedem foarte bine trecutul.

Însă o evocare poate lăsa doar urme firave în mine şi nu poate să îmi redea întregul zbucium sau întreaga fericire a momentului evocat.

Şi totuşi, cuvintele duhovniceşti mă leagă de Dumnezeu, prin harul Său iar cele rele mă duc la rătăcire, mă umplu de desfrânare, de ură, de curiozitate macabră. Depinde cum au fost scrise cuvintele.

Mă simt bine într-o parte şi mă simt rău în altă parte.

Limba este un mare dar cu care exprimăm realitatea, un dar dumnezeiesc. Dar dacă nu vrem să trăim ortodox, normal, atunci falsificăm şi limbajul, îi închidem ferestrele prin care priveşte spre Dumnezeu şi îl întoarcem spre întuneric .

Şi cum să vorbim şi să acţionăm cu întunericul în ochi şi în suflet?

Eu aflu la un moment dat că există Dumnezeu. Dar cum e El nu ştiu, până nu stau cu El, până nu dorm cu El, până nu mănânc cu El şi până când El nu mă acaparează cu totul.

Un cuvânt îl poţi cunoaşte din punct de vedere lingvistic luând un dicţionar şi citindu-l de acolo. Dar adevărul cuvântului nu îl poţi afla citind un cuvânt, ci experiindu-l.

Spun: „eu trăiesc”. Dar asta nu înseamnă că trebuie să și ştiu ce e viaţa.

Spun că eu încă nu sunt mort. Dar prin această afirmație nu spun, în acelaşi timp, şi că eu mă bucur că sunt viu, dacă pentru mine „a fi viu” nu înseamnă a trăi în Dumnezeu.

„Trăieşte clipa” e o expresie înțeleasă, mai peste tot, doar hedonist[2]. Când se spune această expresie se înţelege  că trebuie să trăieşti ca porcul, în propria ta murdărie şi să nu îţi pese de ziua de mâine.

Dar ea poate fi înţeleasă şi foarte responsabil, ortodox, în sensul că această clipă, de azi, e foarte importantă pentru mine şi că azi-ul, acum-ul e mântuirea mea.

Tocmai de aceea tot ceea ce facem trebuie să facem azi, ca pentru azi…și ca și când ziua de azi e ultima noastră zi.

În categoria substantivelor sunt puşi şi oamenii şi obiectele şi fiinţele neraţionale.

Dar omul nu e numai materie, numai substanţă şi el nu e un obiect.

Iar pronumele este un „înainte de nume”. Căci până a-l cunoaşte pe Costel, îi spui „tu”. Și când te referi la el în faţa altora, îi spui: el sau acela.

Gramatica e o știință profundă, ca toate științele de altfel, dar dacă e făcută și exprimată de oameni fără prea multă credinţă, tocmai de aceea poartă amprenta necredinţei, a agnosticismului lor marcant.

---

[1] Idem: http://dexonline.ro/definitie/ditiramb.

[2] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Hedonism.