Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [20]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
Cuvintele duhovnicești
II
(Jurnal 2002-2004)
*
Paginile 254-261.
***
Purtăm în noi foarte mulţi oameni.
Ducem la Sfânta Liturghie şi pe Cicciolina[1], şi pe Linda Evanghelista[2], şi pe Ion Iliescu[3], şi pe Ştefan Bănică jr.[4], şi pe Divertis[5] şi pe omul păianjen[6] şi plata la întreţinere şi pe femeile pe care le-am iubit (şi dracul ne ispiteşte să ni le aducem aminte), şi pe părinți, bunici, rude, profesori, cunoscuți, binefăcători şi viitoarele examene şi o sumă imensă de aspiraţii mărunte sau mai puţin mărunte, rebele sau smerite.
Avem totul în inimă. Şi dacă îi avem în inimă, atunci merg şi ei cu noi. Merg cu noi oamenii pe care i-am văzut, despre care am scris, despre care am citit.
Avem lumi pentru care ne rugăm şi e foarte bine.
Dacă credem că suntem altfel decât ceilalţi, ne cresc aripi negre.
Dacă ne credem mai buni şi din această cauză nu vedem harul lui Dumnezeu care ne conduce mereu, de aceea ne simţim singuri. Dar noi nu suntem singuri!
Ne rugăm acasă, ne rugăm oriunde dar trebuie să ne simţim eclesiali peste tot. Trebuie să ne rugăm ca oameni ai Sfintei Biserici și tot ca niște oameni ai Bisericii trebuie să fim responsabili în tot ceea ce întreprindem.
Am văzut că se sărută Sfintele Icoane dar nu se manifestă interes faţă de Sfânta Liturghie. Iar aşa ceva e anormal.
Tindem să ne facem un tipic personal şi în perimetrul eclesial.
Ne manifestăm foarte exclusivist în timpul slujbelor comunitare. Fiecare ne ţinem tabieturile şi în timpul slujbelor.
Însă, dacă căutăm voia noastră şi nu ne integrăm în fluxul frăţesc al Sfintei Biserici, facem slujbe publice şi comunitare în acelaşi timp fără să ne simţim una, fără să creştem în unire şi în dragoste unii cu alţii.
Stăm în pătrăţica noastră şi nu ne pasă de viaţa celuilalt. Dar asta e o calamitate! Dacă nu îl purtăm şi pe el în noi, nu ne putem ruga comunitar, eclesial. Dacă nu îmi pasă de el, nu pot să fac un drum smerit în faţa lui Dumnezeu.
Când se invocă la Sfânta Liturghie harul lui Dumnezeu mă rog în sinea mea împreună cu preoţii slujitori. Ei în faţa Sfintei Mese, eu în locul unde mă aflu în Biserică[7].
Trebuie să ne rugăm cu toţii pentru pogorârea harului Său peste preoții slujitori, peste Cinstitele Daruri și peste noi toți, peste întreaga comunitate eclesială care participăm la slujbă și peste întreaga lume.
Și de fiecare dată sunt în rugăciune, într-o rugăciune după dorul inimii, pe care o extind sau o micșorez conform cu starea mea de spirit…dar care, în timp, a căpătat anumite forme fixe:
„Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce trimiţi harul Preasfântului Tău Duh peste sfinţii Tăi slujitori, peste Cinstitele Daruri puse înainte, peste robii Tăi şi peste mine, păcătosul şi netrebnicul robul Tău şi acum, Doamne, trimite harul Duhului Tău Celui Sfânt şi ne sfinţeşte pe noi, pe toți, pentru ca să ne mărturisim Ţie şi cu Tine să ne împărtăşim, spre iertarea păcatelor noastre şi spre viaţa de veci.
Şi pentru păcatele mele cele multe nu opri, Doamne, Dumnezeul meu, harul Duhului Tău Celui Sfânt ca să vină la noi, ci înnoieşte-l nouă, Cel ce eşti pacea, bucuria, fericirea şi sfinţenia vieţii noastre.
Şi pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale, pe toţi pe care i-am pomenit, vii sau adormiţi, pomeneşte-i întru Împărăţia Ta, între Sfinţii Tăi, ca un Iubitor de oameni. Amin!”.
Şi când nu mă împărtăşesc, mă rog, printre altele:
„Doamne, Tu ştii inima mea. Tu ştii de ce nu vin la Tine. Fă ca să mă împărtăşesc şi eu cu Tine, duhovniceşte, Iubitorule de oameni”.
Iar uneori zic: „Lasă-mă să simt şi eu mireasma iubirii Tale, Doamne, fericirea inimii mele”.
Când se apropie Sfânta Evanghelie: „Luminează inima mea, Prea Sfinte Doamne, căci cuvintele Tale sunt adânc nepătruns, lumină dumnezeiască și numai cu Tine le pot înțelege întru câtva”.
Nu repet acelaşi lucru. De fiecare dată mă rog altceva, cu alte cuvinte, dar există în toate rugăciunile mele de mirean, care particip la Sfânta Liturghie, sensurile teologice ale momentului litugic.
Și rugăciunile vin de la sine…Vin din contemplarea momentului liturgic și a ceea ce se petrece în Biserică și din îndemnurile harului pe care le simt în mintea și în inima mea și în tot trupul meu.
Mă pot ruga cu rugăciunea lui Iisus, pot cânta, pot contempla înţelesuri, pot privi, mă pot ocărî pe mine însumi pentru păcatele mele şi mă pot învinui pentru una sau alta, pot gândi la ceea ce aud sau pot asculta fără gânduri ceea ce se cântă și se rostește în Biserică.
Şi iată că vine Heruvicul[8]:
„Doamne, Tu Te răstigneşti pentru noi şi Sfinţii Te poartă pe Tine spre sfântu-Ţi mormânt. Şi mormântul Tău e cu multă lumină, e plin de lumină…Şi Tu intri în mormânt, Tu, Lumina lumii…şi Îngerii se cutremură.
Şi eu, netrebnicul, Te văd pe Tine şi mă rog ca să ne miluieşti pe noi. Ai milă de lumea Ta, Doamne şi nu mă lăsa fără Tine!”.
„Sfânt, Sfânt, Sfânt…”. Ajungem aici: „Aud pe Îngeri cântând, iar eu, ce fac? Doamne, nu am inimă să Te laud pe Tine. Ajută-mi să Îţi cânt în inima mea”.
Putem găsi cuvinte, cuvinte iubitoare, pline de dor, de teologie sfântă dacă Îl iubim pe Dumnezeu.
Şi Părintele Ilie [Vișan] mă spovedeşte în Sfântul Altar, după ce se împărtăşeşte el, ca să nu întrebe oamenii din Biserică „de ce am venit iar să mă spovedesc” şi „ce păcate am eu de mă spovedesc atâta”.
Şi coboară harul Său cel preadulce și preasfânt în inima mea şi se face pace în mine şi mă umplu de multă pace…şi ştiu că acolo mirenii nu au ce căuta să se spovedească…şi, cu toate acestea, contează care e scopul pentru care se face o astfel de derogare.
Şi apoi mă împărtăşesc, cu lumânarea în mână, din faţa Sfintelor uşi. Şi simt că trăiesc. Şi mă bucur că trăiesc eclesial. Şi de fiecare dată vin altcumva. Şi de fiecare dată se întâmplă o altă minune.
Şi mă bucur să vorbesc despre aceste minuni, despre minunile lui Dumnezeu cele preamari și preafrumoase în care, eu, netrebnicul, cel mai netrebnic, devin gazda Fiului lui Dumnezeu sau, mai precis, El vine la mine când alţii nu vin, când alţii îmi dau sfaturi peste sfaturi despre cum e şi despre cum ar trebui să fie viața mea, fără ca să facă ceva concret pentru mine.
El, Însuși Dumnezeul meu vine şi nu îmi dă sfaturi, ci mă umple de dragostea Lui și de intimitatea cu El, mă umple de strălucirea și curăția Sa.
Mă umple de dragoste, de dragostea Sa care mă sfinţeşte pe mine, preaîntunecatul, preadesfrânatul, preaticălosul. Care curăţeşte trupul meu, făcându-l altarul Său, locaşul Său – deşi mulţi ar spune că nu e aşa – şi mă face să uit trecutul, îmi şterge trecutul şi îl face mai curat ca zăpada, şi îmi aruncă întunericul din mine şi face multă lumină în mine, şi aduce multă pace, prea multă, infinită, abisală pace, deşi puţini cred că pacea Sfântului Duh e atât de frumoasă, mai frumoasă decât orice frumuseţe trecătoare.
Hristos Dumnezeu nu dă sfaturi când trebuie să iubească, să îţi dea iubire!
Domnul îți dă sfaturi când începi să te mişti spre El. Mai apoi, când priveşti spre El, sfaturile Lui sunt iubire, sunt dor după tine, sunt dragoste.
Sfaturile Lui sunt dragoste şi dragostea pentru El nu se poate fura de la tine.
Iubirea Ta, Doamne, ne-a rănit inimile, dar eu Te iubesc mult prea puţin. Cum Te-aş putea iubi eu mult, când eu nu ştiu să Te iubesc nici puţin?
Şi totuşi, clocotul din inima mea Îţi spune aceasta, şi Tu nu opreşti inima mea să Îţi vorbească, chiar dacă iubirea mea e cea mai firavă iubire dintre toate iubirile.
Unii „investighează” psihanalitic dragostea pentru Tine. Vor să vadă, dacă nu cumva iubirea dumnezeiască e o „iubire erotică, sexuală”, dacă nu are ceva din pofta carnală.
Dar ei înnoată într-o murdărie, care îi face să nu vadă că Tu Te faci cunoscut celor ce Te iubesc pe Tine în adevăr şi împlinesc poruncile Tale.
Te acuză imediat de înşelare, ortodoxul de azi, dacă îi mărturisești trăirile tale duhovnicești, pentru că el nu mai are astfel de trăiri ci numai imaginare de sine.
Dacă aude că eşti „păcătos” imediat e de acord cu tine, pentru că asta înseamnă să nu faci nimic ca să te schimbi.
Dar dacă îi spui despre vederi dumnezeieşti, despre curăţie, despre prezenţa harului dumnezeiesc în tine, despre înțelegeri teologice și duhovnicești, despre cum se schimbă, într-un cuvânt, omul credincios cu Dumnezeu deodată devii ridicol, suspect, enervant.
Omul nu mai ştie cum e viaţa ortodoxă dar îl gelozeşte pe oricine scoate un cuvânt, un sunet despre ea.
Şi eşti deodată suspect, suspectat de tot felul de crime şi păcate.
Dar ce e înşelarea, fraţii mei? Poţi să o autentifici, fără să fii trecut prin ea? Eu am intrat de câteva ori în acest con de umbră şi pot da mărturie în mod detaliat. Dar nu cred că se poate vorbi despre erori, până nu ştii cum arată adevărul.
Nu poţi să crezi pe oricine terorist.
Nu poţi să acuzi pe oricine de ce îţi vine prima dată la gură. Trebuie să reflectăm mai mult, când dăm impresia că vorbim serios.
Purtăm cu noi obligaţiile dar şi frumuseţea înţelegerii.
Cu cât adâncim un cuvânt sfânt, cu atât devenim mai proprii lui şi înţelegerii.
Ceea ce gândim, aceea ne configurează mintea.
Dacă facem exerciţii de sinceritate absolută – începând, mai ales, în faţa conştiinţei noastre – vom vedea câte ştim şi despre câte nu avem habar.
Spre exemplu, nu ştim câte lucruri minunate face o râmă cu solul, dacă nu citim despre ea. Când am auzit că există tratate întregi despre viaţa râmelor, am început să fiu foarte bucuros că văd o râmă, pentru că am fost uimit de viaţa ei.
Extrapolând ideea suntem foarte fericiţi că trăim pe pământ dacă înţelegem cât mai mult din tot ce există în jurul nostru şi în noi înşine.
Cercetările ştiinţei şi ale tehnicii au multe tare, multe demenţe dar şi multe minunăţii.
Putem privi într-o picătură de apă, putem face operaţii pe creier, putem să vorbim într-o secundă la milioane de kilometri distanţă, putem ştii despre animale, despre oameni, despre istorie foarte multe lucruri, privim cerul cu maşini năucitoare, ne deplasăm foarte repede.
Valorificarea ştiinţei, gândirea rezultatelor ei cu minte duhovnicească, cu minte reînnoită de har, poate aduce un nepreţuit folos tuturor.
Numai să fim serioşi cu adevărul. Să nu îl mistificăm în timp ce îl căutăm sau îl interpretăm.
De ce nu înţelegem prea bine istoria Sfintei Biserici? Pentru că e divino-umană iar noi o gândim numai cu creierul nostru, fără Dumnezeu. De aceea ni se pare unora absurdă sau de neînțeles. Dar ea e dumnezeiască.
Pierdem din vedere esenţialul şi de aceea ne pierdem timpul cu ridiculizarea vreunui păcat al nu ştiu cui, a vreunei aventuri „galante” sau a vreunui omor „din necesitate”.
Pentru Voltaire (1694-1778)[9], spre exemplu, istoria bizantină e doar o „nedemnă culegere, (ce) nu cuprinde decât declamaţii şi minuni” şi „o ruşine a spiritului omenesc”[10].
Iar Edward Gibbon[11] (1737-1794), care a scris 6 volume despre Imperiul bizantin, a spus în legătură cu el: „Am descris triumful barbariei şi al religiei”[12].
Deci credința ortodoxă era pentru el o „decadenţă” a spiritului.
Filosofia lumii, în mare parte și din păcate, e plină de altceva decât de Ortodoxie. La fel şi literatura şi arta în general. Tocmai de aceea suntem atât de prost înțeleși.
Se vorbeşte uneori despre mozaism „ortodox” sau protestantism „ortodox”. E şocant şi nu e şocant, deoarece în mintea lor „ortodox” e relativizat cu totul, înseamnă altceva decât pentru noi.
Așa cum, pentru unii „om” înseamnă un animal, pe când pentru alţii o minune iar pentru alţii un fetus bun de aruncat.
Depinde cu cine stai de vorbă.
Pluralismul opiniilor e încurajat, pentru că se crede faptul, că nu ne leagă nimic cu adevărat.
Cine crede că „se trage din maimuţă”, nu mai aşteaptă nimic decât să moară ca şi maimuţa.
Unii cred că se „reîncarnează” iar alţii cred că sunt „numai cenuşă”. De aceea vor să îi ardă rudele la crematoriu şi să le împartă cenuşa printre rondurile de flori din curte.
Dansurile „mistice” din jurul focului îi atrag pe demoni prin rugăciuni păgâne iar „iniţierile” masonice, afişate cu o faţă dură, vor să înspăimânte cu orice chip, căci „ca ei nu mai pot fi alţii”.
La Naţional TV a venit Jasmucheen[13] şi ne-a spus că ea mănâncă „lumină” şi nu hrană naturală ca noi.
Ea s-a „iniţiat” în India dar vorbeşte despre Iisus ca despre „un simplu om” şi se vopseşte frumos la ochi, îşi face părul, scrie cărţi, zâmbeşte mult şi e foarte încrezătoare în ea.
Dar „nu mănâncă”! Și când mănâncă o face „de plăcere” (o bucăţică de ciocolată sau un capuccino) şi nu „de nevoie”.
Ascult şi zâmbesc.
Antihriştii de azi sunt buni actori, buni avocaţi ai minciunii, şarlatani de profesie. Adică ştiu ceea ce fac, nu se joacă.
Dacă aştepţi patria cerească, mai poţi să fii un patriot extremist? E o întrebare care se înțelege numai trăind cu Dumnezeu. Dacă Îl iubeşti pe El, mergi în acelaşi timp spre cer, dar te bucuri şi de patria ta. Trăieşti aici, în România, dar te bucuri de El.
Dar poţi trăi şi în Germania, şi în Grecia, și în Venezuela şi poţi fi ortodox şi Îl poţi iubi pe El.
Însă îţi iubeşti patria de aici nu ca ea să fie fără Dumnezeu, ci ca oamenii de aici să Îl cunoască pe El.
Trebuie să ne rugăm pentru ţara noastră dar asta nu trebuie să excludă rugăciunea pentru toate ţările lumii. Dacă nu îi avem în vedere pe toţi ne rugăm nedeplin.
[1] Anna Elena Staller : http://en.wikipedia.org/wiki/Ilona_Staller.
[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Linda_Evangelista.
[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Iliescu.
[4] Idem: http://www.stefanbanicajr.ro/#home.
[5] Idem: http://loj.protv.ro/.
[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Omul_P%C4%83ianjen.
[7] Pe atunci nu eram preot…și asta era perspectiva din care eu participam la rugăciunea și așteptarea plină de dor a sfințirii Cinstitelor Daruri la Sfânta Liturghie.
[8] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Heruvicul.
[9] François-Marie Arouet: http://ro.wikipedia.org/wiki/Voltaire.
[10] Voltaire, Le Pyrrhonisme de l’histoire”, cap. XV, cf. Vasiliev, Histoire, p. 5, apud *** Literatura Bizanţului, studii, antologare, traduceri şi prezentare de Nicolae-Şerban Tanaşoca, Ed. Univers, București, 1971, p. 15.
[11] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Edward_Gibbon.
[12] *** Literatura Bizanţului, op. cit. supra, p. 15.
[13] Ellen Greve: http://en.wikipedia.org/wiki/Jasmuheen.