Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 278-285.

***

Un teolog spunea azi, că trebuie să avem un limbaj teologic mult mai aspru cu realităţile.

Dar dacă realităţile trebuie numai demascate, doar puse în lumină, şi eu nu mă demasc în faţa adevărului dumnezeiesc, nu mă schimb interior sunt în aceeași situație: nu știu să vorbesc cu adevărat despre ce se întâmplă, pentru că nu știu nici ce se întâmplă cu mine.

Avem reacţii critice reale faţă de rău, pe măsură ce noi înaintăm în bine şi nu în ipocrizie.

Pentru că există tentaţia fariseică nenorocită de a mirosi peste tot numai nereguli.

Acest lucru nu e un bine neapărat făcut Sfintei Biserici, ci arată că eşti un scormonitor după rufe murdare şi nu un militant pentru credinţă.

Cei care-și apără credinţa sfinţindu-şi viaţa, arată net diferit față de cei care îşi schimbă cuvintele, dar care nu au habar de realităţile pe care le exprimă la nivel lingvistic.

Discreditarea Sfintei Biserici e una radicală.

Statul e „laic”, e „a-religios” (pe sistem ateu) sau „pluri-religios” (pe baza conceptului de „libertate” religioasă) dar în sânul acestui stat, a statului de drept, fiinţează Sfânta Biserică, care e formată din ierarhie sacramentală şi poporul credincios şi care sunt „laicii” stipulaţi de legile statului.

Cum poate fi un om echidistant faţă de orice religie la serviciu, iar în viaţa privată să fie ortodox, catolic sau prezbiterian? E credinţa numai ceva care stă în cap sau doar pe buze şi nu integrează întregul om?

Întrebările sunt deja cu răspuns.

Pentru că cei care la serviciu se prefac că sunt buni cu toţi, fără discreditare de sex, naţionalitate, vârstă sau religie etc., sunt de fapt nişte oameni bolnavi de multe patimi, oameni cu sechele adânci, care se prefac într-un mod jalnic că ei pot fi buni cu toţi, pe când rămân tot musulmani sau evrei sau penticostali.

Însă nu există echidistanță (pentru că nu are cine să o întrupeze) ci se acţionează pe favoritisme în relațiile sociale.

În viața reală, evreul îşi favorizează pe confratele lui evreu, ortodoxul pe ortodox şi penticostalul îi va defavoriza şi pe evreu şi pe ortodox, pe motiv că „fratele” lui penticostal e „mai frate” decât ceilalţi.

Numai cel care are o viaţă dumnezeiască poate vedea adâncurile lucrurilor şi să se comportă altfel cu oamenii.

Oamenii pătimaşi, de orice credință ar fi ei, se comportă cel mai adesea în mod exclusivist şi mai puţin acţionează după adevăr.

Statul ajută mai puţin Sfânta Biserică în comparaţie cu ajutorul pe care îl dă armatei, spre exemplu. Dar de la armată nu cere să educe poporul sau să îl apere de sărăcie interioară, de prostie, de extremisme, pe când de la Sfânta Biserică da.

Dacă intră un tănculeţ din acela, pe care îl vedem la parada militară, într-o mulţime care scandează unele revendicări sau cade o bombişoară mică pe blocul nostru e lesne de înţeles ce se întâmplă.

Dar armata e bunăapără ţara, pământul ei.

Însă armata mai dărâmă şi Sfintele Biserici şi Mănăstiri din Serbia[1], îi omoară pe ăia din Irak[2], din Kuweit[3], de unde or mai fi ei.

Şi ţi se spune: „nu poţi să faci nimic”.

Şi e un mare adevăr, pentru că nu poţi tu să schimbi toată lumea şi nu există schimbări adevărate cu forţa.

Forţa nu face decât să te siluiască, să te oblige, să îngenuncheze un om, o nație, un conglomerat de nații dar nu să te facă să crezi în ea.

Oamenii care nu citesc cărţi, cred că aceste cuvinte ale mele și ale altora nu au niciun rost. Unii se întreabă la ce bun să scrii, dacă nu poţi să faci nimic, să schimbi ceva.

Însă, dacă singurul rost al scrisului ar fi numai acesta: ca scriitorul să înţeleagă lucrurile pe care le scrie și, prin ele, să se cunoască pe sine și mai mult, consider că ar fi un mare câștig personal.

Însă cartea nu îl folosește numai pe scriitorul ei, ci și pe toți cei care se împărtășesc de binele ei.

Dumnezeieştii Părinţi ştiau, erau convinşi, că cuvintele lor vor fi folositoare pentru oameni, pentru că știau că sunt mlădieri ale Duhului lui Dumnezeu toate acele lucruri pe care le scriau.

Ei ştiau cum se scriu aceste cuvinte şi de aceea aveau nădejde în ele, pentru că vedeau că Dumnezeu e Cel care doreşte ca ele să fie scrise şi credeau că El le va ascunde în inimile oamenilor, pentru că sunt ale Lui și ele vor rodi în dragostea oamenilor de Dumnezeu și de aproapele.

Scriind împreună cu Dumnezeu și cu luminarea Sa ei nu se îndoiau de necesitatea lor, de nevoia răspândirii lor.

Bucuria de a scrie în harul lui Dumnezeu elimina toate celelalte considerente, pe care azi le-am putea numi „editoriale”. Ei scriau în bucuria Sfântului Duh şi acest lucru e constatat de cititorul de azi, de ieri şi de mâine.

Dacă nu ți-ai negat total duhul în viața ta, nevoia de viață duhovnicească, atunci poţi să simţi, să te împărtăşeşti din izvorul acestor sfinte cuvinte.

Pentru cărţile Sfinte îţi trebuie mai întâi duh bun, inimă bună şi mai apoi mult studiu şi putere mentală de înţelegere.

Studiul teologic intensiv fără inimă smerită duce la limbaj savant, la ambiguităţi de tot felul, la negări, la atitudini ostile faţă de Sfinţi, pe când răul stă în mintea ta iar Sfinţii nu sunt „antagonici”, ci toţi te integrează în aceeaşi frumuseţe a slavei Prea Sfintei Treimi.

Cărţile Sfinţilor lui Dumnezeu sunt mult prea multe ca să le termini într-o viaţă comodă sau în zece vieţi mai bine.

Cele pierdute sunt şi ele o mulţime.

Cele nescrise de ei ating cote ameţitoare.

Şi nouă ni se pare că „le ştim pe toate” şi, mai ales, că unele lucruri nu „rimează” între ele.

E penibil să nu îţi dai seama, că tu, îngâmfatul „campion” al înţelegerii eşti o mică fărâmă pe lângă imensele realităţi pe care le expui şi peste care crezi că deţii monopolul.

Cred că toţi trebuie să studiem, să citim, să ne rugăm imens de mult, să ne integrăm unii pe alţii în inima noastră, să ne pese la unii de alţii. Numai aşa putem vedea ce bine e să îi vedem pe alţii scriind, căutând, bucurându-se.

Am stat şi am privit o situaţie existențială dramatică care se petrece în viața Bisericii: starea omului care cade în erezie, care susține, la modul grosier, lucruri neconforme cu Tradiția, pe când are o mare cultură teologică, umanistă, ştiinţifică, filosofică în spate.

Cei care îl neagă din cauza ereziilor lui privesc numai afirmaţiile şi crezurile lui, eventual şi viaţa lui dar nu iau în vedere și celelalte lucruri bune pe care el le face.

Cei care îl neagă o fac din punct de vedere teologic, strict teologic.

Când se uită lumea azi la Origen[4], spre exemplu, i se pare că are trei-patru erezii şi o mie de lucruri bune.

Dar cei care l-au condamnat ca eretic, nu s-au uitat mai întâi la ce are el bun, ci la ce nu are.

Şi de aceea, pe un fond foarte „umanist”, azi se crede că mulţi eretici au fost condamnaţi pe „nedrept” în vechime şi că ei trebuie „reabilitaţi”.

Dar ce nu înţeleg teologii fără „scrupule” de azi? Nu înţeleg că erezia e o încumetare în afara adevărului, o negare interioară a adevărului şi că din interiorul unde se înfiripă minciuna, contestarea adevărului, ceea ce emană e în aparenţă „bun”.

Erezia nu e o învățătură introdusă în tine cu forța, în care îţi impune cineva să crezi.

Erezia e răutatea care îţi deformează caracterul, care ţi-l schimbă după trăsăturile ei malefice şi pe care tu o creezi în tine, pe măsură ce te disociezi interior de statutul tău de membru al Sfintei Biserici.

Pentru că atunci când vorbește despre acea idee sau despre un întreg sistem de idei numit erezie pledezi pentru ceva care știi că e în afara Tradiției, tocmai pentru că nu te mai simţi înăuntrul Sfintei Biserici, ci paralel cu ea sau o persoană care exprimă „adevăruri foarte subiective”, necontigue cu experiența și Tradiția Bisericii.

Şi tu, ereticul, ştii că afirmaţia aceasta sau cealaltă pe care o susții nu ai verificat-o în interiorul spaţiului sfânt al înţelegerii adevărului, care e Tradiția Bisericii, în mijlocul împărtăşirii cu Hristos Dumnezeu şi în acord cu sfinţenia şi smerenia cugetării patristice.

Şi tu, ereticul, ştii că „teologia” ta e o sumă de conjecturi personale, mai mult sau mai puţin extremiste şi care nu ia în calcul nicio altă poziţie teologică frăţească, exprimată de confrații tăi.

Excluderea lui, a ereticului din Biserică nu e o măsură nelegitimă sau invidioasă pe calităţile lui multiple, ci o subliniere a simţămintelor lui, care nu mai sunt eclesiale, ci autonomiste.

Anatema Bisericii nu înfiinţează o stare, ci o legalizează.

Anatema nu te face eretic, ci subliniază în mod dureros faptul, că efortul tău personal de a te distanţa de ceilalţi la nivelul teologiei și al practicii liturgico-canonice, de a trece graniţele evlaviei,  acum e mărturisit şi de Sfânta Biserică, care te lasă să îţi continui cugetarea – dacă asta vrei – dar în afara harului lui Dumnezeu.

Sfânta Biserică e negată şi în aceea, că nu se mai aceeptă de către unii excluderile ei, atât în ceea ce privește persoane particulare cât și popoare întregi, ca după schisma din 1054.

Când a fost anatematizat Arie[5] sau Eutihie[6] sau alt eretic, Sfânta Biserică a condamnat crezuri eretice, ambiţii personale şi a dorit stoparea influenţei lor.

Însă nu a dorit ca aceşti oameni să fie arşi pe rug, pentru că se împotrivesc adevărului Bisericii, ci au fost exilaţi din imperiu cel mai adesea.

S-a căutat curăţia credinţei, autenticitatea învăţăturii care mântuieşte.

Toată lupta Sfintei Ortodoxii nu a fost pentru virgule şi termeni, ci împotriva acelor virgule, a acelor termeni şi a acelor tendinţe explicite sau implicite, care denaturau adevărul, mântuirea.

Adevărul Bisericii e cel care ne mântuieşte. Și adevărul care mântuieşte s-a păstrat, chiar dacă ereticii condamnaţi erau mari filosofi sau „teologi” sau oameni onoraţi de aproape toată lumea.

Adevărul care mântuieşte a fost mai important şi este faţă de toată cultura pur umană, faţă de toată slava şi fumurile trecătoare ale acestei lumi.

Cine nu are râvna şi iubirea lui Dumnezeu în el, cine nu Îl simte pe Dumnezeu în el, nu poate să înţeleagă această „nebunie” sfântă de a renunţa la tot pentru adevăr şi de a fi un mădular smerit al Sfintei Biserici, în locul unei atitudini arțăgoase, care vrea laude şi onoruri şi care lovește în stânga şi în dreapta cu caracterizări eretice ale credinţei.

Şi când privim pe cei care au căzut de la credinţă, îi privim cu durere dar şi cu dragoste, având teama să nu ajungem şi noi oameni cu interese personale „mai importante” decât adevărul lui Dumnezeu.

Adevărul lui Dumnezeu e sfinţenie şi îți trebuie multă smerenie să admiţi, că adevărul lui Dumnezeu e singurul adevăr.

Ni se pune întrebarea: Cum de a plecat harul lui Dumnezeu de la romano-catolici după schisma din 1054?

Însă harul lui Dumnezeu nu a plecat de nicăieri – căci Dumnezeu e pretutindeni – ci oamenii s-au despărţit în mod interior de harul Său și de revelația Sa, începând să își structureze mintea în afara adevărului dumnezeiesc.

Și, în consecință, dacă nu mai vrei harul și răstălmăcești adevărul…nu le mai ai, pentru că nu le mai vrei…și nu le mai simți!

Se vorbeşte uneori de „incompatibilitatea absolută” a spiritului latin cu cel grecesc, de „o falie de netrecut”, de „o prăpastie” între occident şi „teologia” lui şi Sfânta Ortodoxie.

Însă toată filosofia şi „teologia” eterodoxă nu sunt decât o cotitură sagace pe lângă adevăr, folosind elemente ale adevărului pentru a le compromite autenticitatea și de ele poți scăpa imediat…dacă te dezici interior…și apoi faptic de ele.

Omului naiv, neintrodus în teologie, i se pare că şi catolicul vorbeşte despre Prea Curata Stăpână, că are şi el „Taine”, că au şi ei „preoţi”…

Dar nu îşi pune problema de viață și de moarte, capitală, care ne stă tuturor la îndemână: cum pot să existe două adevăruri religioase, trei sau o mie total antagonice?

Pare, în aparenţă, că e acelaşi „duh”.

Însă, când adâncești subiectul, când cercetezi onest sursele teologice, munca cinstită pe texte și realități te conduce la mirosul infect al ereziilor.

Când Apusul a devenit schismatic a crezut că el e „mai bun” decât ceilalţi şi că cei din Răsărit „au greşit”.

Dar greşelile Apusului au început să devină evidente imediat. Și cel care a simţit nevoia „să se emancipeze”, a făcut-o în mod total până la urmă.

Au renunţat la un mod smerit de a gândi şi şi-au creat o minte falsă, un mod de a judeca lucrurile pe principii greşite din start.

Schisma a venit ca ceva firesc până la urmă, pentru că dorinţele Apusului de a se disocia de adevăr planau dinainte de schismă pe teritoriul său.

Cred că nu numai la nivel înalt era politica aceasta de autonomie.

Merită adâncit cu foarte multă atenție și conștiinciozitate acest subiect, pentru că el ne-ar explica de ce schisma instaurată de ierarhii Apusului, nu a găsit contestatari puternici în Apus încât să determine împăcarea și unitatea Bisericii.

În mintea mea sunt încă multe lucruri care nu se leagă în istoria Bisericii universale, în istoria pe care deja o cunosc, pentru că unele lucruri în ziua de azi au fost expuse voalat sau pe jumătate.

Sunt expuse fragmentar evenimentele.

Nu se caută să se găsească o prezentare organică a istoriei Sfintei Biserici, pe care creştinii ortodocşi să o simtă a lor, să se autentifice pe baza ei.

Ştii numai că a existat o schismă, care ar fi fost motivele ei în mare, dar nu se spun prea multe despre receptarea ei, despre schimbările care au survenit după schismă, cum a influenţat schisma pe credincioşii Apusului şi cum s-au lăţit erorile lor, ereziile lor flagrante.

De ce simte catolicismul să se aggiornamenteze[7] continuu, în așa fel încât să se îndepărteze tot mai mult, cu fiecare schimbare, de Tradiția organică a Bisericii primului mileniu?

Iar protestanţii, la fel, să se reformeze continuu, ajungând la opinii tot mai îndepărtate de eclesialitate?

Nu simt ei oare, cât de seculari sunt, încât trebuie să răspundă fiecărui secol cu un alt cuvânt, care devine antagonic cu cel de dinainte?

Acest aggiornamento continuu însă nu spune altceva decât că propria lor expresie teologică nu are consistenţă.

Şi această lipsă de consistență a mesajului teologic se traduce astfel: adevărul dumnezeiesc al Bisericii e ceva „anemic” în comparație cu transformările sociale continue şi că el „se învârte” după cum bate crivăţul istoriei și nu e cel care determină adevărata viață și exprimare personală a istoriei.

Însă, când nu există adevăr, există schimbare ideologică perpetuă.

Nemaiavând viață și experiență bisericească autentice și, în mod firesc, nici teologie autentică, Apusul eterodox vorbeşte în limitele unei filosofii religioase a schimbării, care are „adevăruri” volatile, pasagere.

Însă societatea seculară are mereu nevoie de răspunsuri actuale dar nu de răspunsuri care să îi biciuie erorile, ci de „răspunsuri” care să îi perpetueze decăderea, declinul, catastrofa interioară.

Acesta e motivul pentru care eterodoxia „prinde” la o societate debusolată și inconsistentă la nivelul adevărului, pentru că trăiește în neadevăr în mod fundamental.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_din_Kosovo.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Invazia_Irakului_din_2003.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_din_Golf.

[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Origene.

[5] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Arie_%28eretic%29.

[6] Idem: http://www.newadvent.org/cathen/05633a.htm.

[7] Idem: http://dexonline.ro/definitie/aggiornamento.

Did you like this? Share it: