A fost noapte toată noaptea

  • Ștefania Coșovei a fost nuvela nopții de aseară…care m-a fascinat prin întrebarea…că dacă gândești lași urme…și dacă reacționezi la gândire…naști sentimente. Comentariul meu a fost real și nu la număr, ca următorul…
  • Pastorul Igor, după 18 ani de protestantism, s-a convertit la Ortodoxie împreună cu familia și comunitatea pe care o păstorea.
  • Mihai Bendeac e din ce în ce mai mult o doamnă sexy…încât mă întreb dacă le face un favor…sau un deserviciu domnilor cu sâni sau fetelor cu esplanadă la pădure? Și întrebarea mea e cu atât mai motivată, cu cât „nu știu” a transformat nivelul de intelectualitate al tinerilor români în dorință de retard…și, s-ar putea, ca unii să înțeleagă că Românii au cel mai abil microb olandez la datul cu spatele
  • E bine să ai verișori…și chiar colegi de clasă primară…la care să îți aduci aminte din când în când...mai ales când ai nevoie să împarți o mică „cutumă financiară”.
  • Surpriza absolută a zilei au fost manuscrisele cantemiriene facsimilate. Și cred că Victor Roncea trebuie să facă lobby pe lângă Constantin Barbu ca cele 232 de cărți ale sale…să ajungă online. Nu vă mai lăsați provincial, domnule Constantin Barbu, când onlineul vă stă atât de îmbietor la buza mesei de scris…și e chestiune doar de o jumătate de an…în gradul dumneavoastră accelerissim de muncă (sau ajutat de alții), ca ele să fie un bun comun cu adevărat!
  • Stimate Emanuel Conțac, satanoimagismul penticostal este „foarte apropiat” de pnevmatologia ortodoxă cum e foarte apropiată maimuța de soare. Și eu cred, la fel, că eforturile dumneavoastră trebuie să fie tot mai „consistente” în acest domeniu pentru „o tot mai apropiată” eliminare a ultimelor „diferende” dintre penticostalism și Ortodoxie.
  • Un baptist: „Această mîntuire, după cum cred baptiştii, nu este realizată prin botez şi de către botez, botezul nefiind altceva decît mărturia unui cuget curăţit prin puterea lui Isus Cristos” (nu am schimbat deloc textul citat!). Și resubliniază faptul: „Botezul este obligatoriu în acest sens ca o mărturie în faţa oamenilor şi nu ca parte integrantă a mîntuirii”. Adică botezul baptist e de ochii lumii…și nu mântuiește, adică e făcut degeaba. Știam asta! Mă și mir de ce se mai insistă pe simboluri care…nu aduc nimic celor prostiți? Adică un fel de a cumpăra o sticlă de vin…fără vin în ea…și o conservă de pate Sibiu…fără pate pe dinăuntru
  • Unii, cu simț civic dezvoltat…în comparație cu alții, care lipesc bannere mincinoase doar să câștige și gura lor ceva de-ale stomacului…au reacționat picassonian la ele. Bă, Roncea, fă mă și tu mai mici htmlurile alea că ești de groază! Adică titlurile, titlurile articolelor tale, pentru că sunt ca „coada” la costiță de pe vremuri.
  • Adv. „chiombit”, care provine din adj. chiomb/chioambă…și important e că a ajuns omul la final de maraton…cu soră și mamă cu sufletul la gură…
  • În acea noapte…a fost noapte toată noaptea. (Oare ce o fi vrând să ne spună autorul prin această grimasă de titlu?!!!!) Adică: tot ce se poate

Lupta dă clasă

Post scriptum: Pentru intelectualii „subțâri”: …„de clasă”…Dar așa a vrut autorul să o zică la început.

*

Când noi trăiam în communism…unii rezistând prin limbaj…iar alții prin limbariță, unii prin fofilat iar alții prin furat de la CAP, exista o cutumă de viață: lupta dă clasă.

Adică ăia dă la țară…să luptau cu ăia de la oraș, muncitorii cu intelectualii, partidul cu „insectele” conlocuitoare.

Pentru că să credea că ăia dă la țară e numai nește „țărani”, pă când ăia dă la oraș…este numai „academicieni”.

Așa stând lucrurile, trecând românii peste zile cu nopți neluminate, peste parizer la două sute de grame, peste laptele sana și butelia de la aragaz, peste câteva sute, mii de oameni schilodiți în închisoare pentru că erau „insectele” care dăunau „aurului” epocii…veni o zi în care niște tineri, niște frumoși…ieșiră în fața unor tancuri, care trecură peste ei…în timp ce burtoșii și „vitejii” nației rezistau prin dublură în fața televizoarelor.

Pentru că lupta dă clasă era între „clase ideologizate” și nu între „oameni”…oamenii erau arătați cu degetul indiferent de cine erau în ei înșiși.

Nu conta cine ești…ci ce ștampilă ai.

Cei care au ieșit cu pieptul în gloanțe, pentru libertate, credință, democrație în 1989, în decembrie, în decembrie cel călduros…au vrut să o termine cu separațiile astea, cu minimalizările, cu imbecilizarea în masă, cu matrapazlâcurile de tot felul…și au vrut șanse egale pentru toți, libertate de opinie, proprietate respectată, călătorii în jurul lumii…

Ei au vrut…Dar pentru că au vrut…unii…care mimau că țin cu românii…le-au trecut gloanțele prin cap, mațe, picioare, inimi…

După ce au murit ăștia, frumoșii…au venit la putere…ăia care au tras în frumoși.

Le-au furat visele, au tras contururi frumoase pe ici pe colo, de ochii lumii…și în 20 de ani…găsești, peste tot, aceleași „maladii ale rezistenței prin dezinvoltură”, prin dezinvoltura de a fi căpcăun…de la tinerețe și până la bătrânețe

Eroii au murit…și au rămas „ascunșii”, au rămas „rezistenții prin limbariță”, prin osanale, prin schimbarea plăcii

În loc de trăiască NC…au zis-o democratic, cu aceeași inimă.

Însă, pentru că maladia asta…numită nesimțire…nu se simte în plus, nu își simte ridicolul, ea stă pe loc, ia în gură orice slogan, orice turpitudine…și printr-o întoarcere a trenului ca la Ploiești…este expertă și „în democrație”…ca și „în comunism”.

Așa se explică de ce putem să mai cădem încă în plasa unor clasificări atât de comunistoide ca cele de mai sus…fără să ne uităm la cine e omul.

Cum să ne ia ochii partidul, neamul, familia lui, haina de pe el, moaca de pe poster…dacă vedem că el e drac gol?

Cum de mai putem fi prostiți atât de ușor…după ce am văzut ani la rând același președinte analfabet…de ni s-a dus „faima” în zece mări și zece oceane?

Unii se pregătesc să plece

De ce?

Nu mai văd nicio șansă în propria lor țară, România pe numele ei…

Nu sunt băgați în seamă, sunt desconsiderați, joburile sunt luate numai pe pile, nu ai loc de proștii tâmpiți și de șmecherii înfumurați etc.

Unii se pregătesc să moară

De ce?

Nu le vine să creadă că românii s-au imbecilizat atât de mult…și nu mai suportă înjosirea

Unii se pregătesc să rămână…deși știu că vor fi minimalizați în continuare…dar încearcă să reziste fără scop declarat.

Alții însă se pregătesc…să mănânce tavanul României, pereții, să dea cu râtul în fundațiile ei…și să plece și ei, până la urmă…în cine știe ce insulă din vecini…bucuroși că și-au făcut treaba față de „strămoșii noștri”.

*

A se reține: A fost un pamflet sută la sută real!

Teologicul care ne unește, ideologicul care ne desparte

1. Cine a creat lumea? Prea Sfânta Treime, Dumnezeul nostru, din iubire față de ceea ce a creat.

Ideologia:  a apărut la întâmplare; habar am; o fi făcut-o o civilizație extraterestră.

2. De ce trebuie să respectăm viața umană și pe om? Pentru că viața e un dar de la Dumnezeu și omul e creat după chipul lui Dumnezeu, adică cu amprenta profunzimii și a raționalității profunde a lui Dumnezeu.

Ideologia: pentru că suntem oameni și atâta tot; pentru că omul trebuie să fie eficient și să câștigăm tot ce se poate de pe urma lui.

3. De unde boală, moarte, urât, catastrofe de tot felul într-o lume…creată de Dumnezeu? Din cauza răutății îngerilor căzuți și a păcatelor oamenilor mințiți de către ei.

Ideologia: ele au fost dintotdeauna…pentru că lumea nu e perfectă…și nu a fost vreodată. Noi am apărut datorită lanțului trofic, al dezvoltării celui mai puternic. Strămoșul nostru era cercopitecul…și pentru că i-a plăcut pictura…s-a apucat de pictat. Iar pentru că a văzut că plouă…și mai și trăsnește…a zis că acolo, undeva, „dincolo de nori” (vorba cântecului) o fi vreo forță…și și-a imaginat că e un cercopitec mai mare…căruia i-a pus numele „dumnezeu”.

4. Care e scopul omului în lume? Ca prin tot ceea ce face, spune și este să se sfințească în comuniune cu Dumnezeu și cu oamenii. Toți oamenii trebuie să Îl cunoască pe Dumnezeu și să se bucure de fericirea comuniunii cu Dumnezeu și acum, și pentru veșnicie.

Ideologia: să aibă bani, să facă sex mult, să mânce bine și să stea degeaba cât mai mult. Iar când îi vine pandaliile să facă greve, reforme, războaie, atentate cu bombă, carnaje și alte chestii.

5. Cine e Hristos Dumnezeu și ce a făcut El pentru noi? E Fiul lui Dumnezeu întrupat din Prea Curata Fecioară Maria și El ne-a făcut capabili de slava și de comuniunea cu Dumnezeu prin toată opera Sa mântuitoare pentru noi.

Ideologia: nimeni nu te mântuiește de existență ci tu ești propriul tău stăpân; nu mă interesează cine e Hristos, pentru că sunt ateu; Hristos a fost „un simplu om”;  a fost „un Înțelept”;  a fost „un înșelător” al poporului, care făcea „minuni” cu demonii; eu sunt „mai mare” decât Hristos; eu sunt „întruparea” lui Hristos pe pământ; Hristos „a fost femeie”; Hristos e „un mit pentru proști” etc.

6. Ce se întâmplă după ce moare omul? Sufletul său merge la judecata lui Dumnezeu, e judecat, primește după faptele lui…și ajunge în Rai sau Iad…pentru ca la judecata universală să devină moștenitor al Raiului sau al Iadului în completitudinea sa psiho-somatică transfigurată de a doua venire a Domnului.

Ideologia: trece „în neființă”; nu „există” suflet; omul e „doar” o pungă de oase, pentru că e „material” precum câinele sau râma; nu mă interesează; se duce în Iad ca „să-i slujească” lui Satana, pentru că eu sunt satanist; „se unește” cu Absolutul pentru că fiecare om e de fapt „Dumnezeu” etc.

*

Teologia te învață, în mod coerent, fundamentele vieții tale pe pământ și ce se întâmplă cu tine, după, în veșnicie.

Ideologia te învață că ești o râmă transformată-n geniu.

Teologia te învață să ai morală, reponsabilitate, conștientizare asupra ta și a întregului existenței.

Ideologia te învață că ești „un instinctual”, un prost reglabil, care dacă mergi la școală ajungi prost cu diplomă iar dacă stai acasă și bați toată ziua purceaua (adică joci fotbal…purceaua fiind mingea de fotbal) ești un maimuțoi fără diplomă.

Teologia te învață că viața e sfântă și că avortul e un atentat incalificabil la viața omului și că dacă pe 8 martie e ziua mamelor…e pentru că mamele au fost născute și nu avortate.

Ideologia te învață că poți să faci sex cu cine vrei, că poți să avortezi când îți place, chiar dacă faci chisturi, hemoragii, cancer etc.

Teologia te învață că orice exces vine dintr-un minus de cunoaștere.

Ideologia te învață că excesul e la baza cunoașterii…chiar dacă cu vreo două bombe atomice „rezolvi” toată lumea…și ne mutăm pe lună.

Teologia ne învață că personalizarea omului, sfințirea lui e cea mai deplină umanizare a omului.

Ideologia ne învață că nimic nu ne leagă pe unii de alții ci suntem pe cont propriu, ca șerpii contra șerpilor, ca leii împotriva leilor și ca rechinii împotriva rechinilor.

Teologia ne învață tot ce ne e necesar.

Ideologia ne învață tot ce ne poate face manipulabili și mici la suflet.

Cele mai mari frumuseți ale lumii sunt teologice, sunt eclesiale, sunt Sfinții, cele mai mari caricaturi umane sunt ideologii sexului, ai terorii, ai morții, ai decrepitudinii.

Inchiziția, dictatura, pogromul, experimentele anti-umane nu sunt teologice ci ideologice.

Teologia vede întregul.

Ideologia vede miop.

Teologia nu e rasistă, nu e pornografică, nu e ocultă, nu e sinucigașă, nu e anihilatoare a suflării umane.

Reperele teologiei sunt „cei de care lumea nu este vrednică” să-i privească…dar care au trăit și s-au sfințit aici: într-o lume „nedreaptă și curvară”.

Ideologia e tot ceea ce omul fără Dumnezeu, autonom, vrea să construiască de unul singur. Tocmai de aceea e ceva pe măsura perspectivei înguste a omului neluminat de har.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [25]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 285-288.

***

Cea mai evidentă experienţă a omului autonom e iubirea, dragostea pentru cineva, chiar dacă e vorba de o dragoste cu multe impurităţi.

Şi de aceea, dacă vrei să atentezi la viaţa lui, la fundamentele vieţii lui, la liniştea lui, negându-i iubirea pentru soţie, copii, familie îi negi sensul existenţei proprii.

Transcendenţa nu are nicio relevanţă pentru viaţa lui, căci el e centrat pe realitatea-obiect şi chiar dacă e vorba de o persoană, el o priveşte ca pe „o achiziţie”, ca pe „un tezaur” propriu.

Cu omul care se dezice de Dumnezeu nu poţi să vorbeşti – pentru că nu îţi permite el – de bunuri în comun, de daruri dezinteresate, de daruri făcute altora din iubire de Dumnezeu şi de oameni.

El îţi spune: „maşina mea”, „fiica mea”, „averea mea”, fără să conştientizeze că el e un posesor trecător al bunurilor şi că fiica lui nu face ce vrea el, dacă nu vrea şi ea acel lucru.

Răspunsurile scurte necesită multe cercetări.

A cunoaşte istoria şi adevărurile Sfintei Biserici e o muncă colosală, epuizantă la culme.

Teologii nu sunt nişte purtători de răspunsuri gata făcute ci nişte căutători de Dumnezeu, nişte văzători de Dumnezeu şi vorbitori cu Dumnezeu, care încearcă în fiecare zi să devină tot mai mult ai curăţirii de patimi, pentru ca să vadă mult mai fin pe cele ale Sale.

Nu sunt nişte hambare cu date şi idei Teologii, ci nişte suflete iubitoare, smerite, fine, căutătoare, nişte minţi sfinte, pline de înţelepciune, de discernământ, de atenţie la detalii, care se cufundă în iubire pentru ca să se cufunde în înţelegeri şi sunt îmbrăcaţi în multă smerenie când afirmă ceva, ştiind că ei nu sunt posesorii întregului adevăr, ci nişte oameni care au fost iradiaţi de frumuseţea adevărului dumnezeiesc.

Când tragi cu o armă ucizi oameni.

Când foloseşti cuvântul, un cuvânt trebuie să ştii unde ajungi, unde vei ajunge.

În spatele scuzelor gentile stau gânduri nemărturisite.

Îmi e frică de acele gânduri care nu ştiu decât să rănească pe cel din faţa lui, pentru că îmi dau seama cum foloseşte omul cuvântul ca să se sinucidă mai întâi, înainte de a mai trage ultimul glonţ, care să facă o rană mortală şi celuilalt.

Tristeţea e neîncredere.

Când eşti trist, demonul te-a minţit că nu ai nicio şansă, că totul e pecetluit. Şi tocmai când nu crezi demonului tristeţii, afli că minunea te aşteaptă la doi paşi de tine, că acum Se va arăta Dumnezeu şi îţi va vorbi cu iubirea Lui.

Cele mai dăunătoare cercetări sunt cele duse până la jumătate, după care abandonezi totul.

Multe concepţii febrile din ziua de azi sau din trecut sunt nişte căutări abandonate înainte de certitudine.

Cum poţi să trăieşti dacă nu ai certitudini?

Ce poţi spera de la pseudo-certitudini?

A mormăi trei propoziţii în treacăt nu e un răspuns. Ci ca să ai răspunsuri trebuie să ţi le cauţi cu Dumnezeu. Trebuie să-i asculţi pe cei care şi-au sfinţit viaţa înainte de tine, pentru a vedea ce e aceea o certitudine existenţială.

Cum poţi să cauţi ceva fără să mai faci şi greşeli?

Greşelile, că vrei, că nu vrei, fac parte din căutare, pentru că înainte de a şti ce să faci, bineînţeles: nu ştii prea bine ce să faci.

Şi dacă cineva nu trece şi prin erori, prin greşeli, prin frământări, prin sincope, cum spune că el caută?

Oamenii căutători de Dumnezeu fac lucruri concrete: se duc după oameni Sfinţi, citesc, se roagă, se întreabă, întreabă pe oricine, cer sfaturi, îşi fac probleme, se bucură enorm când întrezăresc calea dreaptă, se bucură ca pentru nimic altceva de adevărurile sfinte pe care le-au înţeles.

Căutarea vieţii sfinte e o bucurie continuă.

Înţelegi unele lucruri. Însă multe necunoscute îţi stau înainte. Dar ceea ce ai înţeles tu nu e ceva ce nu mai poate fi adâncit, care nu mai poate fi aprofundat deloc, ci adâncul realităţii ca atare rămâne o arie de aprofundare perpetuă pentru tine.

A afla cine e Hristos Dumnezeu nu înseamnă că ai aflat totul despre El, ci tocmai atunci, odată cu certitudinea realităţii Lui în suflet, începe drumul spre înţelegerea Sa.

Suntem mereu la început în înţelegerea lui Dumnezeu şi aceasta e smerenia: că te vezi mereu la început în faţa lui Dumnezeu, deşi pe fiecare zi aprofundezi comuniunea cu Dumnezeu.

Relaţia intimă cu Dumnezeu nu suferă de plictiseală.

Cu Dumnezeu nu te plictiseşti.

Singura plictiseală e păcatul. De păcat te plictiseşti, nu însă şi de Dumnezeu.

Şi Dumnezeu nu ne plictiseşte pentru că El e o dăruire continuă spre noi, o bucurie continuă de noi, o comuniune sinceră, vie, mai mult decât reală cu noi.

Şi dacă în relaţiile dintre noi, ale iubirii dintre noi intervine plictiseala, urâtul, marasmul, singurătatea, non-comunicarea, atunci am început să confundăm foarte grav iubirea cu ura, sinceritatea cu minciuna şi pe un om cu un obiect josnic, care nu ne mai spune nimic şi căruia nu mai trebuie să îi spunem nimic.

Prieteniile se duc de râpă când unul dintre noi se minte pe sine, când unul crede că minciuna e mai bună decât dăruirea, când dăruirea e înţeleasă ca profitare de celălalt şi când o masă bună, un dar, o sumă de bani e tot ceea ce face ca celălalt să vină la mine şi să îmi spună: „prietene”.

„Prietenia” de doi bani, batjocorirea prieteniei, a acestei realităţi binecuvântate ne arată că nu avem, noi, care facem acest lucru şi ne numim totuşi ortodocşi, nicio conştiinţă sfântă, ca să nici nu pomenim de iubirea sfântă pentru celălalt, care duce până la a-ţi da viaţa pentru celălalt.

Trebuie să devenim oameni prin pocăinţă şi smerenie pentru ca să devenim buni prieteni şi iubitori de ceilalţi.

Credem că putem arde treptele realei creşteri duhovniceşti sau că urcăm sus de tot fără să ştim cum arată harul Său, care merge continuu cu noi pe acest drum plin de multe peripeţii şi prin care noi vorbim mereu cu Dumnezeu.

Dar ne înşelăm că putem face ceva fără sfatul Sfinţilor, fără ajutorul lor, fără smerenia lor, fără bunul lor simț, fără modestia lor, înţeleasă de cele mai multe ori foarte prost.

Și asta, pentru că smerenia adevărată pare „prostie crasă” iar fariseismul pare „o sfinţenie de care avem nevoie”, deşi el e o caricaturizare ordinară a celei mai curate frumuseţi personale: sfinţenia.

Pentru cei care nu fac teatru

Adică pentru cei care nu au scris și nu sunt în stare să scrie teatru…și pentru cei care nu înțeleg ce e teatrul.

Iar cei care nu scriu teatru și nici nu sunt actori și nici nu înțeleg mesajul artistic…nu înțeleg deloc, dar absolut deloc de ce Claudiu Bleonț, în intervalul temporal al unui interviu, când vorbea despre o piesă de teatru…a rămas la scrotul gol…în ideea de a sublinia faptul că adevărul unui om e gol pe scenă, e fără perdea, că nu se poate ascunde…de cei care înțeleg personajul.

Diferența între exhibiționismul degradant și nuditatea cu temă e ca aceea între a sări pe o femeie, în autobuz, pentru ca să o violezi și a fotografia pe o femeie la bustul gol pentru că vrei să o pictezi.

Dacă oamenii ar fi duși la teatru și dacă ar ști conținutul teatrului curent ar cunoaște că adevărurile care se spun pe scenă sunt foarte dure, că perversitatea expusă lingvistic și gestic, chiar și în lipsa nudității e extremă…și că a te lăsa în curul gol e cel mai puțin șocant lucru…în funcție de manipularea psihologică pe care o poți induce printr-o piesă pusă în scenă.

Bleonț, dacă pe la ora 11 noaptea, ar fi mers întru mall și, în timp ce ar fi băut o cafea, s-ar fi ridicat de la masă (știind că e cunoscut de mulți) și ar fi început să se masturbeze în public…bineînțeles că era de blamat, pentru că asta e o consecință a unei degradări interioare evidente.

Însă, dacă în mijlocul unui interviu, „o divă” româncă își poate arăta tatuajul de pe pubis, făcut recent, ca pe o adevărată „glorie” iar o alta belciugul din buric, cu un zâmbet „proeminent” pe buze sau un prezentator TV o poate lovi peste fund, pe o colaboratoare de scenă, pentru a-i dovedi fermitatea „temperamentului”, faptul că Bleonț regizează un gest de nuditate, în fața unui public hrănit cu pornografie non-stop, e ca și cum ar fi jucat într-un film sexy, în care doar o mângâie pe sâni pe parteneră și mimează copulația, în comparație cu Gigel XXL, care e „performer” într-un film hardcore, în care face sex cu 30 de „doritoare” în același timp.

Adică Bleonț…face mizilic de expunere…în comparație cu pornografia stradală, filmică și onlineică pe care „o savurează” românii.

Însă, pentru că unii români sunt „pudibunzi” chiar și când au copii acasă, creați pe cale procreativă sau în timp ce visează non-stop la „o partidă de remi” cu cineva, tocmai de aceea se bucură să scrie un articol împotriva gestului „inadmisibil” al lui Claudiu Blonț…în timp ce ei tocmai au niște filme porno în computer.

E de la sine înțeles (probabil), că nu pledez pentru a ne da pantalonii și fustele jos, în public sau pentru a face sex pe stradă.

Nici măcar să mă sărut cu soția în public nu îmi place, pentru că nu îmi place să îmi împart intimitatea cu ea cu nimeni.

Însă trebuie să distingem gesturile oamenilor și să nu fim ipocriți.

Pentru că Bleonț a dat (pentru cei neduși la teatru) explicații pentru gestul său, și-a încadrat gestul într-o ecuație, într-o explicație, după cum actrița nu știu care apare goală sau semigoală într-un rol în film sau în teatru…pentru că așa e scenariul.

Când arăți cu mâna într-o parte…subliniezi ce spui.

Când îl arăți pe unul…indici faptul că despre el e vorba.

Tot la fel…când spui că personajul tău nu are nimic de ascuns…și că nici eu, Bleonț, nu am nimic de ascuns…și că sunt gol în fața voastră (și îți dai pantalonii jos…pentru a sublinia asta) niște băieți duși la teatru ar fi înțeles că omul dă un mesaj…cum au dat un mesaj cei care au aruncat cu ouă sau cu cerneală sau cu bocancul în președinți sau cei care au fluierat nu imnul național…ci un președinte care mimează „responsabilitatea” pentru România în gesturile sale decizionale.

Gestul unui obsedat sexual nu are temă!

El e gestul unui bolnav, care e dependent de sex, cum e altul de heroină sau de țigare.

Gestul acesta, pe care îl luăm în discuție, al lui Claudiu Bleonț, în care și-a dat pantalonii jos într-un interviu…pentru a sublinia o idee…nu e gest de tâmpit, ci gest imagologic, teatral, cu temă, cu finalitate, cu idee.

Cei care nu au înțeles ideea ci numai cucul gol…înseamnă că nu pot să traducă/să înțeleagă deloc mesajul artei.

Sunt niște afoni la marile texte muzicale ale umanității ca Guță la Simfonia a IX-a.

Simfonia e în derulare…iar Guță nu pricepe nicio notă, nicio nuanță, nicio noimă…ci îl apucă, fără preaviz, somnul…

A se vedea exemple de afoni culturali:

1. Marius Cruceru.

2. Lucian Grigore.

3. Conducătorii înșiși ai Teatrului Național etc.

***

Claudiu Bleonț subliniind gestul său tematic:

M-am lăsat gol pentru câteva clipe „pentru că îmi trăiesc condiţia [de actor și de om] până la capăt. Fac parte dintre românii care nu se vaită la momentul ăsta, ci trăieşte în mod plenar zădărnicia, asumându-şi moartea. Tocmai vineri mi-am făcut testamentul. Aveţi chiar în titlu, azi, la Realitatea [TV]: românii trăiesc că în Evul Mediu.

Dar nu avem starea de spirit din Evul Mediu, nu avem starea de spirit a luptătorului, a omului care acceptă că această condiţie de a trăi înseamnă doar zădărnicie, măcel şi dezastru şi că eu trebuie să am o atitudine pozitivă, creativă şi, culmea, pentru că suntem o ţara creştină şi majoritar ortodoxă, să iubim în această deznădejde.

Aud prea mult văicăreală. Am plecat în turneu cu Richard III să îi chem pe oameni să îşi amintească că undeva Horia a murit tras pe roată. Şi noi românii suntem înghiţiţi de confort, de văicăreală, de zbucium că trăim o criză. Criză e de când ne-am născut. Vom muri şi nu vrem să acceptăm acest lucru şi nu vrem să avem o atitudine demnă”.

***

Da, teatrul se face cu oameni mai duși sau mai neduși la Biserică și despre colcăiala patimilor din noi.

Dacă ați luat doar partea cu cucul…vă rog să luați și mesajul din jurul acestui gest, să vi-l însușiți:

Românilor, trebuie să aveți o atitudine demnă în viața dumneavoastră și încercați să jucați un rol de geniu în viața dumneavoastră, fie el faptul de a fi preoți, pastori, medici, agricultori, mame singure sau cu mulți copii! Faceți ceva genial în viața și cu viața dumneavoastră și nu doar lamentări nesfârșite!

Noi, fraierii?!!!

Un publicitar online vrea să vândă cartea…care, zice el, nu e despre Sfinți, nici despre genii, nici despre eroi…ci despre fraieri ca noi, care nu excelăm prin nimic…pentru că nu vrem

Pe mine…acest tip de reclamă mă jignește.

Mă jignește pentru că presupune faptul, că „oamenii obișnuiți” sunt o categorie turmică de oameni, spălăcită, fără personalitate, compusă din oameni care nu fac nimic și care nu pot spune nimic încântător despre viața lor.

Chiar dacă nu aș fi știut să citesc sau să scriu…și nu aș fi făcut niciodată școală sau nu aș fi trăit într-o comunitate de oameni ci pe câmp…nu m-aș fi crezut niciodată „un om obișnuit”, pentru că nu îmi plac lucrurile fără profunzime, platitudinile, categorisirile fără realitate.

Eu mă simt…neobișnuit…și ca mine se simt toți…pentru că nu există „oameni obișnuiți”, adică „oameni la fel”, trași la indigou, adică care nu au nimic de spus și de dăruit…ci sunt niște x-uri înșirate.

A, că unii vor să vă inculce ideea că voi sunteți niște „rebuturi”, niște „scame pe tricou” pentru că nu știți una sau alta…și voi îi credeți și începeți să vă comportați ca atare, e treaba voastră, frate!

Însă în această situație voi vă credeți proști, voi vă minimalizați…nu că așa și sunteți de fapt!

Dumnezeu, pe fiecare, ne-a adus cu un scop pe lumea asta…și nu ca să piardă timpul. Dacă ne uităm în noi…înțelegem de ce suntem în stare.

Nu avem bani să facem o școală…nu e bai…dacă învățăm măcar să scriem și să citim…și începem să ne autodidacticim singuri

Nu suntem buni de pian? Nu e nicio problemă! Putem fi buni de făcut pantofi.

Putem picta Icoane…dacă nu putem proiecta rachete.

Putem citi o carte de rugăciuni…dacă nu îl înțelegem pe Sfântul Grigorie Palama.

Începem cu ușorul, perseverăm în el, ne e din ce în ce mai bine…și așa putem croșeta, face injecții, pregăti sarmale, asambla computere sau scrie cărți.

Ce sunt ăia oameni obișnuiți?

Ce fac oamenii ăștia obișnuiți?

Reclama trebuia să sune altcumva: „e o privire personală asupra lumii noastre, în care personajele sunt văzute cu bunele și relele lor…pentru că oamenii au și bune și rele deopotrivă, fie că sunt Sfinți, genii, eroi sau măturători”.

Da, așa da!

Pentru că nu se mai împarte lumea între ăia de sus și ăia de jos (împărțire inexistentă)…atâta timp cât profesorul universitar, Sfântul, geniul sau inventatorul nu se creează pe ei înșiși…pe lună…ci printre aceiași oameni, care lucrează mai puțin sau foarte puțin la personalizarea lor.

Eu aș întreba altceva: cum vă place, totuși, să vă declarați „oameni obișnuiți”, adică „fraieri” și mai dormiți noaptea în pat, știindu-vă atât de fraieri…adică atât de improprii Sfinților, geniilor, eroilor?