Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 4 martie 2011

Cercul la pătrat

Acum câteva zile, când „teologul Laurențiu Dumitru” m-a lăsat cu gura-n farmec (retraducere a lui: cu ochii în soare) pe Facebook, adică când m-a interzis discutativ cu trei inepții, mi-a spus ceva epocal de prietenesc despre mine.

Citez din reamintire, cu cuvintele mele: „ai început să te iei prea în serios…pentru că nu lumea merge în ritmul tău…ci tu trebuie să mergi în ritmul lumii”.

Și am stat în reflecții, m-am gândit ce m-am gândit…am tras concluzii, am raționat și reacționat…și m-am întrebat: „Domne, ce înseamnă să te iei prea în serios? Dacă m-am luat mult prea în serios…și din această cauză am greșit enorm, pare-se, ce să fac să nu mă mai iau în serios? Dacă lumea crede că eu mă iau prea în serios…să fac ceva…ca să nu mai mă iau în serios prea mult”.

Acum, pe lângă faptul că am început, recent…să mă iau prea în serios…și nu mă cred o tută, un diletant, un zemzec (variantă regională a lui zevzec)…mai am o altă problemă: nu știu cât de puțin serios trebuie să fiu, ca să se scrie și despre mine, pe un umil afiș:

Arhi-teologul și omul de cultură și de online Dorin Octavian Picioruș, un băiat de la țară, cu multe cărți scrise chiar de el și nu plagiate, conferențiază astăzi, 4 martie 2099, în cadrul Serilor Filocalice închinate Sfântului Dumitru Stăniloae (1903-1993), organizate de „Asociația Teologilor Ortodocși cu Studii Academice Serioase și Cu O Operă Voluminoasă din România”.

Pentru că, dacă Laurențiu Dumitru e pe afișele conferințelor (afișe publice, lipite de pereți și stâlpi): „teologul Laurențiu Dumitru”, pentru că are două cărți publicate și o revistă de câteva păginuțe, în care el are un articolaș, maxim două…după umila-mi reflecție…eu ar trebui să fiu „arhi-teologul tinerimii ortodoxe”.

Și ar trebui să fiu invitat la 5 conferințe pe săptămână…la care să mă duc total nepregătit…și să le povestesc tot ce visez eu noaptea, la prânz, ce mai îmi aduc aminte…sau nu…

Adică așa…dacă e să păstrăm proporțiile între „teologul Laurențiu” și „arhi-teologul Dorin”.

Dar problema de fond e ca râia: te scarpini și nu trece!

Pentru că problema de fond este aceasta: când am început să mă iau prea în serios…și prin ce?

În 4 ani de online am amintit faptul (printre rânduri) că am fost poet, nuvelist, dramaturg, romancier, desenator, eseist, pictor, sculptor etc. până la un moment dat: adică până în anul 1999…

Nu numai că am zisaș fi fost…ci am dat probe…și am să mai dau probe…în colecția: Dorin Streinu, Opere alese, care are deja două volume publice.

Anul 1999, primul an de facultate…m-a prins cu peste 80 și ceva de cărți terminate, scrise cu propria-mi mână, cu zeci de schițe, cu tablouri, sculpturi, cu zeci de proiecte literare, cu ore audio înregistrate, cu maldăre de note la cărțile citite…și de reflecții răsfirate pe la mine…și pe la alții…

Când vrei să te dai de important…ieși în față, publici, iei ceva premii…pe două-trei cărți, te dai de serios…și te faci serios.

Dacă Savatie Baștovoi a fost „mare poet postmodern” cu câteva cărți de literatură publicate (nu știu precis câte are) și la fel „fratele Marius Ianuș”, proaspăt convertit…eu cu 85 de cărți…sunt mai mare sau mai insignifiant decât ei doi, spre exemplu?

Însă eu am lăsat toată această comoară în umbră, nevorbind despre ea în public…am intrat în anul al 2-lea al facultății de Teologie, am terminat facultatea, am făcut master, am făcut doctorat, am terminat doctorat, am devenit și preot între timp…și între 1999 și 2009…când am început să îmi editez online cărțile…și să le dărui gratis tuturor…au trecut 10 ani, nu?

Și nu am început creația online cu cărțile mele de literatură și nici cu cele teologice…ci cu lucruri scrise la zi…în paralel cu studiile mele doctorale, cu preoția mea și cu cărțile mele teologice.

Am lăsat o bogăție în umbră, prea colosală pentru cine înțelege (dacă nu cumva e invidios până la demență) că totul a fost făcut în 4 ani de zile, pentru o altă bogăție și mai splendidă.

Acum, pentru că mă laud nebunește (vorba Marelui Pavel…dar nu din cauza mea…ci a reflecției…și a adevărului) trebuie să vă spun faptul, că dacă am editat 51 de cărți până acum, ale mele, ale soției mele și ale Fericitului Ilie, Părintele nostru duhovnicesc, astea toate erau deja terminate…și nu sunt toate

Ca să te iei prea în serios, părerea mea, trebuie să scrii 3 cărți…și să te crezi Mihail Eminescu.

E cea mai mare nesimțire, una inscuzabilă, să acuzi pe cineva că face prea mult…și ar trebui să o cam rărească cu creația…în loc să îl încurajezi cu entuziasm…când tu mănânci năluci toată ziua.

E un păcat strigător la cer…să nu vezi faptul, că dacă acest băiat de la țară, pe numele său „preotul Dorin Picioruș” face atâtea lucruri frumoase și gratuite, în atâta scurt timp și cu atât de mare entuziasm…e un mare dar al lui Dumnezeu pentru voi…și nu o ciumă, nu un tâmpit, nu un îngâmfat!

A, că a zis că faceți cărți mici și deloc și le vindeți ca pe mana din cer și a mai spus și că vă manifestați ca niște baptiști ghetoizați în spațiul public, pe la conferințe…și de aia nu îl doriți pe acesta…asta e altă problemă!

Nu mai ține de luarea în serios a lui…ci de minimalizarea lui în mod nedrept.

Concluzia logică: nu mă iau chiar atât de în serios.

Adică, dacă pot mai mult…de ce să nu mă iau și mai în serios…dacă Dumnezeu mă umple de harul Său, cu toate păcatele mele, și îmi dă să merg mai departe?

Dacă Dumnezeu, cu alte cuvinte (ține minte, „teologule Laurențiu”, că sinergismul e în doi: între mine și Dumnezeu!), vrea să scriu ca prostul, cărți multe și prea multe, pentru o generație care nu mai citește…ci doar frunzărește…de ce să mă dau în lături?

Oare nu e un mare păcat, acela cu „ne înmulțirea talantului”, dacă eu pot mult…și fac puțin? Ba da, este!

Iar dacă eu sunt tot la fel de unic ca  și Laurențiu Dumitru și ca oricare alt om, de fapt…și pot să fac astea toate…nu înseamnă că îmi urmez unicitatea, în sinergie cu Dumnezeu, și El Însuși mă va judeca pentru ceea ce fac?

A, da, știu placa! Lui Laurențiu Dumitru, ca multora dintre șarlatanii din viața mea, îi e „teamă”, mare teamă, ca să nu mă mândresc prea mult cu ceea ce fac…și să îmi pierd sufletul…ca și când tăcerea din jurul meu ar fi „o faptă de evlavie demnă de niște ortodocși cu mintea pe umeri”.

Însă nu: pe Laurențiu Dumitru nu îl interesează mântuirea mea…ci faptul că se simte prost pe lângă mine, prea prost…Pentru că dacă nu ar fi și mic la inimă și închis la orizont, unde nu cam prea cad deloc razele Lui…m-ar iubi nespus, pentru că sunt demn să fiu iubit cu toată inima.

Fiecare e demn să fie iubit cu toată inima.

Însă cu atât mai mult e prea demn de a fi iubit cu toată inima și cu toată dăruirea…unul care uimește atât de mult și de profund prin tot ceea ce face.

Dacă nu aș fi scos nicio carte personală în online, din cele deja lăsate cu praf pe ele…și aș fi scris mai departe doar articole, aici, pe TPA…nimeni nu ar fi înțeles cine sunt…ce am făcut…ce pot face…După acum, în clipa de față, nu cred că intuiește nimeni (și dacă cineva intuiește…înseamnă că e omul lui Dumnezeu) ce am scris, ce am încă nepublicat…și ce vreau să fac.

O, nu, eu nu trăiesc și nu am trăit și mă rog să nu trăiesc vreodată în ritmul lumii…ci în contratimp cu mersul de melc al lumii! Scriu mult, citesc mult, mă rog mult, iubesc mult. Vreau nespus de multe lucruri. Mă pun la masă și nu pot mânca adesea din cauza harului prea mult și al bucuriei prea multe pe care Dumnezeu mi le coboară în inimă.

Dacă mă interesează ceva…mă interesează pentru că trebuie să transform totul în reflecție teologică.

Că vorbesc despre un film, despre un poem, despre galoșii lui Noica, despre teorema Getei din Urlați sau despre privitul de doamnă al unei traseiste…fac teologie. Pe lângă teologia teologie…pe care o fac pe Scriptură, pe Părinți, pe teologi, pe eretici.

Scriu atent, scriu profund, scriu din gândurile mele, trecând totul prin mine.

Nu îl copiez pe Horia Roman Patapievici la stil, nu îl plagiez pe Sfântul Ioan Gură de Aur la idei când predic, mă bucur de ceea ce fac cu toată inima, scrisul nu e o povară pentru mine ci modul meu de a fi, vorbesc așa cum scriu, scriu așa cum trăiesc, nu fac poze în care să dau bine…și nu mă iau prea în serios…pentru materialismul prezentului.

Acum, în clipa de față, când analfabetismul sufletesc e atât de grandilocvent și lipsa de cultură e ca groapa de gunoi de la Glina, cu ceea ce sunt și fac…mă arată o raritate prea mare, care trebuie să fie plătită în milioane de euro…pentru ca doar să scriu toată ziua.

Însă eu nu mă cred Sfânt, nici nu am 5 conferințe săptămânale pline de monologuri interminabile, am doar un singur comentator pe platformă, hai doi, și acelea femei…nu „teologi” și nu mi se pare că am scris „prea mult” pentru talanții mei.

Că talanții nu…îi știe decât Dumnezeu și omul îi presimte…că d-aia îi are spre înmulțire, nu?

Și nu a existat încă niciun afiș…în România sau America…unde „teologul Dorin Picioruș” să fi zis…din „mica sa experiență” niște cuvinte…

Nici nu mi-l doresc cu obstinație

Îmi doresc doar faptul, ca mâine să fie o altă zi pentru mine, pentru lumea întreagă…în care să mai fac încă ceva, eu, cel scos din foarfecele unui chiuretaj clandestin în derulare…când, pe 4 martie 1977, prin clipa cutremurului, care a început chiar atunci, Dumnezeu m-a scos din el…înspăimântându-le pe mama și pe moașa care doreau să mă avorteze.

Ca post scriptum: mătușa mea m-a sunat în astă seară…ca să îmi spună că Dumnezeu „nu doarme”. Moașa care acum 34 de ani dorea să mă avorteze, împreună cu mama mea, bineînțeles (că nu o forța nimeni!) se zbate între viață și moarte într-un spital din București…

Adică atât de aproape unul de…altul…ca și atunci

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [23]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 272-278.

***

Filmele româneşti mai noi nu au partea de final. Când te-ai aştepta ca să înceapă ceva sau să se continue acţiunea, ele atunci se termină.

E cumva o parabolă pentru situaţia românească, care merge spre undeva dar foarte puţini ştiu spre unde?

În filmul „Furia”[1] apare o mare realitate, o dureroasă realitate a zilelor noastre: cămătăria.

Ţiganul, şeful balurilor nocturne ale Bucureştiului îşi permitea orice: de la a lua gâtul pentru 7.000 de dolari, până la a găsi o fată pentru băieţelul lui, care nu terminase încă clasele primare (bineînţeles pentru „alte mofturi” decât au copiii de vârsta lui).

Bogatul analfabet dădea bani la care percepea acont mare. Nu conta cum i-ai făcut, ci lui trebuia să îi aduci banii la termen.

Tânărul X nu i-a adus banii…şi doi inşi sunt trimişi să îl omoare. Devastează casa…Dar aici o găsesc pe prietena Y, cu care X făcea dragoste în mod „aparte”, deşi vroia să i-o dea lui Adrian al lui „minune”.

Să nu uităm amănuntul, că ţiganii de azi, în grandomania lor lăsată slobodă de majoritari și încurajată de unele privilegii ale statului, se cred orice: de la stăpânii României și până la marţienii după planeta Saturn.

„…Ah, iubirea vieţii mele!” e cântecul de mare „profunzime” şi „fineţe”, pe care românii, tinerii români, unii, îl preferă lui Enescu[2], cântecului popular autentic sau Sfintei Liturghii de la Patriarhie sau Stavropoleos[3].

Cineva moare într-un duel. Vine X şi îl vede. E panicat. Sună la Z – prietenul lui X – şi acesta, cu o maşină ditamai, cară cadavrul. Cadavrul înfăşurat în covor e dus într-un parc auto sau cimitir auto, e „apretat” cu benzină şi i se dă foc.

Conştiinţa lipseşte din acest film.

Sărăcia e la antipodul bogăţiei furate, X îi fură lu’ mă-sa banii iar când totul e mai gros, când cei doi nu mai ştiu cum să scape de gangsteri, vor să fugă în străinătate.

Ideea că nu te poţi refugia la tine acasă e o temă reiterată constant în filme.

Alături de ea apar şi altele, ca spre exemplu: „culcă-te cu cine poţi, dacă iese ceva”; „nimeni nu te vrea”, „trebuie să supravieţuieşti”; „cineva ne atacă”; „cineva te minte”; „nimeni nu e Sfânt”; „totul e de vânzare”; „lumea e o mare porcărie”, „eroul american e singurul erou”, „America e cea mai tare ţară din lume, e supra-puterea, ea face legea”, „omul trebuie clonat sau vin marţienii”, „trebuie să fim toleranţi cu toate” etc.

Ceva esenţial pentru mine a fost când cei doi cad în mijlocul luptei dintre suporterii de fotbal. Suporterii se bat pentru o idee, pentru un nume.

„Cu cine ţii mă: cu Steaua[4] sau cu Dinamo[5]?”.

X îi spune că e a-fotbalist. Întrebătorul se linişteşte.

Dacă era adversarul, era în stare să îl lovească în cap cu o sticlă goală de bere (parcă).

Însă targhetul este altul: dacă nu mai există dispute interioare în om pentru credinţă, interes pentru apărarea naţiunii, dragoste şi luptă pentru limba, cultura, viaţa oamenilor, există lupte între suporteri, lupte între gangsteri, lupte între copiii străzii sau speculanţii de toate subspeciile.

Entuziasm debordant pentru un gol.

Dacă nu eşti cu Rapidul[6] dar înjuri echipa şi te aud fanii, tată, bâte în cap cât cuprinde! E durere mare cu ei…

Din cauza femeii lui te tranşează ca pe miel iar dacă ai zis ceva de mă-sa (pe care el o drăcuie în toate felurile acasă), în public, face „moarte de om”.

Să nu îi ştirbeşti „onoarea” va să zică. Dar el nici nu ştie ce e „onoarea”, demnitatea unui om.

Dar nu te omoară pentru că te înţelege, ci pentru că nu te înţelege.

Şi până la urmă nici nu îi mai interesează să te înţeleagă, după cum nici ei, faţă de ei, nu stau bine la capitolul acesta.

Finalul e că moare fiul bossului, când acesta era beat mangă, dar omorât de X, care sare pe geam şi o răpeşte pe micuţa Y, cu care făcuse deja dragoste sau sex sau…Ce mai contează?!…

Contează numai dacă mama lui Y ar fi suportat această idee, așa, de-adevăratelea.

Nu ştiu (și tare aș vrea să știu!) cum privesc mamele pe fiicele lor, care joacă în filme discutate şi discutabile. Probabil există o „împrietenire” cu ideea.

Finalul continuă: ies din lac, traversează calea ferată, X face cu mâna şi îi spune şoferului că are o fată cu el, care, dacă vrea, poate să facă şi el cu ea o mică „glumă”.

Şoferul e bucuros de situaţie, merge puţin, se dă jos şi vrea să se ducă în spate ca să o violeze pe Y. Dar Y se culcase cu X. Şoferul o agasează, fata îl respinge, dar X se dă jos din maşină, ia un cuţit (parcă) şi îl înfige de nesfârşite ori în şofer.

Acesta e finalul finalului.

„Furia” a început cu cântec şi s-a terminat cu un omor deosebit de grav.

Fiecare înţelege ce vrea, ce poate, ce e învățat acasă…căci nimeni nu îţi dă explicaţii.

Dar cum astăzi e o „crimă” să gândeşti (asta e tema predilectă a societăţii capitaliste), nici nu mai are rost să presupunem, că mai trebuie să se facă critică la film.

Dar eu cred că ortodocşii trebuie să gândească mult şi să iubească şi mai mult adevărul…oriunde s-ar găsi și în oricine s-ar găsi acest adevăr al lui Dumnezeu.

Poveştile au apărut pentru ca să cădem în imaginaţii fără final. La fel şi filmele şi „plăcerile” moderne.

Dumnezeiescul Ilie[7] îmi spunea adesea, că trebuie să ajungem la „moartea minţii” prin rugăciunea inimii, adică a imaginaţiei, pe de o parte, şi a gândirii discursive, pe de altă parte, şi să ne rugăm clipă de clipă, pentru ca să ne curăţim inima şi să vedem astfel lumina dumnezeiască.

Dacă şi gândirea e un rău în faţa rugăciunii continue, neîncetate, cum e răul păcatului de rău? Ţi se sfâşie inima.

Eşti invadat de duhul lumii secularizate și dacă nu știi cine ești și ce trebuie să faci, te ia valul.

Cineva care studiază în Grecia (Doctorand în Teologie) mi-a spus că acolo desfrânarea vibrează în fiecare por al omului cotidian. A mers la piaţă şi o vânzătoare s-a oferit să îi dea zarzavaturi pe gratis, dacă se culcă cu ea. Dar ei nici nu se cunoșteau!

Am avut şi eu surpriza amară de curând, ca ieșind într-o zi din Biserică, liniștit, bucuros (de la Sfânta Ecaterina, paraclisul facultăţii de teologie din Bucureşti…de la Sfânta Liturghie), să treacă un ţigan pe lângă mine, un tânăr, pe care nu l-am văzut și nu m-a văzut niciodată…şi să îmi spună, din senin, că îi plac barba şi gura mea şi că vrea şi el „să mi-o pună odată”.

L-am privit cu atenţie: nu glumea! Era serios cu patima lui.

Problema era alta: ce credea/știa el despre cei care vin la Biserică? Credea că suntem homosexuali? Avusese de-a face cu vreunul? Era unul dintre ei?

Şi mi-am dat seama, că nu numai în timpul Sfântului Lot, omului îi vine – unora zic – să se culce cu tine, chiar dacă eşti de acelaşi sex cu el, ci şi azi şi mâine.

La televizor vezi sâni, picioare dezgolite, fețe „aprinse”.

În ziare la fel. Pe stradă poţi să vezi sau să întrevezi corpul celuilalt prin piesele vestimentare.

Am observat că nu ne mai şochează…Și asta doar în câțiva ani de permisivitate față de promiscuitate.

Ne-am învăţat cu luxul de a privi mult sex, multă carne.

„Carne proaspătă” înseamnă ori prostituate ori casete porno.

Tânărul citeşte, vede dezbrăcate, cel însurat la fel, cel în vârstă la fel. Le sună pe mobil, se conectează cu cloaca de unde ele vorbesc sau unde ele se dezbracă, de unde vorbesc pervers și în fața cărora omul dă glas inimii sale perverse.

Cartea e lăsată deoparte. La fel şi munca şi respectul și admirația faţă de copii sau familie.

Dacă îţi aperi ţara pari extremist. Dacă eşti „prea religios” eşti ori „fanatic” ori „nebun”.

Nimeni nu mai e tânăr. Şi copiii sunt bătrâni. Până şi câinii au devenit şi ei capitalişti, pentru că stau la uşa celui care le dă să mănânce, deşi ei  sunt „comunitari” (unii, nu?).

Astăzi, o femeie era depusă în Sfânta Biserică. Mă uitam în ochii lor şi vedeam, că prea puţini au conştientizat, că acea femeie chiar a murit, chiar nu mai mişcă.

Un prieten a spus, foarte elocvent, că societatea de astăzi nu numai că a trecut cu mult în anormalitate ci, mai mult decât atât, a dus anormalul dincolo de limitele suportabilităţii, încât nu o mai şochează nici cele mai şocante lucruri. Mi s-a părut un mare adevăr.

Ca să se vândă nişte cărţi religioase, unele firme care se ocupă cu editarea lor au trebuit să falsifice titlurile originale ale cărţilor Sfinţilor Părinţi ca să poată să le vândă pe piaţă. Adică să aibă niște nume care să rimeze cu gradul de neștiință teologică al multora.

Și astfel, din cauza unor titluri „laudative” la adresa cititorilor, totul a mers strună. S-a lăsat cu vânzare maximă.

Însă când apăreau cuvinte ca „ascetic”, „mistic” sau „înnoire” pe copertă nu mai cumpăra nimeni vreo carte, decât foarte avizaţii.

Mi-a spus un versat traducător de carte religioasă din România, ca o glumă, că atunci când aude românul ortodox de „înnoire”,i se aprinde un bec în cap și spune: „Ce! Înnoire?! Nu ne trebuie înnoire”.

Toată lumea luptă împotriva „înnoirii”, pentru că vor să rămână toate așa cum au fost. Însă „cum a fost ce a fost?” nu mai e cu răspuns, ci te priveşte doar duşmănos, spumegând de „nici el nu știe ce” şi pleacă de lângă tine.

O, iubiţii mei, fugim după minuni străine, debusolant de demonice!

Penticostalii[8] cred că sunt „în” Duhul Sfânt.

Femeia foarte frumoasă crede că e „a 1001 minune a lumii”.

Adventiştii[9] aşteaptă un sfârşit al lumii pentru care nu se pregătesc deloc.

Unii vor să cloneze[10] omul. Cerşetorii speră şi ei la un şorici de Crăciun. Copiii vor beteală, sclipici, jucării, ciocolată, cadouri, multe cadouri.

La un post de televiziune, Sfântul Nicolae[11] era „Moşul” care intră pe gaura cheii, ca un „abur”, cel care nu aduce daruri la copiii zburdalnici, și care vine numai noaptea şi pune în ghetuţe cadouri.

La fel cam e şi „Moş Crăciun”.

Iar pepsi-cola a devenit albastră la culoare, de crezi că bei spirt.

Publicitatea ne doboară la propriu. O fotografie tip reclamă e un adevărat colos.

Vaca Milka[12] e o vacă beton nu glumă, fata se scaldă într-o jumătate de portocală, o maşină e cocoţată pe un postament…şi cândva am văzut o maşină, pusă cu botul în jos, pe ditamai peretele de bloc.

Multe culori pe cărţi, beculeţe zeci de mii, pocnitori de te enervează, huruit de roţi şi alarme „desigilate”, pornite, care pot să nu se termine până nu îţi faci tu toată rugăciunea.

Poţi să visezi azi mult, mult de tot, dar nu poţi să acţionezi decât în limitele „constituţiei” sau ale „corupţiei”.

Vii „cu darul”[13], îl laşi jos şi intri pe poartă. Nimeni nu zice nimic.

Dacă nu aduci nimic, secretara se „auto-sesizează” şi îţi reclamă obrazul. Şi directorul te împinge la „bun simţ”. Şi patronul cere de la tine „o mică atenţie”.

Şi mica atenţie poate fi foarte groasă. Şi dacă vrei în străinătate, te costă, fratele meu! Că unde curg banii…locul de muncă costă scump.

Iar dacă e stradal, iar costă.

Costă şi dacă e un post pe aproape de casă.

Costă ca să intri pe un loc vacant, dar costă şi dacă trebuie omorât unul sau concediat sau înnebunit sau convins să cedeze.

Un om costă miliarde sau 5 bani. Depinde cine eşti, al cui eşti, ce faci, cine te ţine la ciolan.

Dacă nu „ai spate” solid, cazi pe spate, te accidentezi pentru toată viaţa.

Şi dacă vorbeşti şi nu ai puterea, vorbeşti degeaba.

Şi numai dacă eşti acolo, contezi.

Şi, tot aşa, înţelegem câte lucruri trebuie să gândească un ortodox și să vadă ce e bine și ce e rău să facă.


[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Furia_%28film%29.

[2] George Enescu: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Enescu.

[3]A se vedea: http://www.stavropoleos.ro/.

[4] Idem: http://www.steauafc.com/splash/.

[5] Idem: http://www.fcdinamo.ro/web/guest.

[6] Idem: http://www.fcrapid.ro/.

[7] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/05/04/acatistul-fericitului-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-4-mai/.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Penticostal%C4%83.

[9] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Adventism.

[10] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Clonare.

[11] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-06-sf_nicolae.html.

[12] Idem: http://www.milka.ro/milka/page.

[13] Cu foloasele necuvenite, cu șpaga.

Începând să fi fost fiind

  • Prin intermediul lui Mihnea Măruță am ajuns să cunosc munca online a lui Carmen Ivanov. Cursurile de dicție (pline de inventivitate și profesionalism) dar și sintetizatorul de voce în limba română. Pe lângă altele, bineînțeles…
  • Primele două distincții TPA pe 2011…și a 24-a pagină auxiliară.
  • 34 ani de la cutremurul din 4 martie 1977…prin care Domnul m-a salvat de la moarte. Ce făcea atunci Horia Gârbea
  • Anonimatul online înseamnă lașitate.
  • O revistă a făcut un top al creatorilor de online din România…după cum face coaliția la putere estimarea ieșirii din groapă…Adică în mod mincinos. Și au confundat pe cei cu rating (ca și când nu ar conta cu ce articole și cum îți faci rating) cu cei care crează online la modul serios. Fapt pentru care, în top, nu apar decât vedetiști…și prestatori de servicii în marea lor majoritate. Până la urmă însă, când ne-om mai spăla și noi la minte, o să se vadă treaba…că adevărații creatori de online sunt cei care produc ceva special…și nu cei care duc o informație de colo dincolo.
  • Fuga după „prietenii de formă” pe Facebook, Twitter, HI 5 etc. mi se pare un simptom al unei singurătăți marcante. Cum poți să achiesezi la ideea că ai niște prieteni…în lipsa unui dialog cu ei, decât numai dacă nu te interesează dialogul ci doar afișarea numărului lor? O singurătate egolatră…care are nevoie de respectabilitate imaginară. Adică să arăt că am mulți prieteni…chiar dacă eu sunt un mucos care nu știu să leg trei fraze cu cineva.
  • Mugur Mihăescu (fostul Garcea) a devenit „președinte executiv al Partidului verde”, spune I. Constantin. Adică baba și mitraliera…Dar politica are multe atuuri cu râsul…și fiecare poate să încerce să fie penibil nu numai în râs…ci și în politică.
  • Adrian Năstase a ajuns la 2000 de articole pe blogul său…în comparație cu accesările și comentariile, care se datorează (e de la sine înțeles…sper) mai degrabă notorietății. Și cred că e printre foarte rarii politicieni români care face articole speciale în care le răspunde cititorilor săi. Numai că (penibilul situației) e acela, că pe cititori îi cam cheamă și Groparu, Mitralieră, Muc cel mic, Bubulina etc.
  • Pe Teologie pentru azi însă lucrurile stau invers decât la d-l Năstase: articolele noastre sunt cu aproape 2000 mai multe decât comentariile pe care le-am scris noi sau alții la noi. Cu alte cuvinte scriem mai mult decât putem fi comentați. E și ăsta un record de sărbătorit, nu?!
  • Porumbelul alb” a fost de fapt „porumbiță”?!…Dacă da, să ne trimită și nouă niște rețete de post
  • Cetin (un băiat…) a plecat în Italia și a întrebat de ceva hotel pe cititori. O cititoare a fost promptă…și i-a indicat Hotel Camelia. Ce mi-a plăcut pe saitul lor…e că îți spun distanța în minute de mers pe jos…până la punctele turistice din apropiere. Adică așa…

7 minuti a piedi dalla basilica di Santa Maria Maggiore
4 minuti a piedi dalla Stazione Termini
10 minuti a piedi dai Fori Imperiali e dal Colosseo
8 minuti a piedi dalla Fontana di Trevi
4 minuti a piedi da via Nazionale
15 minuti a piedi da Piazza di Spagna e via dei Condotti
10 minuti a piedi da Via Veneto

  • CV-ul meu a fost editat online pe data de 30 iunie 2007…și a fost îmbogățit ulterior, cum e și firesc. Pe atunci eram în WordPress. Și până în martie 2010…în mod direct…el a fost accesat de 10. 889 ori. De când suntem pe domeniu propriu, în Blogway, adică din martie 2010 și până azi a fost accesat de 1.187 ori. Mă tot întreb: ce au înțeles din el…până la urmă?! Adică ce s-a înțeles din ce am scris până acum? Probabil o să aflu pe lumea cealaltă…pentru că acum nu e timp
  • Barack Obama, chiar dacă e vorba de un blog de mâncare prezidențială, le dă medalii unor oameni. E bine, în concluzie, să spui undeva că le-ai dat medalii…decât să nu spui nicăieri!
  • A se vedea filmul românesc de la HBO, unde Victor Rebengiuc cumpără medalia de la amanet…dacă greșeala fusese făcută ireparabil. Iar copiii, singurii de altfel, mai ascultau, mai erau disponibili pentru povești cu un război de demult…în timp ce adulții erau interesați de războiul sexelor sau al supraviețuirii. Recuperatorii istoriei vor fi ei (concluzia de reținut): generația care nu e încă.
  • Fusese fiind fost. Începând să fiind cândva. Tot ce fuse, a fost…Fuseserăm și noi niște foști defuncți fiind atâta timp cât și alții fi vor fi fost ceva cândva.
  • De ce i se zice „leliță Ioană” și nu „cosiță Ioană”? Adică, vorba limbii române, care e înțelesul lui leliță…și cine l-a zis prima oară? Oferim un miliard de…pentru cel care va răspunde corect întrebărilor puse.
  • Limba română e ceva care se exprimă în diverse fiinduri.

Comentariul „porumbelului alb”

Primit acum câteva minute…ca și comentariu pe TPA.

Porumbelul alb…adică complet anonim…și „curat la suflet”.Trebuie să recunoaștem că și-a luat un no name gingaș

Pe aici, pe la noi, nu a găsit Teologie

Poate că nu vă funcționează prea bine computerul.

Mai reveniți, că o să scriem despre cum să câștigați la loto…sau despre baba oarba

De ce nu…despre ciorba de fasole (ingrediente, mână de lucru, timp alocat pentru), despre făcutul pantofilor cu cremă, despre de ce e important să îți asumi identitatea dacă vrei să fii tratat în consecință…despre strugurii altoiți, portocale din Grecia…ascuțitori…gumă de mestecat etc.

Orice carte, domnule porumbel, sunt cu informații, cu litere!

Iar despre erezii…depinde cine sunteți…și ce ați făcut cu și în viața dumneavoastră. Adică ține de modul în care mă puteți percepe și vă puteți percepe.

De la Sfântul Botez, orice ortodox e purtător al harului Prea Sfintei Treimi…și nu numai eu, pentru că sunt preot și am studii doctorale.

Numai că, din diverse motive, întotdeauna personale, asumate, ortodocșii care au primit în ei harul Treimii…se despart interior de Dumnezeu și de harul Lui, nu îl actualizează în persoana lor…pentru că se ocupă de „păcate multe”.

Tocmai de aceea în Biserica Ortodoxă, în Biserica lui Dumnezeu, fiecare suntem chemați să fim purtători de har întru conștiență adică să ne sfințim continuu prin harul lui Dumnezeu primit în noi la Botez și care curge în noi în orice clipă…dacă suntem vii cu duhul nostru…și nu „plecați cu sorcova”.

Dacă eu nu sunt purtător de har (în opinia dumneavoastră)…atunci puteți fi dumneavoastră! Iar dacă sunteți…puteți începe un dialog cu mine începând prin a vă declina numele și opera.

Adică îmi puteți spune: „sunt preotul Constantin Popescu din București, am 10 cărți scrise a 500 de pagini fiecare și, potrivit vieții mele duhovnicești…eu cred că Sfinția voastră ați greșit aici, aici și aici”.

Sau: „sunt ucenicul Părintelui Rafail Noica, am 20 de ani de monahism, sunt un rugător al rugăciunii lui Iisus…și un om care am avut anumite experiențe dumnezeiești în viața mea, de om păcătos, și pentru că am laptop la Mănăstire și internet totodată și pentru că am citit cartea x a Sfinției voastre și m-am îngrozit…am decis să vă scriu pentru ca să vă atrag, frățește, atenția că aici ar trebui să gândiți așa…sau că aici puteți privi mult mai larg lucrurile, mult mai în profunzime”.

Sau: „sunt Tudor Alexe din Târgoviște, mirean de la parohia cutare…și am citit și eu și duhovnicul meu vreo 4 cărți ale dumneavoastră…și ni s-a părut că aici sunteți cu totul deplasat…iar noi credem că așa ar trebui să fie văzute lucrurile”.

Și dacă vă dați fața la vedere…și experiența…atunci vom putea discuta în liniște și temperanță, domnule porumbel.

Nici eu nu am vrut să vă jignesc…

Dar am vrut să vă spun câteva lucruri…despre cum e să începi cu dreptul o discuție care vrei să aibă loc…Sau poate nu…

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [22]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 268-272.

***

Femeile, în obscenitatea lingvistică a românului, sunt prezentate cel mai adesea ca unele care vor să li se introducă în ele ceva dur, puternic şi, mai ales, cu forţă.

Că femeia vrea să fie dominată. Iar bărbaţii, prin expresiile lor obscene, îşi prezintă foarte vizibil starea de plăcere desfrânată pe care o trăiesc considerând-o „o carte de vizită”.

Bărbaţii sunt confesivi în aparență iar femeile sunt imperioase, doritoare de un lucru sau altul, de o perversiune sau alta.

Bărbaţii vor să facă sex oral cu intelectuale în ideologia porno (adesea fiind prezentați ca grobieni…ceea ce excită) sau să le spermeze în părul capului (mai ales la blonde) iar negresele sunt sodomizate sau puse să facă sex oral.

Cele de la ţară sunt brutalizate de domni cu bani şi le cer sex „animalic”, fapt pentru care se culcă cu ei pentru 50.000 de lei sau pentru un sac cu cartofi iar „paraşutele” de lux costă mult dar „rezultatele” sunt mult mai „firave”.

Asiaticele sunt puse să facă sex nervos.

Unele vor să li se urineze în gură, una mănâncă excremente, bărbaţii fac sex oral în grup, una e sodomizată de un câine, alta îşi introduce în ea o banană sau un şarpe, două tinere se culcă cu un cal şi oferta onlineului în materie de ideologie porno continuă şi toţi pot să cunoască și să urmeze acestor „frumuseţi” experențiale, dacă accesează saiturile „ştiu-ei-care”.

Maniile sexuale ating mai întâi pragul sărăciei spirituale şi mai greu al demenţei.

Am observat, studiind viața unora, că maniacii sexuali sau nimfomanii industriei porno nu sunt niște oameni demenți ci, dimpotrivă, unii avizi de bani rapizi, de câştiguri „de plăcere” sau şi câştig şi plăcere în acelaşi timp.

Perversitatea are alte forme la piaţă, alte forme la consultul medical, alte forme în şcoli.

Perversitatea la piaţă se poate manifesta prin: „domniţă, vino să iei de la mine!” (spuse cu un glas afectat de patimă)… sau are haine transparente şi te priveşte „ştiți-voi-cum”.

La medic, o pipăială pentru consult poate însemna şi mai mult decât atât iar profesoara avidă de „neprevăzut”, la şcoală, poate sta în anumite poziţii, cu fusta larg deschisă, cu o totală „inconştienţă”…şi tinerii să aibă „imagini”, acasă, cu care să se masturbeze.

Dacă i-am întreba pe tinerii care se masturbează ce imagini folosesc, am observa foarte uşor care sunt surogatele cu care se „hrănesc” oamenii în locul cuvintelor lui Dumnezeu.

Omul trăieşte nu numai cu pâine, ci „şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4). Dar astăzi oamenii se hrănesc şi cu multe imagini, care îi sărăcesc mult, dar nu conştientizează acest declin.

Ştiu: unii spun că nu fac un lucru dar îl fac în ascuns pe săturate.

Mitul „respectabilităţii”, această minciună socială, începe să se erodeze tocmai la cei care îl promovează.

Azi auzi că o cântăreaţă e celebră, mâine auzi că e lesbiană, sado-masochistă, că s-a culcat cu toată planeta.

Politicianul, azi, e „sfânt”, pe când mâine face sex oral cu o asistentă, afli că a fost informator la Securitate, un terorist de cea mai mare speţă, mason, escroc financiar internaţional sau ucigaş în serie.

Printre oamenii „buni” ai societăţii, printre cei „onorabili” nu există niciun păcătos, niciun om pătat ci numai „ireproşabili”, pentru că mai nimeni nu își asumă ceea ce este.

Însă masca socială e o vânzare a unei imagini false despre tine.

De aceea, omul de azi când stă în faţa unui om Sfânt e paralizat. Când îi spune Sfântul lucrurile de dincolo de masca lui, de masca feţei lui, pe hoţul demascat îl apucă dârdâiala.

Meschinul vine să ceară sfat duhovnicesc şi crede că nimeni nu poate să treacă dincolo de faţa lui inexpresivă, părut doctă. Și când Sfântul vede mai departe de cuvinte, de mimica falsă și de aparențe, când vede situaţia sufletească a confidentului său, acela se simte gol, nu mai ştie unde să se ascundă, sub ce cuvinte, sub ce motivaţii.

Reacţia celui prins cu mâţa în sac la scaunul Sfintei Spovedanii sau la ceasul tainic al convorbirii duhovniceşti e reacţia disperării, a enervării „supreme”, pentru că atunci „a căzut cerul pe el” (vorba expresiei) şi nu mai ştie ce să facă.

Se comportă aiurea, nefiresc.

Îl contestă pe Sfânt, îl urăşte, îi invidiază liniştea lui sufletească, vrea să fie şi el deştept şi sfătos ca cel Sfânt, şi nu vede cât de smerit se simte Sfântul în faţa lui şi cum, Sfântul, nu se crede cu nimic superior celui care stă în faţa lui.

Vrem să auzim adevărurile lumii noastre?

Ne pasă de murdăria de acum, de murdăria interioară pe care o arborăm ca pe steagul României?

Cred că multe dintre paginile cărților mele, ale ticălosului, vor „sminti” pe mulţi, pe acei mulți care nu vor să accepteadevărul nostru e cel pe care îl simțim cu toții în adâncul nostru.

Vor „sminti” pe cei care nu îşi recunosc patimile, nebuniile, obsesiile, care vor să pară altceva decât sunt dar le fac în ascuns.

Mulţi ştiu, că  ceea ce am scris până acum – măcar în această carte – e mult prea puţin în comparaţie cu nebunia vieţii contemporane dar şi cu sfinţenia oamenilor acestei epoci.

Dar, cu mila lui Dumnezeu, aceste lucruri sunt adevărate.

Degeaba ne pitim după degete: minciunile noastre vor striga veşnic împotriva noastră.

O carte e o frescă a realităţii, oricare ar fi ea, realitatea. Dar dincolo de carte, realitatea e mult mai mare decât cartea.

Am o minte firavă, mică, îngustă în comparaţie cu adevărul. Adevărul e o minune prea minunată, e viața lui Dumnezeu și cu Dumnezeu. Iar omul este incomparabil de mic în fața Lui.

Şi, cu toate acestea, Dumnezeu e milostiv cu noi, cu aceste mici puncte însufleţite.

Eu cred că cei care se prostituează, ucigaşii, teroriştii, sataniştii sunt mai buni decât mine.

Eu cred că dracii sunt şi ei mult mai buni decât mine.

Cred, simt asta.

Dar nu deznădăjduiesc de mântuirea mea, căci ai Domnului suntem, chiar dacă trăim aici sau dincolo.

Cred că oricine poate să scrie despre iubirea lui pentru Dumnezeu, pentru că orice rugăciune a noastră e, de fapt, o carte de iubire pentru Dumnezeu, adresată Lui pe viu.

Imaginile cu care vor unii să ne strice sufletul pot fi convertite duhovniceşte foarte bine.

De la imaginile pornografice la imaginile cu defecte trupeşti şi boli dureros de mari, toate pot fi o bună cale de înduhovnicire, după cum privirea la patimile pe care ni le aduc dracii şi la atacurile lor sunt o carte fascinată – dar şi înfiorătoare –  a înduhovnicirii.

Noi putem să scoatem aur, frumusețe duhovnicească, cu harul lui Dumnezeu, din tot ceea ce vedem și trăim. Din orice lucru rău putem scoate mărgăritare. Contează numai căutarea noastră interioară, ce vrem de fapt de la tot ce vedem și trăim.

Mărgăritarele duhovniceşti sunt ale lui Dumnezeu. Iar dacă mărgăritarele sunt ascunse în pământ, în indiferenţă, în sexualitate, în sălbăticie şi le scoţi afară (adică înțelegerile bune scoase din fapte rele), atunci înţelegi că Lumina e în întunericul acestei lumi şi ea luminează orbitor de puternic şi că întunericul acestei lumi nu o poate opri pe ea, nu o poate ascunde, căci Dumnezeu nu poate fi oprit de nimeni şi de nimic, ca să nu iubească pe omul pe care l-a creat din mare iubire.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno