Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Cercul la pătrat

Acum câteva zile, când „teologul Laurențiu Dumitru” m-a lăsat cu gura-n farmec (retraducere a lui: cu ochii în soare) pe Facebook, adică când m-a interzis discutativ cu trei inepții, mi-a spus ceva epocal de prietenesc despre mine.

Citez din reamintire, cu cuvintele mele: „ai început să te iei prea în serios…pentru că nu lumea merge în ritmul tău…ci tu trebuie să mergi în ritmul lumii”.

Și am stat în reflecții, m-am gândit ce m-am gândit…am tras concluzii, am raționat și reacționat…și m-am întrebat: „Domne, ce înseamnă să te iei prea în serios? Dacă m-am luat mult prea în serios…și din această cauză am greșit enorm, pare-se, ce să fac să nu mă mai iau în serios? Dacă lumea crede că eu mă iau prea în serios…să fac ceva…ca să nu mai mă iau în serios prea mult”.

Acum, pe lângă faptul că am început, recent…să mă iau prea în serios…și nu mă cred o tută, un diletant, un zemzec (variantă regională a lui zevzec)…mai am o altă problemă: nu știu cât de puțin serios trebuie să fiu, ca să se scrie și despre mine, pe un umil afiș:

Arhi-teologul și omul de cultură și de online Dorin Octavian Picioruș, un băiat de la țară, cu multe cărți scrise chiar de el și nu plagiate, conferențiază astăzi, 4 martie 2099, în cadrul Serilor Filocalice închinate Sfântului Dumitru Stăniloae (1903-1993), organizate de „Asociația Teologilor Ortodocși cu Studii Academice Serioase și Cu O Operă Voluminoasă din România”.

Pentru că, dacă Laurențiu Dumitru e pe afișele conferințelor (afișe publice, lipite de pereți și stâlpi): „teologul Laurențiu Dumitru”, pentru că are două cărți publicate și o revistă de câteva păginuțe, în care el are un articolaș, maxim două…după umila-mi reflecție…eu ar trebui să fiu „arhi-teologul tinerimii ortodoxe”.

Și ar trebui să fiu invitat la 5 conferințe pe săptămână…la care să mă duc total nepregătit…și să le povestesc tot ce visez eu noaptea, la prânz, ce mai îmi aduc aminte…sau nu…

Adică așa…dacă e să păstrăm proporțiile între „teologul Laurențiu” și „arhi-teologul Dorin”.

Dar problema de fond e ca râia: te scarpini și nu trece!

Pentru că problema de fond este aceasta: când am început să mă iau prea în serios…și prin ce?

În 4 ani de online am amintit faptul (printre rânduri) că am fost poet, nuvelist, dramaturg, romancier, desenator, eseist, pictor, sculptor etc. până la un moment dat: adică până în anul 1999…

Nu numai că am zisaș fi fost…ci am dat probe…și am să mai dau probe…în colecția: Dorin Streinu, Opere alese, care are deja două volume publice.

Anul 1999, primul an de facultate…m-a prins cu peste 80 și ceva de cărți terminate, scrise cu propria-mi mână, cu zeci de schițe, cu tablouri, sculpturi, cu zeci de proiecte literare, cu ore audio înregistrate, cu maldăre de note la cărțile citite…și de reflecții răsfirate pe la mine…și pe la alții…

Când vrei să te dai de important…ieși în față, publici, iei ceva premii…pe două-trei cărți, te dai de serios…și te faci serios.

Dacă Savatie Baștovoi a fost „mare poet postmodern” cu câteva cărți de literatură publicate (nu știu precis câte are) și la fel „fratele Marius Ianuș”, proaspăt convertit…eu cu 85 de cărți…sunt mai mare sau mai insignifiant decât ei doi, spre exemplu?

Însă eu am lăsat toată această comoară în umbră, nevorbind despre ea în public…am intrat în anul al 2-lea al facultății de Teologie, am terminat facultatea, am făcut master, am făcut doctorat, am terminat doctorat, am devenit și preot între timp…și între 1999 și 2009…când am început să îmi editez online cărțile…și să le dărui gratis tuturor…au trecut 10 ani, nu?

Și nu am început creația online cu cărțile mele de literatură și nici cu cele teologice…ci cu lucruri scrise la zi…în paralel cu studiile mele doctorale, cu preoția mea și cu cărțile mele teologice.

Am lăsat o bogăție în umbră, prea colosală pentru cine înțelege (dacă nu cumva e invidios până la demență) că totul a fost făcut în 4 ani de zile, pentru o altă bogăție și mai splendidă.

Acum, pentru că mă laud nebunește (vorba Marelui Pavel…dar nu din cauza mea…ci a reflecției…și a adevărului) trebuie să vă spun faptul, că dacă am editat 51 de cărți până acum, ale mele, ale soției mele și ale Fericitului Ilie, Părintele nostru duhovnicesc, astea toate erau deja terminate…și nu sunt toate

Ca să te iei prea în serios, părerea mea, trebuie să scrii 3 cărți…și să te crezi Mihail Eminescu.

E cea mai mare nesimțire, una inscuzabilă, să acuzi pe cineva că face prea mult…și ar trebui să o cam rărească cu creația…în loc să îl încurajezi cu entuziasm…când tu mănânci năluci toată ziua.

E un păcat strigător la cer…să nu vezi faptul, că dacă acest băiat de la țară, pe numele său „preotul Dorin Picioruș” face atâtea lucruri frumoase și gratuite, în atâta scurt timp și cu atât de mare entuziasm…e un mare dar al lui Dumnezeu pentru voi…și nu o ciumă, nu un tâmpit, nu un îngâmfat!

A, că a zis că faceți cărți mici și deloc și le vindeți ca pe mana din cer și a mai spus și că vă manifestați ca niște baptiști ghetoizați în spațiul public, pe la conferințe…și de aia nu îl doriți pe acesta…asta e altă problemă!

Nu mai ține de luarea în serios a lui…ci de minimalizarea lui în mod nedrept.

Concluzia logică: nu mă iau chiar atât de în serios.

Adică, dacă pot mai mult…de ce să nu mă iau și mai în serios…dacă Dumnezeu mă umple de harul Său, cu toate păcatele mele, și îmi dă să merg mai departe?

Dacă Dumnezeu, cu alte cuvinte (ține minte, „teologule Laurențiu”, că sinergismul e în doi: între mine și Dumnezeu!), vrea să scriu ca prostul, cărți multe și prea multe, pentru o generație care nu mai citește…ci doar frunzărește…de ce să mă dau în lături?

Oare nu e un mare păcat, acela cu „ne înmulțirea talantului”, dacă eu pot mult…și fac puțin? Ba da, este!

Iar dacă eu sunt tot la fel de unic ca  și Laurențiu Dumitru și ca oricare alt om, de fapt…și pot să fac astea toate…nu înseamnă că îmi urmez unicitatea, în sinergie cu Dumnezeu, și El Însuși mă va judeca pentru ceea ce fac?

A, da, știu placa! Lui Laurențiu Dumitru, ca multora dintre șarlatanii din viața mea, îi e „teamă”, mare teamă, ca să nu mă mândresc prea mult cu ceea ce fac…și să îmi pierd sufletul…ca și când tăcerea din jurul meu ar fi „o faptă de evlavie demnă de niște ortodocși cu mintea pe umeri”.

Însă nu: pe Laurențiu Dumitru nu îl interesează mântuirea mea…ci faptul că se simte prost pe lângă mine, prea prost…Pentru că dacă nu ar fi și mic la inimă și închis la orizont, unde nu cam prea cad deloc razele Lui…m-ar iubi nespus, pentru că sunt demn să fiu iubit cu toată inima.

Fiecare e demn să fie iubit cu toată inima.

Însă cu atât mai mult e prea demn de a fi iubit cu toată inima și cu toată dăruirea…unul care uimește atât de mult și de profund prin tot ceea ce face.

Dacă nu aș fi scos nicio carte personală în online, din cele deja lăsate cu praf pe ele…și aș fi scris mai departe doar articole, aici, pe TPA…nimeni nu ar fi înțeles cine sunt…ce am făcut…ce pot face…După acum, în clipa de față, nu cred că intuiește nimeni (și dacă cineva intuiește…înseamnă că e omul lui Dumnezeu) ce am scris, ce am încă nepublicat…și ce vreau să fac.

O, nu, eu nu trăiesc și nu am trăit și mă rog să nu trăiesc vreodată în ritmul lumii…ci în contratimp cu mersul de melc al lumii! Scriu mult, citesc mult, mă rog mult, iubesc mult. Vreau nespus de multe lucruri. Mă pun la masă și nu pot mânca adesea din cauza harului prea mult și al bucuriei prea multe pe care Dumnezeu mi le coboară în inimă.

Dacă mă interesează ceva…mă interesează pentru că trebuie să transform totul în reflecție teologică.

Că vorbesc despre un film, despre un poem, despre galoșii lui Noica, despre teorema Getei din Urlați sau despre privitul de doamnă al unei traseiste…fac teologie. Pe lângă teologia teologie…pe care o fac pe Scriptură, pe Părinți, pe teologi, pe eretici.

Scriu atent, scriu profund, scriu din gândurile mele, trecând totul prin mine.

Nu îl copiez pe Horia Roman Patapievici la stil, nu îl plagiez pe Sfântul Ioan Gură de Aur la idei când predic, mă bucur de ceea ce fac cu toată inima, scrisul nu e o povară pentru mine ci modul meu de a fi, vorbesc așa cum scriu, scriu așa cum trăiesc, nu fac poze în care să dau bine…și nu mă iau prea în serios…pentru materialismul prezentului.

Acum, în clipa de față, când analfabetismul sufletesc e atât de grandilocvent și lipsa de cultură e ca groapa de gunoi de la Glina, cu ceea ce sunt și fac…mă arată o raritate prea mare, care trebuie să fie plătită în milioane de euro…pentru ca doar să scriu toată ziua.

Însă eu nu mă cred Sfânt, nici nu am 5 conferințe săptămânale pline de monologuri interminabile, am doar un singur comentator pe platformă, hai doi, și acelea femei…nu „teologi” și nu mi se pare că am scris „prea mult” pentru talanții mei.

Că talanții nu…îi știe decât Dumnezeu și omul îi presimte…că d-aia îi are spre înmulțire, nu?

Și nu a existat încă niciun afiș…în România sau America…unde „teologul Dorin Picioruș” să fi zis…din „mica sa experiență” niște cuvinte…

Nici nu mi-l doresc cu obstinație

Îmi doresc doar faptul, ca mâine să fie o altă zi pentru mine, pentru lumea întreagă…în care să mai fac încă ceva, eu, cel scos din foarfecele unui chiuretaj clandestin în derulare…când, pe 4 martie 1977, prin clipa cutremurului, care a început chiar atunci, Dumnezeu m-a scos din el…înspăimântându-le pe mama și pe moașa care doreau să mă avorteze.

Ca post scriptum: mătușa mea m-a sunat în astă seară…ca să îmi spună că Dumnezeu „nu doarme”. Moașa care acum 34 de ani dorea să mă avorteze, împreună cu mama mea, bineînțeles (că nu o forța nimeni!) se zbate între viață și moarte într-un spital din București…

Adică atât de aproape unul de…altul…ca și atunci

Did you like this? Share it:

Previous

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [23]

Next

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [24]

1 Comment

  1. Dl. teolog Laurentiu Dumitru,

    si cei ca el,

    cu el,

    s-ar cuveni sa intre-n haznaua emigrarii,

    oriunde,

    numa-n tara sa n-adaste.

    Atunci ar sti ce-nseamna inima ce bate,

    si limba romaneasca-n curatie,

    strigoaica uraciunii ce se leapada de viata,

    si ghizdurile putului cu apa moarta,

    ce buba coapta ne pandeste in smolirea nelucrarii in iubire,

    ce burdusiti de nesocotinte straine putem fi cand ponegrim.

    Si cand toate astea se vor ravasi in firea-i razvratita,

    se va trezi din smarcul marilor amaraciunii cei nedrepte,

    se va-ndrepta inspre Prieten.

    Parinte,

    neprietenia-i viclesuga a lui,

    si-a celora ca el,

    vi s-a-nmanat pumnal in inima

    tot pe masur-a ce simtiti pentru oricine.

    Si stiu ca sufletul va plange,

    dar tot atat de bine stiu ca e tocmeala-n inima pentru tarie.

    Si pentru cete de-alte inimi ce zvacnesc cu bucurie.

    Cu bucurie pentru cat iubiti!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén