Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 272-278.

***

Filmele româneşti mai noi nu au partea de final. Când te-ai aştepta ca să înceapă ceva sau să se continue acţiunea, ele atunci se termină.

E cumva o parabolă pentru situaţia românească, care merge spre undeva dar foarte puţini ştiu spre unde?

În filmul „Furia”[1] apare o mare realitate, o dureroasă realitate a zilelor noastre: cămătăria.

Ţiganul, şeful balurilor nocturne ale Bucureştiului îşi permitea orice: de la a lua gâtul pentru 7.000 de dolari, până la a găsi o fată pentru băieţelul lui, care nu terminase încă clasele primare (bineînţeles pentru „alte mofturi” decât au copiii de vârsta lui).

Bogatul analfabet dădea bani la care percepea acont mare. Nu conta cum i-ai făcut, ci lui trebuia să îi aduci banii la termen.

Tânărul X nu i-a adus banii…şi doi inşi sunt trimişi să îl omoare. Devastează casa…Dar aici o găsesc pe prietena Y, cu care X făcea dragoste în mod „aparte”, deşi vroia să i-o dea lui Adrian al lui „minune”.

Să nu uităm amănuntul, că ţiganii de azi, în grandomania lor lăsată slobodă de majoritari și încurajată de unele privilegii ale statului, se cred orice: de la stăpânii României și până la marţienii după planeta Saturn.

„…Ah, iubirea vieţii mele!” e cântecul de mare „profunzime” şi „fineţe”, pe care românii, tinerii români, unii, îl preferă lui Enescu[2], cântecului popular autentic sau Sfintei Liturghii de la Patriarhie sau Stavropoleos[3].

Cineva moare într-un duel. Vine X şi îl vede. E panicat. Sună la Z – prietenul lui X – şi acesta, cu o maşină ditamai, cară cadavrul. Cadavrul înfăşurat în covor e dus într-un parc auto sau cimitir auto, e „apretat” cu benzină şi i se dă foc.

Conştiinţa lipseşte din acest film.

Sărăcia e la antipodul bogăţiei furate, X îi fură lu’ mă-sa banii iar când totul e mai gros, când cei doi nu mai ştiu cum să scape de gangsteri, vor să fugă în străinătate.

Ideea că nu te poţi refugia la tine acasă e o temă reiterată constant în filme.

Alături de ea apar şi altele, ca spre exemplu: „culcă-te cu cine poţi, dacă iese ceva”; „nimeni nu te vrea”, „trebuie să supravieţuieşti”; „cineva ne atacă”; „cineva te minte”; „nimeni nu e Sfânt”; „totul e de vânzare”; „lumea e o mare porcărie”, „eroul american e singurul erou”, „America e cea mai tare ţară din lume, e supra-puterea, ea face legea”, „omul trebuie clonat sau vin marţienii”, „trebuie să fim toleranţi cu toate” etc.

Ceva esenţial pentru mine a fost când cei doi cad în mijlocul luptei dintre suporterii de fotbal. Suporterii se bat pentru o idee, pentru un nume.

„Cu cine ţii mă: cu Steaua[4] sau cu Dinamo[5]?”.

X îi spune că e a-fotbalist. Întrebătorul se linişteşte.

Dacă era adversarul, era în stare să îl lovească în cap cu o sticlă goală de bere (parcă).

Însă targhetul este altul: dacă nu mai există dispute interioare în om pentru credinţă, interes pentru apărarea naţiunii, dragoste şi luptă pentru limba, cultura, viaţa oamenilor, există lupte între suporteri, lupte între gangsteri, lupte între copiii străzii sau speculanţii de toate subspeciile.

Entuziasm debordant pentru un gol.

Dacă nu eşti cu Rapidul[6] dar înjuri echipa şi te aud fanii, tată, bâte în cap cât cuprinde! E durere mare cu ei…

Din cauza femeii lui te tranşează ca pe miel iar dacă ai zis ceva de mă-sa (pe care el o drăcuie în toate felurile acasă), în public, face „moarte de om”.

Să nu îi ştirbeşti „onoarea” va să zică. Dar el nici nu ştie ce e „onoarea”, demnitatea unui om.

Dar nu te omoară pentru că te înţelege, ci pentru că nu te înţelege.

Şi până la urmă nici nu îi mai interesează să te înţeleagă, după cum nici ei, faţă de ei, nu stau bine la capitolul acesta.

Finalul e că moare fiul bossului, când acesta era beat mangă, dar omorât de X, care sare pe geam şi o răpeşte pe micuţa Y, cu care făcuse deja dragoste sau sex sau…Ce mai contează?!…

Contează numai dacă mama lui Y ar fi suportat această idee, așa, de-adevăratelea.

Nu ştiu (și tare aș vrea să știu!) cum privesc mamele pe fiicele lor, care joacă în filme discutate şi discutabile. Probabil există o „împrietenire” cu ideea.

Finalul continuă: ies din lac, traversează calea ferată, X face cu mâna şi îi spune şoferului că are o fată cu el, care, dacă vrea, poate să facă şi el cu ea o mică „glumă”.

Şoferul e bucuros de situaţie, merge puţin, se dă jos şi vrea să se ducă în spate ca să o violeze pe Y. Dar Y se culcase cu X. Şoferul o agasează, fata îl respinge, dar X se dă jos din maşină, ia un cuţit (parcă) şi îl înfige de nesfârşite ori în şofer.

Acesta e finalul finalului.

„Furia” a început cu cântec şi s-a terminat cu un omor deosebit de grav.

Fiecare înţelege ce vrea, ce poate, ce e învățat acasă…căci nimeni nu îţi dă explicaţii.

Dar cum astăzi e o „crimă” să gândeşti (asta e tema predilectă a societăţii capitaliste), nici nu mai are rost să presupunem, că mai trebuie să se facă critică la film.

Dar eu cred că ortodocşii trebuie să gândească mult şi să iubească şi mai mult adevărul…oriunde s-ar găsi și în oricine s-ar găsi acest adevăr al lui Dumnezeu.

Poveştile au apărut pentru ca să cădem în imaginaţii fără final. La fel şi filmele şi „plăcerile” moderne.

Dumnezeiescul Ilie[7] îmi spunea adesea, că trebuie să ajungem la „moartea minţii” prin rugăciunea inimii, adică a imaginaţiei, pe de o parte, şi a gândirii discursive, pe de altă parte, şi să ne rugăm clipă de clipă, pentru ca să ne curăţim inima şi să vedem astfel lumina dumnezeiască.

Dacă şi gândirea e un rău în faţa rugăciunii continue, neîncetate, cum e răul păcatului de rău? Ţi se sfâşie inima.

Eşti invadat de duhul lumii secularizate și dacă nu știi cine ești și ce trebuie să faci, te ia valul.

Cineva care studiază în Grecia (Doctorand în Teologie) mi-a spus că acolo desfrânarea vibrează în fiecare por al omului cotidian. A mers la piaţă şi o vânzătoare s-a oferit să îi dea zarzavaturi pe gratis, dacă se culcă cu ea. Dar ei nici nu se cunoșteau!

Am avut şi eu surpriza amară de curând, ca ieșind într-o zi din Biserică, liniștit, bucuros (de la Sfânta Ecaterina, paraclisul facultăţii de teologie din Bucureşti…de la Sfânta Liturghie), să treacă un ţigan pe lângă mine, un tânăr, pe care nu l-am văzut și nu m-a văzut niciodată…şi să îmi spună, din senin, că îi plac barba şi gura mea şi că vrea şi el „să mi-o pună odată”.

L-am privit cu atenţie: nu glumea! Era serios cu patima lui.

Problema era alta: ce credea/știa el despre cei care vin la Biserică? Credea că suntem homosexuali? Avusese de-a face cu vreunul? Era unul dintre ei?

Şi mi-am dat seama, că nu numai în timpul Sfântului Lot, omului îi vine – unora zic – să se culce cu tine, chiar dacă eşti de acelaşi sex cu el, ci şi azi şi mâine.

La televizor vezi sâni, picioare dezgolite, fețe „aprinse”.

În ziare la fel. Pe stradă poţi să vezi sau să întrevezi corpul celuilalt prin piesele vestimentare.

Am observat că nu ne mai şochează…Și asta doar în câțiva ani de permisivitate față de promiscuitate.

Ne-am învăţat cu luxul de a privi mult sex, multă carne.

„Carne proaspătă” înseamnă ori prostituate ori casete porno.

Tânărul citeşte, vede dezbrăcate, cel însurat la fel, cel în vârstă la fel. Le sună pe mobil, se conectează cu cloaca de unde ele vorbesc sau unde ele se dezbracă, de unde vorbesc pervers și în fața cărora omul dă glas inimii sale perverse.

Cartea e lăsată deoparte. La fel şi munca şi respectul și admirația faţă de copii sau familie.

Dacă îţi aperi ţara pari extremist. Dacă eşti „prea religios” eşti ori „fanatic” ori „nebun”.

Nimeni nu mai e tânăr. Şi copiii sunt bătrâni. Până şi câinii au devenit şi ei capitalişti, pentru că stau la uşa celui care le dă să mănânce, deşi ei  sunt „comunitari” (unii, nu?).

Astăzi, o femeie era depusă în Sfânta Biserică. Mă uitam în ochii lor şi vedeam, că prea puţini au conştientizat, că acea femeie chiar a murit, chiar nu mai mişcă.

Un prieten a spus, foarte elocvent, că societatea de astăzi nu numai că a trecut cu mult în anormalitate ci, mai mult decât atât, a dus anormalul dincolo de limitele suportabilităţii, încât nu o mai şochează nici cele mai şocante lucruri. Mi s-a părut un mare adevăr.

Ca să se vândă nişte cărţi religioase, unele firme care se ocupă cu editarea lor au trebuit să falsifice titlurile originale ale cărţilor Sfinţilor Părinţi ca să poată să le vândă pe piaţă. Adică să aibă niște nume care să rimeze cu gradul de neștiință teologică al multora.

Și astfel, din cauza unor titluri „laudative” la adresa cititorilor, totul a mers strună. S-a lăsat cu vânzare maximă.

Însă când apăreau cuvinte ca „ascetic”, „mistic” sau „înnoire” pe copertă nu mai cumpăra nimeni vreo carte, decât foarte avizaţii.

Mi-a spus un versat traducător de carte religioasă din România, ca o glumă, că atunci când aude românul ortodox de „înnoire”,i se aprinde un bec în cap și spune: „Ce! Înnoire?! Nu ne trebuie înnoire”.

Toată lumea luptă împotriva „înnoirii”, pentru că vor să rămână toate așa cum au fost. Însă „cum a fost ce a fost?” nu mai e cu răspuns, ci te priveşte doar duşmănos, spumegând de „nici el nu știe ce” şi pleacă de lângă tine.

O, iubiţii mei, fugim după minuni străine, debusolant de demonice!

Penticostalii[8] cred că sunt „în” Duhul Sfânt.

Femeia foarte frumoasă crede că e „a 1001 minune a lumii”.

Adventiştii[9] aşteaptă un sfârşit al lumii pentru care nu se pregătesc deloc.

Unii vor să cloneze[10] omul. Cerşetorii speră şi ei la un şorici de Crăciun. Copiii vor beteală, sclipici, jucării, ciocolată, cadouri, multe cadouri.

La un post de televiziune, Sfântul Nicolae[11] era „Moşul” care intră pe gaura cheii, ca un „abur”, cel care nu aduce daruri la copiii zburdalnici, și care vine numai noaptea şi pune în ghetuţe cadouri.

La fel cam e şi „Moş Crăciun”.

Iar pepsi-cola a devenit albastră la culoare, de crezi că bei spirt.

Publicitatea ne doboară la propriu. O fotografie tip reclamă e un adevărat colos.

Vaca Milka[12] e o vacă beton nu glumă, fata se scaldă într-o jumătate de portocală, o maşină e cocoţată pe un postament…şi cândva am văzut o maşină, pusă cu botul în jos, pe ditamai peretele de bloc.

Multe culori pe cărţi, beculeţe zeci de mii, pocnitori de te enervează, huruit de roţi şi alarme „desigilate”, pornite, care pot să nu se termine până nu îţi faci tu toată rugăciunea.

Poţi să visezi azi mult, mult de tot, dar nu poţi să acţionezi decât în limitele „constituţiei” sau ale „corupţiei”.

Vii „cu darul”[13], îl laşi jos şi intri pe poartă. Nimeni nu zice nimic.

Dacă nu aduci nimic, secretara se „auto-sesizează” şi îţi reclamă obrazul. Şi directorul te împinge la „bun simţ”. Şi patronul cere de la tine „o mică atenţie”.

Şi mica atenţie poate fi foarte groasă. Şi dacă vrei în străinătate, te costă, fratele meu! Că unde curg banii…locul de muncă costă scump.

Iar dacă e stradal, iar costă.

Costă şi dacă e un post pe aproape de casă.

Costă ca să intri pe un loc vacant, dar costă şi dacă trebuie omorât unul sau concediat sau înnebunit sau convins să cedeze.

Un om costă miliarde sau 5 bani. Depinde cine eşti, al cui eşti, ce faci, cine te ţine la ciolan.

Dacă nu „ai spate” solid, cazi pe spate, te accidentezi pentru toată viaţa.

Şi dacă vorbeşti şi nu ai puterea, vorbeşti degeaba.

Şi numai dacă eşti acolo, contezi.

Şi, tot aşa, înţelegem câte lucruri trebuie să gândească un ortodox și să vadă ce e bine și ce e rău să facă.


[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Furia_%28film%29.

[2] George Enescu: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Enescu.

[3]A se vedea: http://www.stavropoleos.ro/.

[4] Idem: http://www.steauafc.com/splash/.

[5] Idem: http://www.fcdinamo.ro/web/guest.

[6] Idem: http://www.fcrapid.ro/.

[7] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/05/04/acatistul-fericitului-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-4-mai/.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Penticostal%C4%83.

[9] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Adventism.

[10] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Clonare.

[11] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-06-sf_nicolae.html.

[12] Idem: http://www.milka.ro/milka/page.

[13] Cu foloasele necuvenite, cu șpaga.

Did you like this? Share it: