Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 285-288.

***

Cea mai evidentă experienţă a omului autonom e iubirea, dragostea pentru cineva, chiar dacă e vorba de o dragoste cu multe impurităţi.

Şi de aceea, dacă vrei să atentezi la viaţa lui, la fundamentele vieţii lui, la liniştea lui, negându-i iubirea pentru soţie, copii, familie îi negi sensul existenţei proprii.

Transcendenţa nu are nicio relevanţă pentru viaţa lui, căci el e centrat pe realitatea-obiect şi chiar dacă e vorba de o persoană, el o priveşte ca pe „o achiziţie”, ca pe „un tezaur” propriu.

Cu omul care se dezice de Dumnezeu nu poţi să vorbeşti – pentru că nu îţi permite el – de bunuri în comun, de daruri dezinteresate, de daruri făcute altora din iubire de Dumnezeu şi de oameni.

El îţi spune: „maşina mea”, „fiica mea”, „averea mea”, fără să conştientizeze că el e un posesor trecător al bunurilor şi că fiica lui nu face ce vrea el, dacă nu vrea şi ea acel lucru.

Răspunsurile scurte necesită multe cercetări.

A cunoaşte istoria şi adevărurile Sfintei Biserici e o muncă colosală, epuizantă la culme.

Teologii nu sunt nişte purtători de răspunsuri gata făcute ci nişte căutători de Dumnezeu, nişte văzători de Dumnezeu şi vorbitori cu Dumnezeu, care încearcă în fiecare zi să devină tot mai mult ai curăţirii de patimi, pentru ca să vadă mult mai fin pe cele ale Sale.

Nu sunt nişte hambare cu date şi idei Teologii, ci nişte suflete iubitoare, smerite, fine, căutătoare, nişte minţi sfinte, pline de înţelepciune, de discernământ, de atenţie la detalii, care se cufundă în iubire pentru ca să se cufunde în înţelegeri şi sunt îmbrăcaţi în multă smerenie când afirmă ceva, ştiind că ei nu sunt posesorii întregului adevăr, ci nişte oameni care au fost iradiaţi de frumuseţea adevărului dumnezeiesc.

Când tragi cu o armă ucizi oameni.

Când foloseşti cuvântul, un cuvânt trebuie să ştii unde ajungi, unde vei ajunge.

În spatele scuzelor gentile stau gânduri nemărturisite.

Îmi e frică de acele gânduri care nu ştiu decât să rănească pe cel din faţa lui, pentru că îmi dau seama cum foloseşte omul cuvântul ca să se sinucidă mai întâi, înainte de a mai trage ultimul glonţ, care să facă o rană mortală şi celuilalt.

Tristeţea e neîncredere.

Când eşti trist, demonul te-a minţit că nu ai nicio şansă, că totul e pecetluit. Şi tocmai când nu crezi demonului tristeţii, afli că minunea te aşteaptă la doi paşi de tine, că acum Se va arăta Dumnezeu şi îţi va vorbi cu iubirea Lui.

Cele mai dăunătoare cercetări sunt cele duse până la jumătate, după care abandonezi totul.

Multe concepţii febrile din ziua de azi sau din trecut sunt nişte căutări abandonate înainte de certitudine.

Cum poţi să trăieşti dacă nu ai certitudini?

Ce poţi spera de la pseudo-certitudini?

A mormăi trei propoziţii în treacăt nu e un răspuns. Ci ca să ai răspunsuri trebuie să ţi le cauţi cu Dumnezeu. Trebuie să-i asculţi pe cei care şi-au sfinţit viaţa înainte de tine, pentru a vedea ce e aceea o certitudine existenţială.

Cum poţi să cauţi ceva fără să mai faci şi greşeli?

Greşelile, că vrei, că nu vrei, fac parte din căutare, pentru că înainte de a şti ce să faci, bineînţeles: nu ştii prea bine ce să faci.

Şi dacă cineva nu trece şi prin erori, prin greşeli, prin frământări, prin sincope, cum spune că el caută?

Oamenii căutători de Dumnezeu fac lucruri concrete: se duc după oameni Sfinţi, citesc, se roagă, se întreabă, întreabă pe oricine, cer sfaturi, îşi fac probleme, se bucură enorm când întrezăresc calea dreaptă, se bucură ca pentru nimic altceva de adevărurile sfinte pe care le-au înţeles.

Căutarea vieţii sfinte e o bucurie continuă.

Înţelegi unele lucruri. Însă multe necunoscute îţi stau înainte. Dar ceea ce ai înţeles tu nu e ceva ce nu mai poate fi adâncit, care nu mai poate fi aprofundat deloc, ci adâncul realităţii ca atare rămâne o arie de aprofundare perpetuă pentru tine.

A afla cine e Hristos Dumnezeu nu înseamnă că ai aflat totul despre El, ci tocmai atunci, odată cu certitudinea realităţii Lui în suflet, începe drumul spre înţelegerea Sa.

Suntem mereu la început în înţelegerea lui Dumnezeu şi aceasta e smerenia: că te vezi mereu la început în faţa lui Dumnezeu, deşi pe fiecare zi aprofundezi comuniunea cu Dumnezeu.

Relaţia intimă cu Dumnezeu nu suferă de plictiseală.

Cu Dumnezeu nu te plictiseşti.

Singura plictiseală e păcatul. De păcat te plictiseşti, nu însă şi de Dumnezeu.

Şi Dumnezeu nu ne plictiseşte pentru că El e o dăruire continuă spre noi, o bucurie continuă de noi, o comuniune sinceră, vie, mai mult decât reală cu noi.

Şi dacă în relaţiile dintre noi, ale iubirii dintre noi intervine plictiseala, urâtul, marasmul, singurătatea, non-comunicarea, atunci am început să confundăm foarte grav iubirea cu ura, sinceritatea cu minciuna şi pe un om cu un obiect josnic, care nu ne mai spune nimic şi căruia nu mai trebuie să îi spunem nimic.

Prieteniile se duc de râpă când unul dintre noi se minte pe sine, când unul crede că minciuna e mai bună decât dăruirea, când dăruirea e înţeleasă ca profitare de celălalt şi când o masă bună, un dar, o sumă de bani e tot ceea ce face ca celălalt să vină la mine şi să îmi spună: „prietene”.

„Prietenia” de doi bani, batjocorirea prieteniei, a acestei realităţi binecuvântate ne arată că nu avem, noi, care facem acest lucru şi ne numim totuşi ortodocşi, nicio conştiinţă sfântă, ca să nici nu pomenim de iubirea sfântă pentru celălalt, care duce până la a-ţi da viaţa pentru celălalt.

Trebuie să devenim oameni prin pocăinţă şi smerenie pentru ca să devenim buni prieteni şi iubitori de ceilalţi.

Credem că putem arde treptele realei creşteri duhovniceşti sau că urcăm sus de tot fără să ştim cum arată harul Său, care merge continuu cu noi pe acest drum plin de multe peripeţii şi prin care noi vorbim mereu cu Dumnezeu.

Dar ne înşelăm că putem face ceva fără sfatul Sfinţilor, fără ajutorul lor, fără smerenia lor, fără bunul lor simț, fără modestia lor, înţeleasă de cele mai multe ori foarte prost.

Și asta, pentru că smerenia adevărată pare „prostie crasă” iar fariseismul pare „o sfinţenie de care avem nevoie”, deşi el e o caricaturizare ordinară a celei mai curate frumuseţi personale: sfinţenia.

Did you like this? Share it: