Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 261-268.

***

Prezentul, omul care se exprimă în prezent nu îşi sfârşeşte viaţa în prezent. Prezentul e o clipă în care se spune ceva. Dacă acum se spune ceva înseamnă că prezentul nu se termină în prezent, că cel care e al prezentului se va sfârşi în viitor.

Prezentul personalizat priveşte spre viitor. Și prezentul personalizat e omul care vede de azi spre mâine.

Nu poţi să vezi numai ce e azi, dacă nu vezi şi ce e mâine. Degeaba spunem „trăieşte clipa”, pentru că, de fapt, prezentul nostru e o multitudine de clipe, care devin mereu trecut iar altele sunt chemate să devină prezent.

Trecutul nostru actual a mâncat prezentul nostru trecut. Ceea ce am trăit a devenit trecut dar în acest trecut nu putem repara, în mod faptic, greşeli.

Nu pot să mă întorc în ziua de 15 martie 1999 (o dată aleasă în mod aleatoriu) şi să îndrept o greşeală imensă a mea.

Trecutul e trecut. Trecutul nu mai poate fi schimbat la nivel direct. Cu trecutul interior însă pot să mă împac cu harul lui Dumnezeu.

Dar viitorul, nici el, nu îmi aparţine. El este o surpriză pentru mine. Depinde de cât de mult aştept acest viitor şi ce cred eu că voi avea de la el.

Dar de ce mi-ar aparţine prezentul? Pentru că e un mare dar al lui Dumnezeu.

În prezent, ca om integrat în muncă sau ca invalid, ca un copil de grădiniţă sau ca un conducător, pot face ceva care să mă schimbe. Mă pot schimba. Pot să îndrept în mine ideile greşite, să îmi zidesc duhovniceşte fiinţa mea.

Pot iubi astăzi.

Pot iubi chiar şi dacă nimeni nu îmi dă această şansă.

Pot să mă rog, chiar dacă am serviciu, chiar dacă necazurile curg gârlă peste mine şi pot să sper în schimbări neapărate, în schimbări necesare.

Timpul e mediul existențial prin care eu merg.

Sunt legat de trecut ca o conştiinţă responsabilă, care memorează şi respectă memoria celorlalţi, în prezent sunt ca unul care vreau să mă mântuiesc şi merg spre viitor cu responsabilitatea pe care o am, cu gândul la ce voi lăsa în urma mea.

Responsabilitatea mea însă trece dincolo de timp.

Eu sunt responsabil şi pentru veşnicia mea.

Darul veşniciei omului, al învierii şi al vieţii veşnice, mă face extrem de responsabil.

Nu mă acaparează ideea egoistă să îmi fie mie bine şi ceilalţi să sufere, pentru că veşnicia nu e singurătate, ci comuniune, pentru că adevărata stare de bucurie e să fii împreună cu Sfinţii.

Ce mai rămâne din noi, cei care frecventăm cultul Sfintei Biserici, dacă nu conştientizăm faptul, că trebuie să fim una şi acum şi în veci?

Timpul e o garanţie obiectivă a mântuirii, unde în mod personal îmi decid fericirea sau damnarea.

S-a vorbit mult în trecut despre predestinare, ca despre intervenţia arbitrară a lui Dumnezeu în cursul istoriei umane.

Însă trebuie să precizăm răspicat faptul, că starea de nefericire de după moarte nu e o pedeapsă divină, luată arbitrar, ci e urmarea alegerilor greşite ale omului, o răsplată adusă de o filosofie de viaţă centrată pe singurătate, pe indiferentism.

Răul pe care îl fac e o înţelegere greşită a modului de a acţiona. Cred că fac bine ceea ce fac. Sunt înşelat în modul meu de a fi dar nu conştientizez acest lucru.

Cred că susţin adevărul și nu e așa, pentru că nu verific tot ceea ce gândesc cu normele adevărului dumnezeiesc.

*

Dacă observăm la ce se reduce viaţa unui om, reflecţiile lui – ale unui om onest cu realitatea – observăm că se reduc la câteva propoziţii teologice.

Trebuie să recunoască că se trage dintr-o pereche de oameni, că a trăit o copilărie, o viaţă până la urmă, că a fost dezamăgit şi a iubit unele lucruri şi că a venit peste el conştiinţa că va muri.

Boala te arată precar, neajutorat, deci ai nevoie de alţii.

Foloseşti lucruri pe care le-au făcut alţii, deci există comunitarism, schimb de experienţă, respect pentru trecut.

Priveşti la alţii, ai nevoie de alţii sau de ceva cu tot egoismul şi satanismul de pe lume pe care l-ai avea în suflet.

Priveşti în ochii oamenilor, deci ei nu sunt copaci, nu sunt obiecte.

Dacă te umple de poftă o femeie sau un copil te face să zâmbeşti înseamnă că oamenii nu te lasă indiferent.

Ce înseamnă a fi indiferent? A nu-ţi păsa de lucrurile importante. Și cel mai important lucru este să ştii că Dumnezeu e Tatăl tău.

Noi ne detestăm la un moment dat părinţii, credem că suntem mai buni decât ei. Dar nu poţi fi bun în comparaţie cu alţii.

Concurenţa e o minciună. Nu ne întrecem decât pe noi înşine. Pentru că, chiar dacă am vrea să facem mai mult decât putem, nu am rezolva ceva.

Nădejdea în Dumnezeu nu are nimic de-a face cu idealul. Idealul e un proiect propriu, expansionist, autonom în mare parte.

A fi cu Dumnezeu, a crede că El ştie ce să facă cu viaţa mea nu înseamnă fugă de mine, de responsabilitatea personală sau de istorie. Ci înseamnă o conştientizare obiectivă a propriei mele puteri de a face ceva.

Dacă faci ceva, trebuie să te simţi împlinit. Nu trebuie să facem doar ceva, un act anume, ci trebuie să facem acele fapte care ne liniştesc, care ne umplu de harul Său.

Iniţiativa privată e o bucurie de prezenţa lui Dumnezeu.

Când eu fac ceva trebuie să mă bucur în Dumnezeu de acel ceva. Dacă El nu îmi confirmă interior acceptarea Sa, în acel moment eu mă simt un evadat, un om ilegal.

Tot ce fac cu Dumnezeu are sens. Dar ce fac cu mine, doar cu mine îmi poate aduce faimă, bani, dar nu şi împlinire, linişte interioară, certitudine.

Viaţa omului nu poate fi numai agitaţie. Agitaţia continuă este expresia unei realități personale schizoide.

Agitaţia mă împarte între mine şi starea de raportare a mea la lume, adică mă pune într-o situaţie bolnavă de a exista.

Cu mine, când eu vorbesc cu mine sunt cineva, care însă nu suportă tot ceea ce eu fac în lume. Conştiinţa mea spune una iar eu fac deformat lucrurile, datorită compromisului social în care trăiesc.

Compromisul social ţine mai ales de percepţia diferită a celorlalţi. Trebuie să renunţ la a spune întotdeauna adevăruri dureroase, pentru ca el să nu ţipe. Trebuie să tac când trec pe aici şi trebuie să vorbesc, când aş vrea să tac.

Dar de ce nu pot să tac în societate, când vreau să tac? Pentru ca să nu supăr, să nu deranjez.

Trebuie să caut folosul lui în locul voii mele. Şi cred că putem să liniştim lucrurile, dacă ne gândim că pacea trebuie să se înmulţească în noi şi între noi.

Ordinea lumii e raţională. Acum o spun nu numai teologii, ci şi oamenii de ştiinţă. Şi când nu vrei să crezi în Hristos, în Hristosul Sfintei Biserici, după cum ţi-L prezintă preoţii, dar cauţi să cunoşti lucrurile, oamenii, ajungi de fapt la adevărurile lui Hristos, la raţionalitatea lumii, care vine de la Hristos, Raţiunea supremă.

Îl găseşti pe El fugind de El.

Găseşti ceea ce nu cauţi dar trebuia să găseşti în mod neapărat. Sau găseşti ceea ce în adâncul tău căutai dar nu ştiai să formulezi foarte bine.

Îl găseşti pe Hristos în reflexele persoanei Sale şi crezi că eşti în posesia adevărului total. Dar tocmai Sfânta Biserică are adevărul pe care îl cauţi şi pe care nu îl ştii şi nu intuieşti cât de imens este.

Teologia eclesială, referitoare la Sfânta Biserică nu are prea mulţi aderenţi, pentru că nimeni nu poate percepe realitatea Sfintei Biserici fără o trăire efectivă ca mădular smerit al ei.

Pentru unii Biserica e o „pierdere de timp”. Pentru alţii e doar „o clădire”. Alţii o văd ca pe „un cuib de hoţi” sau ca pe o „manipulatoare a maselor”.

Dacă cel care a spus[1], că credinţa noastră e „opiumul popoarelor” a înţeles că noi stăm în delir şi nu avem nici pic de realism, înseamnă că el a crezut în inconştienţa creştinismului. Dar noi suntem adevăraţii realişti: nişte realişti abisali, în care viază harul Său.

„Stresul” este o sintagmă eufemistică, la fel ca şi „inconştientul colectiv” pentru că ne dau o autonomie deplină.

Dacă există ceva în noi comun e pentru că avem un singur fel de experienţă, cel uman. Însă, dacă afirmăm că toţi privim trecutul la fel, că avem trăiri interioare coincidente asta e o minciună.

Dacă toţi am simţi la fel, de ce ar mai trebui să fim personalităţi distincte? Sau la ce bună diversitatea, dacă pe noi toţi ne paşte aceeaşi monotonie interioară?

Dar noi nu suntem toţi la fel, însă nici total diferiţi.

Şi unitatea noastră, ceea ce ne uneşte constă în faptul că experiem aceleaşi realităţi dar ceea ce ne face distincţi decurge din perceperea realităţilor în mod propriu, personalizat.

Şi experienţele noastre sunt complementare şi trebuie să ne integrăm reciproc experienţele personale.

Frumuseţea împărtăşirii valorilor proprii constă în aceea, că te deschide frumuseţii interioare a celuilalt. Pasul spre aproapele e un pas spre el şi, în acelaşi timp, spre mine.

Pe cât mă apropii de fratele meu, pe atât mă apropii de mine, de normalitatea mea, de sensul meu fundamental, acela de a fi o persoană comunională, pentru care comuniunea nu e  un moft sau o delicateţe, ci starea normală de a exista.

Învăţ privindu-l în ochi, îmbrăţişându-ne cu dragoste, schimbându-ne gândurile reciproc, destăinuindu-ne.

Învăţ din altruismul lui, din răbdarea lui, din puritatea lui, din farmecul său personal.

El e pentru mine un chip adânc, un caracter, o poartă spre Dumnezeu, o regăsire de sine a mea, o frumoasă amintire, un evantai de gânduri şi sentimente, de realizări frăţeşti.

Fratele meu îmi arată că familia mea e o unitate ce trebuie construită puternic, și la fel şi societatea românească. Că familia mea e familia mea, dar şi oraşul meu, şi ţara mea, şi lumea aceasta şi toţi Sfinţii şi oamenii de oricând şi de oriunde.

Iar din familia mea, din această mare familie a mea, care e întreaga creație rațională, fac parte şi ereticii, şi condamnaţii, şi dracii până la urmă, dar şi Prea Curata Stăpână şi Sfinţii lui Dumnezeu, cei foarte mulţi.

Nu pot exclude din familia mea pe cineva.

Chiar nenăscuţii – vorba lui Nichita Stănescu[2]viitorii oameni fac parte din familia mea şi de aceea se ruga Sfântul Siluan Athonitul[3] pentru ei şi trebuie să ne rugăm şi noi.

Eu nu sunt rupt de istorie. Dar chiar dacă nu ştiu toată istoria, derularea ei, eu trebuie să mă simt solidar cu toţi, să fiu fratele tuturor, care nu am timp decât pentru iubire, pentru înţelegere, pentru rugăciune.

Rugăciunea pentru întregul univers nu e o mare nepăsare faţă de omul concret. Dacă încep să îi simt pe toţi ca pe mine, atunci în faţa unuia care vine la mine eu voi fi cu înţelegerea pe care o am pentru toţi şi aceasta va fi o mare bucurie reciprocă.

Voi simţi să mă bucur de el ca şi când aş fi întâlnit lumea întreagă. Și când văd faţa iconică a Domnului, din Sfânta Icoană, în faţa Sa preadumnezeiască văd, de fapt, pe orice om, pe care nu l-am văzut dar l-aş putea vedea, pe care nu l-am înţeles, dar ar fi o mare bucurie să mi se destăinuie.

Faţa lui, a omului, mă duce la faţa Fiului lui Dumnezeu făcut om pentru noi toți.

Sensibilitatea lui mă face să tresar, să mă învăpăiez de dragoste, să respir cu mare bucurie. Fericirea lui, a fratelui meu, mă face să mă simt viu, să mă simt plin de avânt, de încredere.

El, omul acesta, mă face să mă bucur în faţa lui Dumnezeu. Mă face să simt că Dumnezeu e atât de bun cu noi încât inima mea ar plesni, dacă ar simţi mai mult iubirea Lui, a bunătăţii Lui.

Vrem mai mult. Dar multul lui Dumnezeu e prea mult pentru noi. Și dacă nu ne-ar păstra El puterea inimii, atunci când se revarsă multa bucurie dumnezeiască în inima noastră, ea ar ceda, am muri de inimă.

Iubirea Lui e foc, e stâlp de foc în inima noastră. Iubirea te umple de adevăr, de frumuseţe, de nebunia sfântă a confesiunii totale.

Simţi să spui iubirea lui Dumnezeu față de tine și altora, tuturor. Nu mai suporţi să taci. Consideri că tăcerea e un sacrilegiu în acel moment.

Vrei să vorbeşti despre iubirea Lui care ţi-a umplut inima, care e ca o mare cu valuri înalte, învolburate frumos de prezența Sa.

Doamne, Iubirea mea, inima mea cea ticăloasă Te iubeşte şi fără Tine se simte străină cu totul, dezamăgită total, înfricoşată. Fără Tine viaţa nu are niciun sens.

Nu văd nicio scăpare din izolarea pe care mi-o aduce distanţa, distanţarea mea de celălalt sau distanţa dintre mine şi stele, dintre mine şi vederea Ta.

Tu faci lumină în noi. Aduci lumină în noi.

În lumina Ta vedem persoana Ta, căci Tu eşti Lumina care strălucește tuturor.

Noi suntem orbi şi numim vedere ceea ce e prea firav ca să Îți atingă măcar o rază din lumina Ta.

Vederea noastră e întuneric, dacă noi nu simţim cum Tu eşti Lumina de dincolo de păcatele noastre. Căci dacă ne curăţim Te vedem pe Tine în lumină şi asta nu e o poveste.

Nu e o poveste că Tu Te arăţi robilor Tăi!

Nu e un mit, nu e o halucinaţie, nu e o vedere cu ochii trupului sau a minţii de una singură.

Ochii duhului nostru Te văd numai în lumina Ta. Numai atunci Tu eşti cu noi şi noi nu ne mai înspăimântăm, ci suntem o totală văpaie, suntem cu totul foc, suntem şi noi lumină.

Numai Tu ne faci vii. Noi nu suntem vii fără vederea Ta, după cum nu suntem fericiţi dacă nu vedem o persoană iubită în faţă, dacă nu o îmbrăţişăm, dacă nu ne împărtăşeşte iubirea ei.

Distanţa nu ne place. Suntem împotriva distanţelor care rămân distanţe.

Telefonul ne leagă, la fel şi onlineul. Dar ele ne leagă şi, în acelaşi timp, ne ţin la distanţă.

Dar Tu nu ne ţii la distanţă, ci Te arăţi nouă.

Vorbesc cu cineva la telefon, pe când aş vrea să îl simt lângă mine, să îl văd lângă mine.

Dar când eu mă rog, Dumnezeul meu, Tu nu eşti departe, ci Tu aici eşti, lângă mine şi în mine şi frumuseţea Ta mă cuprinde.

Tu nu eşti departe.

Dar cel care e departe se gândeşte la tine, dar nu poate veni la tine prea ușor. El se gândeşte la tine, plânge pentru tine şi tu pentru el şi numai Dumnezeu ne uneşte, ne uneşte pe noi întru harul Său. Numai El ne uneşte duhurile noastre.

Doamne, de aceea nu poate tăcea omul care Te cunoaşte pe Tine: pentru că el Te iubeşte şi dacă Te iubeşte nu poate să tacă. Iubirea nu tace! Și dacă vrei să-l faci pe cel care iubeşte să tacă, nu vei putea.

Sfinţii lui Dumnezeu au fost închişi pentru ca să tacă.

Dar de unde: ei au vorbit şi mai tare!

În loc să se înspăimânte de forţa fizică a torţionarilor, Sfinţii lui Dumnezeu au strigat şi mai tare dragostea lor.

Iubirea nu poate să fie închisă. Și chiar dacă e, iubirea nu suferă din cauza cătuşelor, căci ea izvorăşte continuu în inima omului.

Cei care îi omorau pe Sfinţii lui Dumnezeu nu înţelegeau ce e cu „nebunia” asta, că vor să moară şi nu mai simt nicio bucurie pentru cele de aici. Credeau că nu sunt „conştienţi” de ceea ce fac. Îi credeau ori „naivi” ori de-a dreptul „scrântiţi”.

Dar iubirea lor, a Sfinţilor Mucenici, nu putea să încapă într-o înţelegere închistată, limitată, mată.

Ceea ce ştiau Sfinţii, nu ştiau torţionarii.

Torţionarii dădeau cu bâta, îți rupeau pielea ca şi când ar fi trebuit să facă curele din ea, le tăiau sânii fecioarelor, te ardeau cu foc la subţiori, îţi băteau cuie în cap, îţi scoteau ochii, îţi tăiau mădularele, te aruncau în cine ştie ce groapă cu var sau cu jivine, sau te spânzurau, sau te înecau în mare, sau mergeai cu picioarele goale în care intraseră piroanele încălţărilor speciale, şi apoi erai bătut şi închis, şi lăsat nebandajat şi nemâncat.

Şi când venea Hristos, noaptea, sau un Sfânt sau Prea Curata Stăpână sau un Sfânt Înger şi îi vindeca pe Sfinţi şi îi umplea de o şi mai mare bucurie, atunci când erau scoşi afară, ighemonul cel orb la suflet credea că toate s-au făcut cu vrăji şi Îl hulea pe Dumnezeu şi minunea, şi rămânea de multe ori acelaşi rătutit păgân, care nu ştia ce face şi pe unde calcă.

Bucurie, bucurie preaminunată.

A scrie despre bucuria lui Dumnezeu din noi e o mare bucurie.

A vorbi plini de iubire cu Dumnezeu e cea mai frumoasă carte, o rostire de foc, o deşertare a inimii în fața Lui.

Doamne, inima mea Te iubeşte şi cu toate acestea este nebună şi ticăloasă. Tu ştii inima mea mai bine decât mine şi decât oricine altcineva.

Miluieşte-mă, Dumnezeul meu, că inima mea e ticăloasă. Ai milă de noi şi ne iartă, Doamne, şi dă-mi mie, păcătosului, să mă smeresc întotdeauna înaintea Ta şi să îmi văd păcatele mele cele multe.

Ai milă de noi, Dumnezeule, de făptura Ta şi nu ne lăsa niciodată!


[1] Karl Marx: „Religia e opiumul popoarelor”.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_St%C4%83nescu.

Fac referire la poemul Tristețe.

[3] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Siluan_Athonitul.

Did you like this? Share it: