Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 3 martie 2011

Trendul ghiocelului

http://lumeaflorilor.com/picture/legende_despre_flori/legenda_ghiocelului/legenda_ghioceluli_1k12bfaefade.jpg

  • Our bodies, our rights înseamnă facem ce vrem cu trupul nostru, că d-aia suntem femei…și avortăm câți vrem până facem unul.
  • „Ghiocei la un leu” (5 x). Încercați să spuneți de 5 ori, fără punct, „ghiocei la un leu” ca să înțelegeți în ce repezeală își făcea reclamă un țigănuș, în gura metroului, la chitele de ghiocei din mână. Și am stat și m-am gândit: dacă ei nu ar mai vinde ghiocei, nici nu aș mai ști cum arată în câțiva ani…
  • Mărțișoarele, în fața magazinului Unirea, s-au vândut cu vreo 3 săptămâni înainte de 1 martie. Îți venea să crezi că e de o necesitate mai necesară decât pâinea caldă. Însă, deși am văzut pe mulți cumpărând…n-am prea văzut prea multe domnișoare/doamne purtând…Adică tradiția a luat-o pe panta uitării
  • Pe 11 martie 2011 se va lansa iPad 2. Aflați de aici ce are în plus față de prima variantă.
  • Ghiocelul de pădure încă mai miroase…în comparație cu frezia de gheretă. Asta pentru cei care mănâncă ouă ecologice, beau apă de fântână și miros florile din naturalitatea lor frumoasă.
  • Oamenii au nevoie de prieteni pentru ca să se simtă împliniți. Dacă vorbești doar cu computerul ai devenit un asocial.
  • TPA = Teologie pentru azi. Conține 7. 867 articole, 23 de pagini auxiliare și scriem/creăm la 130 de categorii. Plus 51 cărți personale…cărora le urmează și altele.
  • Publicităm oameni valorici și de bun simț.
  • Credem în relații autentice și experiem vocația dialogică și comunională a omului.
  • Onlineul este un spațiu al intermedialității, al întâlnirii dintre mai multe feluri de media. Aici dăm mostre de live sau punem în discuție fragmente de viață și de interioritate personală.
  • Pentru că există mulți bloggeri creatori de online care își bat joc de spațiul online prin valoarea joasă a creației lor asta a dus la o deteriorare constantă a importanței vitale a onlineului pentru contemporaneitate. Adică unii muncesc din zori și până în seară pentru un online de calitate…pe când alții se fac că fac. Și pentru că sunt mai mulți cei care se prostesc online…tocmai de aceea creația online suferă din cauza leneșilor de profesie.
  • Stelian Tănase va intra în sfera creatorilor de online la sfârșitul săptămânii în curs.
  • Florin Caragiu se fotografiază în fundal cu Dan Puric. Stela Popa se fotografiază la umăr cu Dan Puric. Dan Puric conferențiază la Chișinău. Dan Puric, într-o carte din 2008 (Ed. Platytera), a spus că în 10 ani vor fi canonizați Sfinții închisorilor. Mihail Neamțu dă interviu la radio (nu știu cum) Chișinău, după ce Teodor Baconschi a dat interviu acolo, iar după Neamțu a urmat nepotul lui Papahagi ca să dea interviu. Va fi bătaie mare pe voturile moldovenilor cu dublă cetățenie?! Danion Vasile devine dramaturg pus în scenă la Pitești, sub sigla Patriarhiei Române pe care o denigra cu ceva timp în urmă. O cerșetoare cerșește de 21 de ani…în același loc…și are aceeași rană…pe care o zgândără continuu pentru ca să fie vie.
  • Blogway a devenit tot mai rapid…și edităm la viteză maximă. Adică e o plăcere să faci online când toate rulează ca unse.
  • „Ce mai faceți, Părinte?”. „Doamnă, fac ceea ce spune lumea că fac…Dumneavoastră ce ați mai auzit că aș mai fi făcut în ultimul timp?”.
  • De luni intrăm în Postul Mare. Predica pentru duminică e aici. Conține vocea mea + oboseală + multă grijă pentru alții, adesea prost înțeleasă. Numai că predicile nu ține de foame dacă nu facem nimic din ele.
  • Ce s-a căutat astăzi cel mai mult pe TPA.
  • Antena 3, aseară, a spus că avem aur de 3 ori mai mult (?) decât datoriile recente…Sub pământul României.
  • Sunt întotdeauna stupefiat când cineva cu carte multă la cap îmi spune că nu poate citi…cărți pe laptop. Că preferă cartea în foaie…când poate să aibă o bibliotecă de milioane de volume într-un hard de unul sau doi TB. Înțelegeți de ce nu trag după ei onlineul toți românii cu studii universitare și postuniversitare?
  • Că tot vorbeam de 2 TB…Iată un HDD extren de 2 TB: HDD extern Samsung Station 2TB USB eSATA 3.5 inch Black.
  • „Gândește liber” e înțeleasă de mulți ca gândește fără niciun Dumnezeu, gândește în toane. La fundamentul ei sintagma, ortodoxă fiind ea, înseamnă gândește potrivit libertății duhovnicești pe care o ai. Adică gândește în interiorul relației cu Dumnezeu și cu oamenii. Gândește ca un fiul al lui Dumnezeu după har și nu ca un ideologizat!
  • Pentru cei care nu știu: barba nu e țepoasă când e mare și crește natural ci fină la pipăit. Și nici nu te deranjează…pentru că e naturală…crește natural din obraji. A-naturale sunt belciugele în piele, tatuajele, silicoanele, meșele în păr.
  • Pentru cei care vor să fie cu noi pe Facebook. Mai înainte de a-mi cere prietenia pe Facebook…scrie-mi pe dorinfather@yahoo.com și spune-mi că ești un om care vrei să discuți, pentru că vrei și ai și ce. Acesta e motivul pentru care de la 200 și ceva de „prieteni tăcuți” am ajuns doar cu o singură confidentă vorbăreață…Și vorbirea e foarte bună…când e din toată inima. Adică când nu e mimată…și nici trasă de păr.
  • Terminați-o cu „în nici într-un caz”! Se spune: „în niciun caz”, adică în niciunul dintre cazuri…nu pot să fac sau să spun asta.
  • Câte inele pe degete trebui să ai…ca să te crezi o doamnă?
  • Trendul ghiocelului = se caută oameni cu puritate în ei…care să nu joace teatru pe când trăiesc.

De când Marilyn Monroe avea permis

de condus mașina.

Pe adevăratul nume: Norma Jeane Mortensen.

Iar dacă permisul îi expira în luna mai…ea a murit pe 5 august 1962.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [21]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 261-268.

***

Prezentul, omul care se exprimă în prezent nu îşi sfârşeşte viaţa în prezent. Prezentul e o clipă în care se spune ceva. Dacă acum se spune ceva înseamnă că prezentul nu se termină în prezent, că cel care e al prezentului se va sfârşi în viitor.

Prezentul personalizat priveşte spre viitor. Și prezentul personalizat e omul care vede de azi spre mâine.

Nu poţi să vezi numai ce e azi, dacă nu vezi şi ce e mâine. Degeaba spunem „trăieşte clipa”, pentru că, de fapt, prezentul nostru e o multitudine de clipe, care devin mereu trecut iar altele sunt chemate să devină prezent.

Trecutul nostru actual a mâncat prezentul nostru trecut. Ceea ce am trăit a devenit trecut dar în acest trecut nu putem repara, în mod faptic, greşeli.

Nu pot să mă întorc în ziua de 15 martie 1999 (o dată aleasă în mod aleatoriu) şi să îndrept o greşeală imensă a mea.

Trecutul e trecut. Trecutul nu mai poate fi schimbat la nivel direct. Cu trecutul interior însă pot să mă împac cu harul lui Dumnezeu.

Dar viitorul, nici el, nu îmi aparţine. El este o surpriză pentru mine. Depinde de cât de mult aştept acest viitor şi ce cred eu că voi avea de la el.

Dar de ce mi-ar aparţine prezentul? Pentru că e un mare dar al lui Dumnezeu.

În prezent, ca om integrat în muncă sau ca invalid, ca un copil de grădiniţă sau ca un conducător, pot face ceva care să mă schimbe. Mă pot schimba. Pot să îndrept în mine ideile greşite, să îmi zidesc duhovniceşte fiinţa mea.

Pot iubi astăzi.

Pot iubi chiar şi dacă nimeni nu îmi dă această şansă.

Pot să mă rog, chiar dacă am serviciu, chiar dacă necazurile curg gârlă peste mine şi pot să sper în schimbări neapărate, în schimbări necesare.

Timpul e mediul existențial prin care eu merg.

Sunt legat de trecut ca o conştiinţă responsabilă, care memorează şi respectă memoria celorlalţi, în prezent sunt ca unul care vreau să mă mântuiesc şi merg spre viitor cu responsabilitatea pe care o am, cu gândul la ce voi lăsa în urma mea.

Responsabilitatea mea însă trece dincolo de timp.

Eu sunt responsabil şi pentru veşnicia mea.

Darul veşniciei omului, al învierii şi al vieţii veşnice, mă face extrem de responsabil.

Nu mă acaparează ideea egoistă să îmi fie mie bine şi ceilalţi să sufere, pentru că veşnicia nu e singurătate, ci comuniune, pentru că adevărata stare de bucurie e să fii împreună cu Sfinţii.

Ce mai rămâne din noi, cei care frecventăm cultul Sfintei Biserici, dacă nu conştientizăm faptul, că trebuie să fim una şi acum şi în veci?

Timpul e o garanţie obiectivă a mântuirii, unde în mod personal îmi decid fericirea sau damnarea.

S-a vorbit mult în trecut despre predestinare, ca despre intervenţia arbitrară a lui Dumnezeu în cursul istoriei umane.

Însă trebuie să precizăm răspicat faptul, că starea de nefericire de după moarte nu e o pedeapsă divină, luată arbitrar, ci e urmarea alegerilor greşite ale omului, o răsplată adusă de o filosofie de viaţă centrată pe singurătate, pe indiferentism.

Răul pe care îl fac e o înţelegere greşită a modului de a acţiona. Cred că fac bine ceea ce fac. Sunt înşelat în modul meu de a fi dar nu conştientizez acest lucru.

Cred că susţin adevărul și nu e așa, pentru că nu verific tot ceea ce gândesc cu normele adevărului dumnezeiesc.

*

Dacă observăm la ce se reduce viaţa unui om, reflecţiile lui – ale unui om onest cu realitatea – observăm că se reduc la câteva propoziţii teologice.

Trebuie să recunoască că se trage dintr-o pereche de oameni, că a trăit o copilărie, o viaţă până la urmă, că a fost dezamăgit şi a iubit unele lucruri şi că a venit peste el conştiinţa că va muri.

Boala te arată precar, neajutorat, deci ai nevoie de alţii.

Foloseşti lucruri pe care le-au făcut alţii, deci există comunitarism, schimb de experienţă, respect pentru trecut.

Priveşti la alţii, ai nevoie de alţii sau de ceva cu tot egoismul şi satanismul de pe lume pe care l-ai avea în suflet.

Priveşti în ochii oamenilor, deci ei nu sunt copaci, nu sunt obiecte.

Dacă te umple de poftă o femeie sau un copil te face să zâmbeşti înseamnă că oamenii nu te lasă indiferent.

Ce înseamnă a fi indiferent? A nu-ţi păsa de lucrurile importante. Și cel mai important lucru este să ştii că Dumnezeu e Tatăl tău.

Noi ne detestăm la un moment dat părinţii, credem că suntem mai buni decât ei. Dar nu poţi fi bun în comparaţie cu alţii.

Concurenţa e o minciună. Nu ne întrecem decât pe noi înşine. Pentru că, chiar dacă am vrea să facem mai mult decât putem, nu am rezolva ceva.

Nădejdea în Dumnezeu nu are nimic de-a face cu idealul. Idealul e un proiect propriu, expansionist, autonom în mare parte.

A fi cu Dumnezeu, a crede că El ştie ce să facă cu viaţa mea nu înseamnă fugă de mine, de responsabilitatea personală sau de istorie. Ci înseamnă o conştientizare obiectivă a propriei mele puteri de a face ceva.

Dacă faci ceva, trebuie să te simţi împlinit. Nu trebuie să facem doar ceva, un act anume, ci trebuie să facem acele fapte care ne liniştesc, care ne umplu de harul Său.

Iniţiativa privată e o bucurie de prezenţa lui Dumnezeu.

Când eu fac ceva trebuie să mă bucur în Dumnezeu de acel ceva. Dacă El nu îmi confirmă interior acceptarea Sa, în acel moment eu mă simt un evadat, un om ilegal.

Tot ce fac cu Dumnezeu are sens. Dar ce fac cu mine, doar cu mine îmi poate aduce faimă, bani, dar nu şi împlinire, linişte interioară, certitudine.

Viaţa omului nu poate fi numai agitaţie. Agitaţia continuă este expresia unei realități personale schizoide.

Agitaţia mă împarte între mine şi starea de raportare a mea la lume, adică mă pune într-o situaţie bolnavă de a exista.

Cu mine, când eu vorbesc cu mine sunt cineva, care însă nu suportă tot ceea ce eu fac în lume. Conştiinţa mea spune una iar eu fac deformat lucrurile, datorită compromisului social în care trăiesc.

Compromisul social ţine mai ales de percepţia diferită a celorlalţi. Trebuie să renunţ la a spune întotdeauna adevăruri dureroase, pentru ca el să nu ţipe. Trebuie să tac când trec pe aici şi trebuie să vorbesc, când aş vrea să tac.

Dar de ce nu pot să tac în societate, când vreau să tac? Pentru ca să nu supăr, să nu deranjez.

Trebuie să caut folosul lui în locul voii mele. Şi cred că putem să liniştim lucrurile, dacă ne gândim că pacea trebuie să se înmulţească în noi şi între noi.

Ordinea lumii e raţională. Acum o spun nu numai teologii, ci şi oamenii de ştiinţă. Şi când nu vrei să crezi în Hristos, în Hristosul Sfintei Biserici, după cum ţi-L prezintă preoţii, dar cauţi să cunoşti lucrurile, oamenii, ajungi de fapt la adevărurile lui Hristos, la raţionalitatea lumii, care vine de la Hristos, Raţiunea supremă.

Îl găseşti pe El fugind de El.

Găseşti ceea ce nu cauţi dar trebuia să găseşti în mod neapărat. Sau găseşti ceea ce în adâncul tău căutai dar nu ştiai să formulezi foarte bine.

Îl găseşti pe Hristos în reflexele persoanei Sale şi crezi că eşti în posesia adevărului total. Dar tocmai Sfânta Biserică are adevărul pe care îl cauţi şi pe care nu îl ştii şi nu intuieşti cât de imens este.

Teologia eclesială, referitoare la Sfânta Biserică nu are prea mulţi aderenţi, pentru că nimeni nu poate percepe realitatea Sfintei Biserici fără o trăire efectivă ca mădular smerit al ei.

Pentru unii Biserica e o „pierdere de timp”. Pentru alţii e doar „o clădire”. Alţii o văd ca pe „un cuib de hoţi” sau ca pe o „manipulatoare a maselor”.

Dacă cel care a spus[1], că credinţa noastră e „opiumul popoarelor” a înţeles că noi stăm în delir şi nu avem nici pic de realism, înseamnă că el a crezut în inconştienţa creştinismului. Dar noi suntem adevăraţii realişti: nişte realişti abisali, în care viază harul Său.

„Stresul” este o sintagmă eufemistică, la fel ca şi „inconştientul colectiv” pentru că ne dau o autonomie deplină.

Dacă există ceva în noi comun e pentru că avem un singur fel de experienţă, cel uman. Însă, dacă afirmăm că toţi privim trecutul la fel, că avem trăiri interioare coincidente asta e o minciună.

Dacă toţi am simţi la fel, de ce ar mai trebui să fim personalităţi distincte? Sau la ce bună diversitatea, dacă pe noi toţi ne paşte aceeaşi monotonie interioară?

Dar noi nu suntem toţi la fel, însă nici total diferiţi.

Şi unitatea noastră, ceea ce ne uneşte constă în faptul că experiem aceleaşi realităţi dar ceea ce ne face distincţi decurge din perceperea realităţilor în mod propriu, personalizat.

Şi experienţele noastre sunt complementare şi trebuie să ne integrăm reciproc experienţele personale.

Frumuseţea împărtăşirii valorilor proprii constă în aceea, că te deschide frumuseţii interioare a celuilalt. Pasul spre aproapele e un pas spre el şi, în acelaşi timp, spre mine.

Pe cât mă apropii de fratele meu, pe atât mă apropii de mine, de normalitatea mea, de sensul meu fundamental, acela de a fi o persoană comunională, pentru care comuniunea nu e  un moft sau o delicateţe, ci starea normală de a exista.

Învăţ privindu-l în ochi, îmbrăţişându-ne cu dragoste, schimbându-ne gândurile reciproc, destăinuindu-ne.

Învăţ din altruismul lui, din răbdarea lui, din puritatea lui, din farmecul său personal.

El e pentru mine un chip adânc, un caracter, o poartă spre Dumnezeu, o regăsire de sine a mea, o frumoasă amintire, un evantai de gânduri şi sentimente, de realizări frăţeşti.

Fratele meu îmi arată că familia mea e o unitate ce trebuie construită puternic, și la fel şi societatea românească. Că familia mea e familia mea, dar şi oraşul meu, şi ţara mea, şi lumea aceasta şi toţi Sfinţii şi oamenii de oricând şi de oriunde.

Iar din familia mea, din această mare familie a mea, care e întreaga creație rațională, fac parte şi ereticii, şi condamnaţii, şi dracii până la urmă, dar şi Prea Curata Stăpână şi Sfinţii lui Dumnezeu, cei foarte mulţi.

Nu pot exclude din familia mea pe cineva.

Chiar nenăscuţii – vorba lui Nichita Stănescu[2]viitorii oameni fac parte din familia mea şi de aceea se ruga Sfântul Siluan Athonitul[3] pentru ei şi trebuie să ne rugăm şi noi.

Eu nu sunt rupt de istorie. Dar chiar dacă nu ştiu toată istoria, derularea ei, eu trebuie să mă simt solidar cu toţi, să fiu fratele tuturor, care nu am timp decât pentru iubire, pentru înţelegere, pentru rugăciune.

Rugăciunea pentru întregul univers nu e o mare nepăsare faţă de omul concret. Dacă încep să îi simt pe toţi ca pe mine, atunci în faţa unuia care vine la mine eu voi fi cu înţelegerea pe care o am pentru toţi şi aceasta va fi o mare bucurie reciprocă.

Voi simţi să mă bucur de el ca şi când aş fi întâlnit lumea întreagă. Și când văd faţa iconică a Domnului, din Sfânta Icoană, în faţa Sa preadumnezeiască văd, de fapt, pe orice om, pe care nu l-am văzut dar l-aş putea vedea, pe care nu l-am înţeles, dar ar fi o mare bucurie să mi se destăinuie.

Faţa lui, a omului, mă duce la faţa Fiului lui Dumnezeu făcut om pentru noi toți.

Sensibilitatea lui mă face să tresar, să mă învăpăiez de dragoste, să respir cu mare bucurie. Fericirea lui, a fratelui meu, mă face să mă simt viu, să mă simt plin de avânt, de încredere.

El, omul acesta, mă face să mă bucur în faţa lui Dumnezeu. Mă face să simt că Dumnezeu e atât de bun cu noi încât inima mea ar plesni, dacă ar simţi mai mult iubirea Lui, a bunătăţii Lui.

Vrem mai mult. Dar multul lui Dumnezeu e prea mult pentru noi. Și dacă nu ne-ar păstra El puterea inimii, atunci când se revarsă multa bucurie dumnezeiască în inima noastră, ea ar ceda, am muri de inimă.

Iubirea Lui e foc, e stâlp de foc în inima noastră. Iubirea te umple de adevăr, de frumuseţe, de nebunia sfântă a confesiunii totale.

Simţi să spui iubirea lui Dumnezeu față de tine și altora, tuturor. Nu mai suporţi să taci. Consideri că tăcerea e un sacrilegiu în acel moment.

Vrei să vorbeşti despre iubirea Lui care ţi-a umplut inima, care e ca o mare cu valuri înalte, învolburate frumos de prezența Sa.

Doamne, Iubirea mea, inima mea cea ticăloasă Te iubeşte şi fără Tine se simte străină cu totul, dezamăgită total, înfricoşată. Fără Tine viaţa nu are niciun sens.

Nu văd nicio scăpare din izolarea pe care mi-o aduce distanţa, distanţarea mea de celălalt sau distanţa dintre mine şi stele, dintre mine şi vederea Ta.

Tu faci lumină în noi. Aduci lumină în noi.

În lumina Ta vedem persoana Ta, căci Tu eşti Lumina care strălucește tuturor.

Noi suntem orbi şi numim vedere ceea ce e prea firav ca să Îți atingă măcar o rază din lumina Ta.

Vederea noastră e întuneric, dacă noi nu simţim cum Tu eşti Lumina de dincolo de păcatele noastre. Căci dacă ne curăţim Te vedem pe Tine în lumină şi asta nu e o poveste.

Nu e o poveste că Tu Te arăţi robilor Tăi!

Nu e un mit, nu e o halucinaţie, nu e o vedere cu ochii trupului sau a minţii de una singură.

Ochii duhului nostru Te văd numai în lumina Ta. Numai atunci Tu eşti cu noi şi noi nu ne mai înspăimântăm, ci suntem o totală văpaie, suntem cu totul foc, suntem şi noi lumină.

Numai Tu ne faci vii. Noi nu suntem vii fără vederea Ta, după cum nu suntem fericiţi dacă nu vedem o persoană iubită în faţă, dacă nu o îmbrăţişăm, dacă nu ne împărtăşeşte iubirea ei.

Distanţa nu ne place. Suntem împotriva distanţelor care rămân distanţe.

Telefonul ne leagă, la fel şi onlineul. Dar ele ne leagă şi, în acelaşi timp, ne ţin la distanţă.

Dar Tu nu ne ţii la distanţă, ci Te arăţi nouă.

Vorbesc cu cineva la telefon, pe când aş vrea să îl simt lângă mine, să îl văd lângă mine.

Dar când eu mă rog, Dumnezeul meu, Tu nu eşti departe, ci Tu aici eşti, lângă mine şi în mine şi frumuseţea Ta mă cuprinde.

Tu nu eşti departe.

Dar cel care e departe se gândeşte la tine, dar nu poate veni la tine prea ușor. El se gândeşte la tine, plânge pentru tine şi tu pentru el şi numai Dumnezeu ne uneşte, ne uneşte pe noi întru harul Său. Numai El ne uneşte duhurile noastre.

Doamne, de aceea nu poate tăcea omul care Te cunoaşte pe Tine: pentru că el Te iubeşte şi dacă Te iubeşte nu poate să tacă. Iubirea nu tace! Și dacă vrei să-l faci pe cel care iubeşte să tacă, nu vei putea.

Sfinţii lui Dumnezeu au fost închişi pentru ca să tacă.

Dar de unde: ei au vorbit şi mai tare!

În loc să se înspăimânte de forţa fizică a torţionarilor, Sfinţii lui Dumnezeu au strigat şi mai tare dragostea lor.

Iubirea nu poate să fie închisă. Și chiar dacă e, iubirea nu suferă din cauza cătuşelor, căci ea izvorăşte continuu în inima omului.

Cei care îi omorau pe Sfinţii lui Dumnezeu nu înţelegeau ce e cu „nebunia” asta, că vor să moară şi nu mai simt nicio bucurie pentru cele de aici. Credeau că nu sunt „conştienţi” de ceea ce fac. Îi credeau ori „naivi” ori de-a dreptul „scrântiţi”.

Dar iubirea lor, a Sfinţilor Mucenici, nu putea să încapă într-o înţelegere închistată, limitată, mată.

Ceea ce ştiau Sfinţii, nu ştiau torţionarii.

Torţionarii dădeau cu bâta, îți rupeau pielea ca şi când ar fi trebuit să facă curele din ea, le tăiau sânii fecioarelor, te ardeau cu foc la subţiori, îţi băteau cuie în cap, îţi scoteau ochii, îţi tăiau mădularele, te aruncau în cine ştie ce groapă cu var sau cu jivine, sau te spânzurau, sau te înecau în mare, sau mergeai cu picioarele goale în care intraseră piroanele încălţărilor speciale, şi apoi erai bătut şi închis, şi lăsat nebandajat şi nemâncat.

Şi când venea Hristos, noaptea, sau un Sfânt sau Prea Curata Stăpână sau un Sfânt Înger şi îi vindeca pe Sfinţi şi îi umplea de o şi mai mare bucurie, atunci când erau scoşi afară, ighemonul cel orb la suflet credea că toate s-au făcut cu vrăji şi Îl hulea pe Dumnezeu şi minunea, şi rămânea de multe ori acelaşi rătutit păgân, care nu ştia ce face şi pe unde calcă.

Bucurie, bucurie preaminunată.

A scrie despre bucuria lui Dumnezeu din noi e o mare bucurie.

A vorbi plini de iubire cu Dumnezeu e cea mai frumoasă carte, o rostire de foc, o deşertare a inimii în fața Lui.

Doamne, inima mea Te iubeşte şi cu toate acestea este nebună şi ticăloasă. Tu ştii inima mea mai bine decât mine şi decât oricine altcineva.

Miluieşte-mă, Dumnezeul meu, că inima mea e ticăloasă. Ai milă de noi şi ne iartă, Doamne, şi dă-mi mie, păcătosului, să mă smeresc întotdeauna înaintea Ta şi să îmi văd păcatele mele cele multe.

Ai milă de noi, Dumnezeule, de făptura Ta şi nu ne lăsa niciodată!


[1] Karl Marx: „Religia e opiumul popoarelor”.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_St%C4%83nescu.

Fac referire la poemul Tristețe.

[3] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Siluan_Athonitul.

Predică la duminica lăsatului sec de brânză (2011)

În filă audio, 46. 32 minute. Poate fi audiată sau downloadată…de aici.

A fost introdusă și în Praedicationes TPA.

Unirea ipostatică (4)

Prima, a doua și a treia parte…

Aici e a 4-a parte. Podcast audio downloadabil.

A fost introdus și în TPA 2.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [20]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 254-261.

***

Purtăm în noi foarte mulţi oameni.

Ducem la Sfânta Liturghie şi pe Cicciolina[1], şi pe Linda Evanghelista[2], şi pe Ion Iliescu[3], şi pe Ştefan Bănică jr.[4], şi pe Divertis[5] şi pe omul păianjen[6] şi plata la întreţinere şi pe femeile pe care le-am iubit (şi dracul ne ispiteşte să ni le aducem aminte), şi pe părinți, bunici, rude, profesori, cunoscuți, binefăcători şi viitoarele examene şi o sumă imensă de aspiraţii mărunte sau mai puţin mărunte, rebele sau smerite.

Avem totul în inimă. Şi dacă îi avem în inimă, atunci merg şi ei cu noi. Merg cu noi oamenii pe care i-am văzut, despre care am scris, despre care am citit.

Avem lumi pentru care ne rugăm şi e foarte bine.

Dacă credem că suntem altfel decât ceilalţi, ne cresc aripi negre.

Dacă ne credem mai buni şi din această cauză nu vedem harul lui Dumnezeu care ne conduce mereu, de aceea ne simţim singuri. Dar noi nu suntem singuri!

Ne rugăm acasă, ne rugăm oriunde dar trebuie să ne simţim eclesiali peste tot. Trebuie să ne rugăm ca oameni ai Sfintei Biserici și tot ca niște oameni ai Bisericii trebuie să fim responsabili în tot ceea ce întreprindem.

Am văzut că se sărută Sfintele Icoane dar nu se manifestă interes faţă de Sfânta Liturghie. Iar aşa ceva e anormal.

Tindem să ne facem un tipic personal şi în perimetrul eclesial.

Ne manifestăm foarte exclusivist în timpul slujbelor comunitare. Fiecare ne ţinem tabieturile şi în timpul slujbelor.

Însă, dacă căutăm voia noastră şi nu ne integrăm în fluxul frăţesc al Sfintei Biserici, facem slujbe publice şi comunitare în acelaşi timp fără să ne simţim una, fără să creştem în unire şi în dragoste unii cu alţii.

Stăm în pătrăţica noastră şi nu ne pasă de viaţa celuilalt. Dar asta e o calamitate! Dacă nu îl purtăm şi pe el în noi, nu ne putem ruga comunitar, eclesial. Dacă nu îmi pasă de el, nu pot să fac un drum smerit în faţa lui Dumnezeu.

Când se invocă la Sfânta Liturghie harul lui Dumnezeu mă rog în sinea mea împreună cu preoţii slujitori. Ei în faţa Sfintei Mese, eu în locul unde mă aflu în Biserică[7].

Trebuie să ne rugăm cu toţii pentru pogorârea harului Său peste preoții slujitori, peste Cinstitele Daruri și peste noi toți, peste întreaga comunitate eclesială care participăm la slujbă și peste întreaga lume.

Și de fiecare dată sunt în rugăciune, într-o rugăciune după dorul inimii, pe care o extind sau o micșorez conform cu starea mea de spirit…dar care, în timp, a căpătat anumite forme fixe:

„Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce trimiţi harul Preasfântului Tău Duh peste sfinţii Tăi slujitori, peste Cinstitele Daruri puse înainte, peste robii Tăi şi peste mine, păcătosul şi netrebnicul robul Tău şi acum, Doamne, trimite harul Duhului Tău Celui Sfânt şi ne sfinţeşte pe noi, pe toți, pentru ca să ne mărturisim Ţie şi cu Tine să ne împărtăşim, spre iertarea păcatelor noastre şi spre viaţa de veci.

Şi pentru păcatele mele cele multe nu opri, Doamne,  Dumnezeul meu, harul Duhului Tău Celui Sfânt ca să vină la noi, ci înnoieşte-l nouă, Cel ce eşti pacea, bucuria, fericirea şi sfinţenia vieţii noastre.

Şi pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale, pe toţi pe care i-am pomenit, vii sau adormiţi, pomeneşte-i întru Împărăţia Ta, între Sfinţii Tăi, ca un Iubitor de oameni. Amin!”.

Şi când nu mă împărtăşesc, mă rog, printre altele:

„Doamne, Tu ştii inima mea. Tu ştii de ce nu vin la Tine. Fă ca să mă împărtăşesc şi eu cu Tine, duhovniceşte, Iubitorule de oameni”.

Iar uneori zic: „Lasă-mă să simt şi eu mireasma iubirii Tale, Doamne, fericirea inimii mele”.

Când se apropie Sfânta Evanghelie: „Luminează inima mea, Prea Sfinte Doamne, căci cuvintele Tale sunt adânc nepătruns, lumină dumnezeiască și numai cu Tine le pot înțelege întru câtva”.

Nu repet acelaşi lucru. De fiecare dată mă rog altceva, cu alte cuvinte, dar există în toate rugăciunile mele de mirean, care particip la Sfânta Liturghie, sensurile teologice ale momentului litugic.

Și rugăciunile vin de la sine…Vin din contemplarea momentului liturgic și a ceea ce se petrece în Biserică și din îndemnurile harului pe care le simt în mintea și în inima mea și în tot trupul meu.

Mă pot ruga cu rugăciunea lui Iisus, pot cânta, pot contempla înţelesuri, pot privi, mă pot ocărî pe mine însumi pentru păcatele mele şi mă pot învinui pentru una sau alta, pot gândi la ceea ce aud sau pot asculta fără gânduri ceea ce se cântă și se rostește în Biserică.

Şi iată că vine Heruvicul[8]:

„Doamne, Tu Te răstigneşti pentru noi şi Sfinţii Te poartă pe Tine spre sfântu-Ţi mormânt. Şi mormântul Tău e cu multă lumină, e plin de lumină…Şi Tu intri în mormânt, Tu, Lumina lumii…şi Îngerii se cutremură.

Şi eu, netrebnicul, Te văd pe Tine şi mă rog ca să ne miluieşti pe noi. Ai milă de lumea Ta, Doamne şi nu mă lăsa fără Tine!”.

„Sfânt, Sfânt, Sfânt…”. Ajungem aici: „Aud pe Îngeri cântând, iar eu, ce fac? Doamne, nu am inimă să Te laud pe Tine. Ajută-mi să Îţi cânt în inima mea”.

Putem găsi cuvinte, cuvinte iubitoare, pline de dor, de teologie sfântă dacă Îl iubim pe Dumnezeu.

Şi Părintele Ilie [Vișan] mă spovedeşte în Sfântul Altar, după ce se împărtăşeşte el, ca să nu întrebe oamenii din Biserică „de ce am venit iar să mă spovedesc” şi „ce păcate am eu de mă spovedesc atâta”.

Şi coboară harul Său cel preadulce și preasfânt în inima mea şi se face pace în mine şi mă umplu de multă pace…şi ştiu că acolo mirenii nu au ce căuta să se spovedească…şi, cu toate acestea, contează care e scopul pentru care se face o astfel de derogare.

Şi apoi mă împărtăşesc, cu lumânarea în mână, din faţa Sfintelor uşi. Şi simt că trăiesc. Şi mă bucur că trăiesc eclesial. Şi de fiecare dată vin altcumva. Şi de fiecare dată se întâmplă o altă minune.

Şi mă bucur să vorbesc despre aceste minuni, despre minunile lui Dumnezeu cele preamari și preafrumoase în care, eu, netrebnicul, cel mai netrebnic, devin gazda Fiului lui Dumnezeu sau, mai precis, El vine la mine când alţii nu vin, când alţii îmi dau sfaturi peste sfaturi despre cum e şi despre cum ar trebui să fie viața mea, fără ca să facă ceva concret pentru mine.

El, Însuși Dumnezeul meu vine şi nu îmi dă sfaturi, ci mă umple de dragostea Lui și de intimitatea cu El, mă umple de strălucirea și curăția Sa.

Mă umple de dragoste, de dragostea Sa care mă sfinţeşte pe mine, preaîntunecatul, preadesfrânatul, preaticălosul. Care curăţeşte trupul meu, făcându-l altarul Său, locaşul Său – deşi mulţi ar spune că nu e aşa – şi mă face să uit trecutul, îmi şterge trecutul şi îl face mai curat ca zăpada, şi îmi aruncă întunericul din mine şi face multă lumină în mine, şi aduce multă pace, prea multă, infinită, abisală pace, deşi puţini cred că pacea Sfântului Duh e atât de frumoasă, mai frumoasă decât orice frumuseţe trecătoare.

Hristos Dumnezeu nu dă sfaturi când trebuie să iubească, să îţi dea iubire!

Domnul îți dă sfaturi când începi să te mişti spre El. Mai apoi, când priveşti spre El, sfaturile Lui sunt iubire, sunt dor după tine, sunt dragoste.

Sfaturile Lui sunt dragoste şi dragostea pentru El nu se poate fura de la tine.

Iubirea Ta, Doamne, ne-a rănit inimile, dar eu Te iubesc mult prea puţin. Cum Te-aş putea iubi eu mult, când eu nu ştiu să Te iubesc nici puţin?

Şi totuşi, clocotul din inima mea Îţi spune aceasta, şi Tu nu opreşti inima mea să Îţi vorbească, chiar dacă iubirea mea e cea mai firavă iubire dintre toate iubirile.

Unii „investighează” psihanalitic dragostea pentru Tine. Vor să vadă, dacă nu cumva iubirea dumnezeiască e o „iubire erotică, sexuală”, dacă nu are ceva din pofta carnală.

Dar ei înnoată într-o murdărie, care îi face să nu vadă că Tu Te faci cunoscut celor ce Te iubesc pe Tine în adevăr şi împlinesc poruncile Tale.

Te acuză imediat de înşelare, ortodoxul de azi, dacă îi mărturisești trăirile tale duhovnicești, pentru că el nu mai are astfel de trăiri ci numai imaginare de sine.

Dacă aude că eşti „păcătos” imediat e de acord cu tine, pentru că asta înseamnă să nu faci nimic ca să te schimbi.

Dar dacă îi spui despre vederi dumnezeieşti, despre curăţie, despre prezenţa harului dumnezeiesc în tine, despre înțelegeri teologice și duhovnicești, despre cum se schimbă, într-un cuvânt, omul credincios cu Dumnezeu deodată devii ridicol, suspect, enervant.

Omul nu mai ştie cum e viaţa ortodoxă dar îl gelozeşte pe oricine scoate un cuvânt, un sunet despre ea.

Şi eşti deodată suspect, suspectat de tot felul de crime şi păcate.

Dar ce e înşelarea, fraţii mei? Poţi să o autentifici, fără să fii trecut prin ea? Eu am intrat de câteva ori în acest con de umbră şi pot da mărturie în mod detaliat. Dar nu cred că se poate vorbi despre erori, până nu ştii cum arată adevărul.

Nu poţi să crezi pe oricine terorist.

Nu poţi să acuzi pe oricine de ce îţi vine prima dată la gură. Trebuie să reflectăm mai mult, când dăm impresia că vorbim serios.

Purtăm cu noi obligaţiile dar şi frumuseţea înţelegerii.

Cu cât adâncim un cuvânt sfânt, cu atât devenim mai proprii lui şi înţelegerii.

Ceea ce gândim, aceea ne configurează mintea.

Dacă facem exerciţii de sinceritate absolută – începând, mai ales, în faţa conştiinţei noastre – vom vedea câte ştim şi despre câte nu avem habar.

Spre exemplu, nu ştim câte lucruri minunate face o râmă cu solul, dacă nu citim despre ea. Când am auzit că există tratate întregi despre viaţa râmelor, am început să fiu foarte bucuros că văd o râmă, pentru că am fost uimit de  viaţa ei.

Extrapolând ideea suntem foarte fericiţi că trăim pe pământ dacă înţelegem cât mai mult din tot ce există în jurul nostru şi în noi înşine.

Cercetările ştiinţei şi ale tehnicii au multe tare, multe demenţe dar şi multe minunăţii.

Putem privi într-o picătură de apă, putem face operaţii pe creier, putem să vorbim într-o secundă la milioane de kilometri distanţă, putem ştii despre animale, despre oameni, despre istorie foarte multe lucruri, privim cerul cu maşini năucitoare, ne deplasăm foarte repede.

Valorificarea ştiinţei, gândirea rezultatelor ei cu minte duhovnicească, cu minte reînnoită de har, poate aduce un nepreţuit folos tuturor.

Numai să fim serioşi cu adevărul. Să nu îl mistificăm în timp ce îl căutăm sau îl interpretăm.

De ce nu înţelegem prea bine istoria Sfintei Biserici? Pentru că e divino-umană iar noi o gândim numai cu creierul nostru, fără Dumnezeu. De aceea ni se pare unora absurdă sau de neînțeles. Dar ea e dumnezeiască.

Pierdem din vedere esenţialul şi de aceea ne pierdem timpul cu ridiculizarea vreunui păcat al nu ştiu cui, a vreunei aventuri „galante” sau a vreunui omor „din necesitate”.

Pentru Voltaire (1694-1778)[9], spre exemplu, istoria bizantină e doar o nedemnă culegere, (ce) nu cuprinde decât declamaţii şi minuni” şi „o ruşine a spiritului omenesc”[10].

Iar Edward Gibbon[11] (1737-1794), care a scris 6 volume despre Imperiul bizantin, a spus în legătură cu el: „Am descris triumful barbariei şi al religiei[12].

Deci credința ortodoxă era pentru el o „decadenţă” a spiritului.

Filosofia lumii, în mare parte și din păcate, e plină de altceva decât de Ortodoxie. La fel şi literatura şi arta în general. Tocmai de aceea suntem atât de prost înțeleși.

Se vorbeşte uneori despre mozaism „ortodox” sau protestantism „ortodox”. E şocant şi nu e şocant, deoarece în mintea lor „ortodox” e relativizat cu totul, înseamnă altceva decât pentru noi.

Așa cum, pentru unii „om” înseamnă un animal, pe când pentru alţii o minune iar pentru alţii un fetus bun de aruncat.

Depinde cu cine stai de vorbă.

Pluralismul opiniilor e încurajat, pentru că se crede faptul, că nu ne leagă nimic cu adevărat.

Cine crede că „se trage din maimuţă”, nu mai aşteaptă nimic decât să moară ca şi maimuţa.

Unii cred că se „reîncarnează” iar alţii cred că sunt „numai cenuşă”. De aceea vor să îi ardă rudele la crematoriu şi să le  împartă cenuşa printre rondurile de flori din curte.

Dansurile „mistice” din jurul focului îi atrag pe demoni prin rugăciuni păgâne iar „iniţierile” masonice, afişate cu o faţă dură, vor să înspăimânte cu orice chip, căci „ca ei nu mai pot fi alţii”.

La Naţional TV a venit Jasmucheen[13] şi ne-a spus că ea mănâncă „lumină” şi nu hrană naturală ca noi.

Ea s-a „iniţiat” în India dar vorbeşte despre Iisus ca despre „un simplu om” şi se vopseşte frumos la ochi, îşi face părul, scrie cărţi, zâmbeşte mult şi e foarte încrezătoare în ea.

Dar „nu mănâncă”! Și când mănâncă o face „de plăcere” (o bucăţică de ciocolată sau un capuccino) şi nu „de nevoie”.

Ascult şi zâmbesc.

Antihriştii de azi sunt buni actori, buni avocaţi ai minciunii, şarlatani de profesie. Adică ştiu ceea ce fac, nu se joacă.

Dacă aştepţi patria cerească, mai poţi să fii un patriot extremist? E o întrebare care se înțelege numai trăind cu Dumnezeu. Dacă Îl iubeşti pe El, mergi în acelaşi timp spre cer, dar te bucuri şi de patria ta. Trăieşti aici, în România, dar te bucuri de El.

Dar poţi trăi şi în Germania, şi în Grecia, și în Venezuela şi poţi fi ortodox şi Îl poţi iubi pe El.

Însă îţi iubeşti patria de aici nu ca ea să fie fără Dumnezeu, ci ca oamenii de aici să Îl cunoască pe El.

Trebuie să ne rugăm pentru ţara noastră dar asta nu trebuie să excludă rugăciunea pentru toate ţările lumii. Dacă nu îi avem în vedere pe toţi ne rugăm nedeplin.


[1] Anna Elena Staller : http://en.wikipedia.org/wiki/Ilona_Staller.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Linda_Evangelista.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Iliescu.

[4] Idem: http://www.stefanbanicajr.ro/#home.

[5] Idem: http://loj.protv.ro/.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Omul_P%C4%83ianjen.

[7] Pe atunci nu eram preot…și asta era perspectiva din care eu participam la rugăciunea și așteptarea plină de dor a sfințirii Cinstitelor Daruri la Sfânta Liturghie.

[8] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Heruvicul.

[9] François-Marie Arouet: http://ro.wikipedia.org/wiki/Voltaire.

[10] Voltaire, Le Pyrrhonisme de l’histoire”, cap. XV, cf. Vasiliev, Histoire, p. 5, apud *** Literatura Bizanţului, studii, antologare, traduceri şi prezentare de Nicolae-Şerban Tanaşoca, Ed. Univers, București, 1971, p. 15.

[11] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Edward_Gibbon.

[12] *** Literatura Bizanţului, op. cit. supra, p. 15.

[13] Ellen Greve: http://en.wikipedia.org/wiki/Jasmuheen.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno