Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 7 martie 2011

Un gând ca strălucirea

  1. De ce trebuie să citim Scriptura în interiorul Tradiției Bisericii? Pentru că Tradiția aprofundează și continuă mărturia Scripturii. Profesorul ortodox Claude Lopez-Ginisty a creat un acatist Sfântului Ierarh Maternos, Luminătorul Belgiei. Așa, și?! Sfântul Maternos este fiul văduvei din Nain, pe care Domnul l-a înviat din morți. Dacă nu cunoaștem Viețile Sfinților…nu vom ști astfel de amănunte, care continuă descrierea vieților Sfinților amintiți în Sfânta Scriptură.
  2. Diferența dintre Adrian Păunescu și Mircea Mihăieș…e aceea că involuezi dacă pupi acolo unde scuipi…O reflecție a lui Constantin Gheorghe, din București, care mai are și blogul de fotografie de aici.
  3. WordPressul chiar a fost atacat (motiv politic) acum câteva zile.
  4. Am ascultat cu interes viu interviul lui Cristian Tudor Popescu cu Monica Macovei și mi-a plăcut logica riguroasă și incisivitatea (îndulcită) a intervievatorului. Chiar a și zâmbit la un moment dat…Probabil din acest motiv intervievata, terminată fiind de farmecul aparte al „Gândului”, oricât a încercat să o dea cotită, a mai zis și niște adevăruri cu jumătate de gură.
  5. Ion Coja însă ne spune despre cum Gabriel Liiceanu a dat-o anonimă la Europa Liberă iar Andrei Pleșu a dat steagul jos după Casa Poporului pentru că nu flutura bine…Dacă iubirea-n cuplu…nu funcționează decât foarte puțin…de ce am vrea să ținem anonim tricolorul pe Casa Poporului, dacă și așa e cea mai mare clădire din zonă?
  6. Dacă aveți, din întâmplare, vreo glastră, vreo floare, vreun șprai, vreun ciorap frumos…nu uitați că mâine, 8 martie 2011, chiar dacă nu e sărbătoare religioasă (adică cu cruce roșie în calendar)…puteți să faceți un gest de admirație/dragoste/prietenie/spre partenera de viață sau spre mamă, soră, fiică…că d-aia sunteți bărbați pe lume.
  7. La fel, dacă pe stradă sau la serviciu, vi se pare că unul nu are și el un sandviș sau un ghiocel în mână sau un 5 lei acolo…faceți-vă că vă scapă ceva din sacoșă chiar la el în mână! Așa, pentru că vine primăvara…și a început Postul Mare.
  8. De azi avem și Yahoo în română…dar asta numai pentru ca să existe mai mult loc publicitar pentru unii. Pe noi nu ne „afectează” cu nimic…
  9. Ciorbă de fasole, salată orientală, ciorbă de praz, salată de vinete, mere, portocale, banane, nuci, halva, mâncare de gutui, mâncare de mazăre, colivă, mere coapte, dulceață de mure, alune, arahide, morcovi, pâine de casă, bradoși/mucenici/măcinici (de 9 martie 2011), doar de două ori pește până la Paști: la Bunăvestire și Florii…și multă bucurie, post, lacrimi, citiri teologice, milostenie, mai multă iertare…
  10. Întrebare: de ce nu se duc baptiștii lui Cruceru și penticostalii lui Conțac pe blogul lui Cristian Bădiliță ca să îl comenteze și pe el, dacă tot îi primește „cu brațele deschise”? Adică ne facem treaba cu el…și apoi ne întoarcem la șmecherii noștri?!
  11. Dialogul e ca caracterul. Oricât de deranjanți sunt cei doi ca consecutivi adevărul e necacofonic.
  12. Contează să faci…nu să vorbești!
  13. Bruce, într-un film al lui, a omorât pe toți roboții care se dădeau de umanoizi printr-un singur delete. Apoi stăteau grămezi-grămezi pe stradă…
  14. Postul te face mai suplu, mai atent, mai simțit.
  15. Dacă nu ți-a plăcut articolul, dacă ne detești, dacă îți vine să ne tragi cu un tun în ceafă…nu-i nimic: comentează-ne! Unde? Dedesubtul articolului. De ce? Pentru că te bucuri să ne pui la punct…cu observațiile tale!

Râsul prostului fără emoții superioare

Doamna preoteasă a fotografiat bătaia de joc la adresa lui Mihail Eminescu, de pe urma căreia o revistă își dorește cititori…iar eu vă explic cum de apar astfel de „demitizări” sau de blasfemii publice în ziua de azi.

Pentru ca să le înțelegem trebuie să cunoaștem faptul că ideologia postmodernă, adică cea care structurează din interior lumea de azi, conține în ea proiectul nihilist de năruire a valorilor istoriei pentru ca Georgel fotbalistul și Miruna, vorbitoarea la TV să le ia locul.

Tocmai de aceea Hristos poate fi văzut pe un iPhone,  poate să pară un fel de terorist sau poate să fumeze o țigare cu noi sau se poate pișa un câine la baza Crucii mântuirii noastre.

Este evident că în materie de satanism se pot face multe scârbe pe Icoanele Domnului, ale Maicii Domnului, ale Sfinților, pe Sfânta Cruce și pe tot ce au ortodocșii mai sfânt pe lumea asta.

La fel, Sfântul Ștefan cel Mare sau Decebal,  o mamă eroină sau un savant, un copil sau un bătrân necăjit pot fi schimonosiți, babalâciți, ponegriți în toate felurile.

Însă când vrei să câștigi bani din bufonizarea altora sau din mânzolirea cu rahat de neam prost a oricărui lucru sfânt al umanității arăți că ești un pigmeu, un prostovan de joasă speță…dacă crezi că prin mâzgălirea unei poze sau a unei Icoane, Dumnezeu sau Sfinții sau extraordinarii or să fie mai puțin decât sunt…

Numai că deiconizarea sau destructurarea imagologică a unei persoane nu urmărește desființarea ei în mod neapărat ci diminuarea respectului față de ea sau a importanței ei pentru noi.

Adepții bătăilor de joc față de Sfinți și genii spun că astfel sunt dați jos de pe piedestalul anacronic pe care sunt puși și sunt incluși în circuitul valorilor curente: adică un Eminescu zâmbăreț ca Cruceru în fotografie, la colț de ziare sau un Hristos Dumnezeu pe pachetul de țigări, pentru ca să apară fumând cu plăcere o țigare…și să ne ușureze nouă, în mod utopic, complexul de a fi proști.

Numai că prin asta nu ne ascundem complexul de a fi niște nimicuri…ci ni-l reliefăm, pentru că istoria unui om nu poate fi modificată cu caricaturi.

Dar niște tineri, niște maturi sau bătrâni neduși la școala înțelepciunii pot să râdă, pot să se amuze, pot să le placă astfel de tâmpenii…și tocmai de aceea apar, ca din „întâmplare”, pentru ca să testeze piața.

Iar cum piața e tot mai mult infuzată de satanism…nimeni nu mai zice nimic…ci înghite mirosul din eșapament pe nerăsuflate.

Deci Eminescul caricatural din fotografie nu e o „noutate” pe glob…ci e doar o dovadă românească de prostie care se simte cu musca pe căciulă.

Bucuria vine de departe. Interviu cu Prof. Otilia Kloos [7]

Prima, a doua, a treia, a 4-a , a 5-a, a 6-a parte…

***

Cum am ajuns în America? Prin rătăcirea gândului, cum altfel?

Revoluţia din 1989 mi-a urcat în cap ciuma gândurilor despre libertate. De aceea am lăsat în urmă lecturile din Manon Lescaut[1] şi budoarul grijilor ei de zi cu zi. Totodată: privirile nelăptoase şi neîncercarea dorinţei din adolescență.

Negura neastâmpărului…

În anul 1990 m-am strămutat din nou în casa părinţilor mei din Vaslui. Dădeam meditaţii la Limba Română, mă pregăteam pentru examenul de admitere la Clasicele din Iaşi, concomitent cu cel de la Facultatea de Teologie din acelaşi oraş.

Însă admiterea la Teologie am dat-o până la urmă la Bucureşti.

Nu mai ştiu cine ne-a supravegheat la examenul de admitere. Dar mă pregătisem la Dogmatică doar din Dogmatica[2] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae.

M-aş fi bucurat mult acum să ştiu, că acele lucrări scrise au fost păstrate. Însă sunt sigură că-s maculatură, piroteală[3] de gunoi[4]

Dar eu reproduceam întocmai ceea ce cuvânta Părintele în tratatul său teologic. Parcă văd şi acum faptul cum rândurile  candidaţilor din sală se tot răreau, pe când eu îmi tot frângeam încheietura mâinii cu ceea ce-mi intrase-n memoria curgerii gândului din Stăniloae.

N-am luat la examen decât nota nouă. Nu ştiu dacă din pricina stilului staniloescian ori din cauza că nu-l înghiţeau cei din comitetul de corectură.

Dar mi-amintesc cu precizie, cum Maica Stareţă de la Agapia[5] (a murit acum, Dumnezeu s-o ierte! Era stareţă pe când sora mea, Mihaela, era soră de Mănăstire acolo) râdea de mine că nu sunt de nota zece.

Dar aşa mă hrăneam eu din Stăniloae, pe brânci, zi şi noapte, făcând conspecte peste conspecte, ca merinde pentru examenul de admitere.

Pentru  examenul de la Clasice am făcut pregătire cu doamna profesoară Mihaela Paraschiv[6]. Aceasta se consulta la traducerea textelor din De bello gallico[7] cu doamna Ana Cojan.

La Iaşi venise, în acelaşi timp cu mine, dacă nu mai înainte chiar, transferat de la Mănăstirea Putna, Părintele Constantin Chirilă[8].

Cred că o perioadă a slujit la Catedrala Mitropoliei din Iaşi[9], pentru ca, mai apoi, să fie stabilit ca preot slujitor la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi[10], Biserică aflată lângă Mitropolie. Pe atunci era Mitropolit al Iaşului ÎPS Daniel Ciobotea[11].

Acestui Părinte, Părintelui Constantin Chirilă îi datorez imens (cum de altfel şi prietenei mele, Prof. Adriana Grosu), încă de pe când era stareț la Mănăstirea Putna Arhim. Iachint Unciuleac[12], adică îi datorez introducerea mea în lecturile din Costa de Beauregard[13], Vladimir Lossky[14], Paulescu[15], Stăniloae[16], N. Berdiaev[17], Paul Evdokimov[18], Alexandre Men[19], J. Meyendorff[20], Un Moine de L’Eglise de L’Orient: Lev Gillet [21], Alphonse Goettmann[22], A. Schmemann[23], K. Ware[24], A. Bloom[25], Placide Deseille[26], Sophrony Sacharov[27], Maria Skobtsov[28], Elisabeth Behr-Siegel[29], Pavel Florensky[30], ÎPS. Irineu Mihălcescu[31], Ilarion Felea[32], N. Steinhardt[33], Pr. C. Galeriu[34], Arhim. Teofil  Părăian[35], O. Clement[36], Myrrha Lot-Borodine[37].

Dar tot acest nesaţ efervescent al studiului clănţăne din colţi pe lângă energia pe care-am pus-o în dragostea neţărmurită pe care-o nutream pe atunci, pentru un fost prieten de pe timpul facultăţii, Petru.

Toate celelalte fețe pe care le cunoscusem până atunci păliră. Inimă îmi dădea brânci numai spre el.

Era însă yoghin. Și oricât aş fi dorit să-mi sfârâie inimă pe vecie pentru el, nu reuşeam să-l înmoi în ale mele. Mă făcea să tresar pe dibuitele cu stăruinţa să în mantrele ce-i jefuiau sinele…

Cu boceala n-am putut s-o scot la capăt deloc.

Am hotărât să las vaietele, bântuiala furişării în nesocotinţa nebuniei oarbe, şi-am hotărât să mă răzbun pe toate sentimentele trențăroase care se istoveau în mine iubind bărbatul.

Nu mă mai puteam opinti în absolutul tolbei buchisite cu psihisme pe care le credeam trainice.

Nimic nu mai avea sens.

Şi-am hotărât să îmi slăbesc vârtejul ce mă spinteca pe dinăuntru.

Aşa, pe nepusă masă.

Orbeşte.

Şi am primit, cu mare iuţeală, „izbăvirea” ce mi-a sugerat-o Pr. Constantin Chirilă: logodna şi căsătoria cu David Raymond Kloos.

Îmi ticăia inima, nu-mi ticăia…însă așa s-au petrecut lucrurile! Ceremonia logodnei a avut loc chiar la Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi.

Pe 18 august 1991 am sosit în  Statele Unite, la St. Paul, Minnesota, unde David îşi avea părinţii.

N-am ascultat de nimeni: nici de părinţi, nici de Pr. Irineu [Curtescu], căruia (îmi va mărturisi mai târziu) „i-am rupt inimă”,  nici de prieteni.

Parcă mă văd şi acum în cruzimea acelui toc de uşă în care abia mă strecuram să-i înmânez lui Petru un pahar cu apa, pe care mi-l cerşise însetat


[1] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Manon_Lescaut.

[2] Pentru download: http://calindragan.wordpress.com/2010/01/18/prof-dumitru-staniloae-dogmatica-vol-1-2-%c8%99i-3/.

[3] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/piroteal%C4%83.

[4] Au adormitși-au găsit sfârșitul la gunoi.

[5] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Agapia.

[6] Idem: https://consilr.info.uaic.ro/~mld/monumenta/mihaela_paraschiv.html.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Commentarii_de_Bello_Gallico.

[8] Idem: http://www.ziarullumina.ro/articole;833;1;20272;0;Criticam-bland-dar-foarte-ferm-sistemul-comunist.html.

[9] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Catedrala_Mitropolitan%C4%83_din_Ia%C8%99i.

[10] Idem:

http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Sfin%C8%9Bii_Trei_Ierarhi_din_Ia%C8%99i.

[11] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Patriarhul_Daniel.

[12] Idem: http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/sfaturi-duhovnicesti-arhimandritul-iachint-unciuleac-68464.html.

[13] Articole ale sale: http://www.apostolia.eu/autori/95/pr–marc-antoine-costa-de-beauregard.

[14] A se vedea: http://orthodoxwiki.org/Vladimir_Lossky.

[15] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Paulescu.

[16] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Dumitru_St%C4%83niloae.

[17] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Nikolai_Berdyaev.

[18] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Evdokimov.

[19] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Alexander_Men.

[20] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/John_Meyendorff.

[21] Idem: http://findarticles.com/p/articles/mi_m2065/is_n3_v47/ai_17386937/.

[22] Idem: http://www.edituraherald.ro/authordetail.asp?cod_autor=276.

[23] Idem: http://orthodoxwiki.org/Alexander_Schmemann.

[24] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Kallistos_Ware.

[25] Idem: http://www.scribd.com/doc/25105959/Mitropolitul-Antonie-Bloom-de-Suroj-Taina-Iubirii.

[26] Idem: http://logismoitouaaron.blogspot.com/2008/12/archimandrite-placide-deseille-on.html.

[27] Idem: http://orthodoxwiki.org/Sophrony_%28Sakharov%29.

[28] Idem:

http://www.ortodossia-russa.net/testi/matmaria/santa_martire_maria_skobtsova.htm.

[29] Idem: http://www.incommunion.org/2006/02/19/elisabeth-behr-sigel-1907-2005/.

[30] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Pavel_Florensky.

[31] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Irineu_Mih%C4%83lcescu.

[32] Idem: http://biserica.org/WhosWho/DTR/F/IlarionFelea.html.

[33] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt.

[34] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Galeriu.

[35] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Teofil_%28P%C4%83r%C4%83ian%29.

[36] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Olivier_Clement.

[37] Idem: http://fr.wikipedia.org/wiki/Myrrha_Lot-Borodine.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [27]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 292-299.

***

Dacă urci într-un tren arhiplin şi stai pe culoar, şi dacă nu poţi să îţi mişti deloc picioarele, afli că se poate călători şi astfel. Tot aşa afli că poţi călători şi pe tamponul locomotivei dacă te grăbeşti sau dacă vrei să arăţi ceva altora.

Poţi să nu îţi dai seama, că oamenii de lângă tine au şi ei ofuri, dacă încerci să îi striveşti de caldarâm în ascensiunea ta spre cine ştie ce punct al orizontului.

Am venit spre Bucureşti în acest fel şi în faţa mea era un băieţel tăcut şi ascultător. Unii stăteau în veceul vagonului că altundeva nu se putea.

Viaţa noastră e un tren, numai că are doar o singură oprire. Și pentru că nu văd oprirea imediat, unii din fraţii noştri se plictisesc de viaţa asta şi încearcă tot felul de subterfugii „consolatoare”.

Am fost şi la cimitir. Când recunoşti unele nume ţi se pare că eşti de acolo, că faci parte din comunitate.

Unele morminte au amprentă mult prea lumească.

Oamenii cred că va fi „cam la fel şi dincolo” şi aduc tablouri, mese, scaune, tot felul de obiecte nefolositoare la mormânt.

Epitafurile sunt arareori adânci.

Există şi kitschuri[1] de tot felul.

Mormintele sunt nişte pietre foarte reci, uneori înspăimântătoare, de parcă nu ar mai fi înviere.

Poate că unele morminte prea late, de piatră, cu pietre masive de marmură spun tocmai aceasta: că autorii lor nu cred în înviere.

Pământul, mormântul în pământ te umple de o multă smerenie. Vezi ceea ce eşti. Vezi ceva familiar şi tocmai de aceea nu pare înspăimântător.

Doamne, şi eu sunt înspăimântător prin tristeţea mea, a păcatelor mele!

Tristeţea e o tăgăduire a bucuriei învierii sau o disociere faptică de adevărata vieţuire.

Când sunt cu inima ca o piatră tombală şi totul e fad lângă mine şi în mine, când mă apucă disperarea, tristeţea pentru viaţa mea, atunci nu mai sunt parcă viu. Sunt o paiaţă.

Când nu mai trece fiorul bucuriei prin mine parcă timpul s-a oprit în loc sau m-am adâncit într-o linişte înspăimântătoare.

Când doi inşi care sunt certaţi se întâlnesc, între ei se instalează o tăcere sugrumătoare. Nu ştiu cum să dea bir cu fugiţii mai repede.

Şi aşteptarea e disperantă când se face de unul singur.

Când ea nu mai vine, când nu ştii ce s-a întâmplat cu soţia ta sau când nu ştii cum va naşte soţia ta sau nu ştii dacă mai poţi avea aceeaşi casă şi la anul…aşteptarea te dezumanizează.

Oamenii credincioşi Îl au pe Dumnezeu, au nădejdea în El.

Nu ştiu cum pot să reziste ceilalţi.

Pentru mulţi, păcatul e un mod de „rezistibilitate”. Rezistă fizic în această lume, numai pentru că păcătuiesc. Dar ei sunt un iad interior.

Fuge după avere, după femei, escrochează, minte şi asta îi dă „putere” să reziste. Păcatul îl face „să spere”, dar Dumnezeu, nu! Păcatul îi „dă aripi”, dar cască când aude de Sfânta Evanghelie.

Când citeşti despre patima tristeţii lui Bacovia[2], când îi citeşti scrierile, te adânceşti într-o tristeţe de cavou, fără nădejdea învierii.

Baudelaire[3] te sufocă cu satanismul său plin de o desfrânare revoltată.

Dali[4] parcă este o excrescenţă a desfrânării „fine”…şi las pe altă dată catalogările literare, unde m-am împotmolit câtva timp, însă din cu totul alte pricini decât ei.

Când priveşti în urmă şi îţi vezi decăderea, te uimeşte mila lui Dumnezeu, te copleşeşte. Aşa mi se întâmplă mie! Mă văd prea dement pentru a trăi, prea ticălos, cu totul netrebnic pentru viaţa aceasta.

Şi, cu toate acestea, dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, de a trăi cu El e mult mai mare în mine, e copleşitoare.

E mult mai copleşitoare în mine dorinţa de viaţă harică, de viaţă mlădiată de Duhul Sfânt, în comparaţie cu păcatul, cu viaţa mea plină de păcate.

Îmi e mie greu să mă înţeleg, darămite alţii.

Îi cred pe mulţi că se smintesc de mine – şi îmi pare nespus de rău de acest lucru – dar nu eu vreau să se întâmple asta, ci se întâmplă fără voia mea.

Îl enervez pe unul, îl fac pe altul să se simtă prost, deranjat de o poziţie a mea…şi când încerc să repar lucrurile parcă mai mult le stric.

Oamenii încurcă râsul condescendent, atmosfera amiabilă pe care o creez în jurul lor, cu realitatea mea interioară, crezând că eu nu am nicio durere adâncă şi sunt de fapt „insensibil”, dacă atunci când stau cu ei de vorbă sunt volubil, cu umor fin, cu multă voioșie.

Însă eu fac asta cu cei care vorbesc…pentru ca să nu îi umplu de gravitatea cu care eu văd viața și de durerea în care eu creez și mă rog și trăiesc.

Adică eu sunt bun cu ei, prea bun…iar ei mă judecă tocmai când ar trebui să îmi fie recunoscători.

Unii numesc ABC al cunoaşterii lucruri care nu ţin de esenţa comportamentului uman, ci de ambalajul social al acestuia.

Şi nu auzim prea bine ce vrea să ne spună celălalt, pentru că nu vrem să îl auzim.

Sau dacă observăm că un anumit om e „ceva de capul lui”, atunci încercăm să îi băgăm beţe în roate, ca să îl scoatem în cele din urmă că e şi el om „ca şi noi”.

Şi asta, pentru că nu suportăm viaţa curată, munca sfântă, osteneala prisositoare.

Nu suportăm să primim lecţii de la alţii, chiar dacă lecţiile sunt adevărate și, o, sunt atât de necesare nouă!

Două conferinţe ale Părintelui Teofil [Părăian] de la Sâmbăta. Le-am găsit online şi le-am citit în dimineaţa asta. Le voi dezbate acum[5].

Sfintele slujbe sunt ca „vuietul Duhului”. Sfântul Duh e Cel care suflă prin ele şi ne aduce în inimi bucurie cerească.

E întrebat dacă e sau nu pentru deasă împărtăşire şi el răspunde: „Nu mi-e frică de cei care se împărtăşesc. Mi-e frică de cei care nu se împărtăşesc”.

Îmi vin în minte ipostaze ale egoismului „de clan”. „Să aibă şi de la noi fata mea…nu numai de la el”.

Cadourile inutile îşi fac apariţia, numai pentru că părinţii ei, ai fetei, vor să bifeze orgoliul că au dat şi ei fetei lor ceva, nu numai ginerele.

Cadouri care vor deveni mai târziu furculiţe de băgat în ochi şi în faţa căruia ginerele trebuie să tacă „resemnat”, pentru că la socrii e „puterea”.

Se aud glasuri în inimi care nu se spun sau se ascund „cu multă băgare de seamă”.

Cei care se împărtăşesc sunt mult mai inofensivi ca cei „reţinuţi”, ca „păcătoşii” cu multe scrupule.

Şi când e întrebat de ceea ce ia rugăciunea şi aduce oamenilor, Dumnezeiescul Părinte Teofil spune: rugăciunea are puteri nelimitate.

Pledoaria sa pentru prietenie e magnifică. Crede în prietenie din toate puterile. Prietenia „este o realitate din cer adusă pe pământ”.

Şi mai spune, cu o inimă prea primitoare, prea delicată: „Cred într-o prietenie adevărată şi sfântă şi curată şi o recomand din toate puterile mele”.

Pentru el, bucuria aceasta mare, prietenia, rămâne în veşnicie.

Conferinţele, predicile, cărţile dumnezeieşti am senzaţia de multe ori că sunt prea mici. Deşi unele sunt foarte mari, mi se par tot mici. Până la urmă sunt tot…mici. Pentru că ai vrea ca ele să nu se mai termine.

Şi ai vrea să auzi în fiecare pagină altă noutate, altă minune, altă trăire extraordinară, altă supleţe a Sfintelor dogme.

Mie îmi place să pierd timpul în compania marilor minuni divino-umane care sunt Sfinţii. E o pierdere a timpului cu nenumărate câștiguri.

Îmi place să stau de vorbă cu Sfinţii noştri şi cu oamenii duhovniceşti, cu Sfinţii de aici, care încă nu s-au mutat la Domnul.

Dar, în același timp, îmi place să stau de vorbă cu toţi cei deschişi și care doresc să comunice frumos, important, veridic, experențial, fundamental.

Când găsesc oameni care simt necesaritatea dialogului, a comuniunii, atunci parcă renasc, uit de toate.

Întâlnirea de suflet e mereu o bucurie plină de bucurii.

În a doua conferinţă apare o expresie foarte adevărată: „Raiul e o realitate pe care o face omul de Rai”, vrednic de Rai.

Atmosfera plină de pace e făcută de oamenii plini de pace dumnezeiască.

Nu poţi să ţipi la gânduri, ca la copiii din clasa a II-a şi ele să ia poziţia „de frică” şi să ia loc în bănci.

Unde sunt oamenii duhovniceşti acolo apare Raiul pe pământ. De acolo nu îţi mai vine să mai pleci dacă ai simţurile sufletului nevătămate.

Rosteşte o poezie a lui Vasile Militaru[6] şi mi-a sărit în minte imediat versul: „Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?”. Aici e doar o frază ruptă din context, dar acolo suna foarte  bine.

Sfântul Apostol Toma nu dorea o iluzie optică a lui Hristos, ci realitatea Lui. Tocmai de aceea a cerut să pună mâna, să se convingă, să se încredinţeze deplin.

Încredinţarea de Învierea Domnului este o certitudine interioară care vine de la Dumnezeu şi nouă nu ne trebuie giulgiul de la Torino[7] neapărat, căci noi am văzut Învierea lui Hristos prin credinţă.

Ideile acestea sunt brodate pe baza ideilor exprimate de Părintele Teofil în acea zi.

Şi o ultimă frumuseţe din experienţa sa: trebuie să ne întâlnim cu mizeria din noi, cu adâncul fărădelegii proprii.

Fericitul Paisie ieroschimonahul[8] a spus la un moment dat: „Canonul bolnavului este patul, patul suferinţei”.

Mai mult decât răbdare, nădejde, rugăciune şi bucurie, ce mai poţi să ceri unui om, care nu se mai poate ridica din pat de unul singur?

Iar Fericitul Sofronie [Saharov][9] scria în Mistica vederii lui Dumnezeu, că „Rugăciunea plină de pocăinţă mă mistuia”.

Adevărata rugăciune te slăbeşte, îţi slăbeşte inima, mintea, trupul.

Rugăciunea nu e o relaxare, ci o stare de încordare permanentă.

În 1924, în Sâmbăta Mare, a avut un extaz după ce s-a împărtăşit. A stat în lumina dumnezeiască timp de trei zile. Un altul l-a avut pe un balcon (probabil al unei clădiri din mănăstire), parcă spre seară, pe la începutul anilor ’30, pe când era diacon.

Grigore Leşe[10], muzicianul popular renumit, spunea: „Cum e omul aşa-i şi cântecul”.

Sunt uluit de tot ceea ce văd şi de tot ceea ce citesc.

Mă uluieşte bogăţia de sens a tot ceea ce mă înconjoară.

Sunt plin, îmi vine să răbufnesc, să dau pe afară de atâta bucurie. Îmi vine să plâng.

E normal să plângi, când Dumnezeu îţi arată atâta minunăţie de sens, de frumuseţe, de slavă dumnezeiască.

Cugetările domnului Leşe au multă vigoare. M-au surprins prin viul lor.

Spune el: „Viaţa omului trebuie să ne-o închipuim ca pe o zi; când soarele răsare, se înalţă pe cer şi apune”. Iar „nunta are în ea şi bucurie dar şi tristeţe”.

Despre bătutul toacei[11] spune admirabil: „Glasul de toacă este un glas din altă lume”.

Totul ţi se aşază înaintea ochilor. Numai să priveşti prin toate spre Dumnezeu.

Dar trebuie să renunţi şi la a nu mai vedea cele ce se văd pentru ca să „îţi omori mintea” – cum îmi spune mereu Dumnezeiescul Ilie [văzătorul de Dumnezeu] – ca să Îl vezi pe Dumnezeu întru slava Sa.

Atât una, cât şi cealaltă. Atât vederea cât şi refuzarea vederii lucrurilor şi a gândirii discursive au timpul lor şi rostul lor.

Toate au un rost. Numai că trebuie să îl afli, să te smereşti în faţa lui Dumnezeu şi să te laşi condus de Dumnezeu ca să îl afli.

În cartea sa „de veghe creştină”, domnul Sorin Dumitrescu[12] spune lucruri marcante. Sunt  făşii de lumină a înţelegerii cuvintele sale.

E grav când iubim „fastul Ortodoxiei mai mult decât pe Hristos” (p. 17, ed. 1998)[13].

Nu vreau să dau detalii. Această carte trebuie comentată și nu citită, pentru că e o carte care prinde prea multe nuanţe neapărate pentru noi toţi.

Fugim de noi dar şi după noi.

Căutăm cu înfrigurare mâncare duhovnicească. Deşi e rară, încă nu e încă atât de rară. Mai găsim surse sigure.

Minunile se fac cu oamenii.

Gianina [Picioruș] a trăit azi o minune. Și a fost o minune imensă!

Ne dăm seama, totuși, de cât de minunate sunt minunile lui Dumnezeu cu noi? Cred că foarte puţin în comparaţie cu adâncul lor.

Mâine e Naşterea Domnului (25 decembrie)[14].

Bucuria acestui praznic e o bucurie specială: mă bucur dar trăiesc în același timp o bucurie dureroasă.

Lucrurile din jurul meu, evenimentele sunt de aşa manieră. Izbucnesc din noi străfunduri de bucurie, străfunduri de lacrimi.

Cât de minunat eşti Tu, Doamne! Cât de minunat eşti Tu cu noi şi în noi!

Sunt oameni care îmi stau în inimă ca o făclie de foc şi îmi dau cote de zbatere ale inimii foarte mari.

Voi, prietenii mei…

Voi, cei care îmi sunteţi aproape!

Priveam o frescă dintr-o Sfântă Biserică şi am observat că peştera Naşterii Domnului era un v întors, plin de negru. În peştera unde Se naşte Domnul, în inima noastră, totul e profund.

Inima noastră e un întuneric care nu poate să oprească lumina lui Hristos.

În întunericul inimii noastre străluceşte naşterea Sa.

Nu e plină de teologie Sfânta Icoană? Nu e plină de simţire şi de gândire dumnezeiască?

Doamne, Cel care Te-ai născut pentru noi şi Te naşti pururea în noi şi pentru noi, nu ne lăsa! Ai milă de noi, Dragostea mea şi ne miluieşte.

O, sunt mult prea netrebnic pentru lumea Ta, Doamne!


[1] Idem: http://dexonline.ro/definitie/kitsch.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Bacovia.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Charles_Baudelaire.

[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Salvador_Dal%C3%AD.

[5] Prima e din 11 mai 1994 iar a doua din 8 mai 1995. Voi începe cu a doua.

[6] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Militaru.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Giulgiul_din_Torino.

[8] Nu mai știu la cine m-am referit aici.

[9] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Sofronie_%28Saharov%29.

[10] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Le%C8%99e.

[11] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Toac%C4%83.

[12] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sorin_Dumitrescu.

[13] E vorba de Sorin Dumitrescu, Rock & Popi. Carte de veghe creștină, Ed. Anastasia, București, 1998. O recenzie făcută cărții luate în discuție:

http://www.agnos.ro/blog/2010/10/24/recenzie-sorin-dumitrescu-rock-popi-carte-de-veghe-crestina/.

[14] A se vedea predica noastră din 2010:

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/12/16/predica-la-duminica-dinaintea-nasterii-domnului-2010/.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [26]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 288-292.

***

Nu pot să îmi dau seama, să conștientizez durerea enormă din sufletul Fericitului Ilie [văzătorul de Dumnezeu] pentru adormirea soţiei sale. Plânge în continuu…

Ce pot eu să înţeleg din plânsul lui?

Iubirea lui pentru ea, prezenţa ei de neînlocuit, amintirea ei de neşters. Când mă uit în urmă şi mă gândesc la chipul ei, moartea parcă nu e reală, căci eu o am în mintea mea vie.

Viaţa ei mi se pare neîntreruptă de moarte, pentru că atunci când m-am rugat pentru ea, m-am simţit bucuros şi nu nefericit.

Şi Binecuvântata Prezbiteră Maria a adormit prima. Şi după ea a venit Fericitul Dumitru Stăniloae.

Soţia a plecat prima şi la unul şi la altul.

Durerea lor n-am să o intuiesc niciodată, cum n-am să intuiesc adâncul durerii niciunui Sfânt. Nici durerea şi nici bucuria Sfinţilor lui Dumnezeu nu o ştiu, după cum nu ştiu nici durerea şi bucuria tuturor oamenilor.

Sufăr de o neştiinţă crasă.

Şi dacă ni se pare că am şti ceva, aflăm din destăinuirile lor tocmai contrariul: că taina omului e uimitoare întotdeauna.

Cu câteva ore în urmă am aflat că a fost prins Saddam Hussein[1]. Mulţi s-au bucurat. Dar era o bucurie ce ucide oamenii şi nu îi înţelege.

Ucizi repede un om, dar e mai greu să asculţi un om, să îţi spună el ceea ce este el.

Când Dumnezeu îţi descoperă decăderea ta şi a lumii întregi, înţelegi că ortodoxul este cineva suportat cu greu de către ceilalţi şi că ei nu te suportă, tocmai pentru că tu vrei să fii un slujitor smerit al adevărului.

Sfânta Biserică Ortodoxă nu e acceptată de statul capitalist decât pe post de „slugă supusă” sau de cineva pe care nu poţi să îl extermini, atunci când vorbeşti despre „drepturile omului”. Asta nu înseamnă că nu ne tolerează cu greu

Suntem luaţi în râs peste tot.

Evlavia noastră e transformată în motiv de batjocură, cuvintele noastre sunt socotite „desuete”, suntem percepuți ca „nebuni” şi „retrograzi”.

Dacă am scotoci însă satanismul omului de azi, spurcăciunea lui interioară, am găsi două-trei idei drăceşti dar „fundamentale” şi cu acestea terminăm cu toată liniştea lumii.

Mă împărtăşesc cu Hristos. Atunci sunt în viaţa veacului ce va să fie, pentru că trăiesc deja acea realitate!

Trec prin Sfânta Spovedanie – care e simbolul Înfricoşatei Judecăţi – şi apoi mă împărtăşesc cu Hristos pentru a trăi în Împărăţia lui Dumnezeu.

Realismul eshatologic nu e ceva scriptic sau ceva de domeniul viitorului, ci el e prezent, a început cu Hristos şi e şi timpul nostru.

Când merg prin adevărul spovedaniei la unirea cu El arăt că numai adevărul şi dragostea pentru El mă fac să fiu cu El şi să trăiesc cu El şi după îndemnurile iubirii Sale.

Eshatologia nu e o supoziţie pentru noi, ci un adevăr.

Mărturisirile patristice despre adevăr sunt indubitabile.

Dacă mă împărtăşesc cu Hristos, mă împărtăşesc cu Hristos, Cel care va veni. Eu trăiesc de acum comuniunea cu Hristos, Cel care va veni.

Dar împărtăşirea nu ne sfinţeşte de la sine, fără acordul nostru, fără mintea şi inima noastră smerite.

Iuda nu s-a sfinţit împărtăşindu-se, dacă în același timp dorea să Îl vândă pe Fiul lui Dumnezeu.

Nu ne sfinţim neiubindu-L, dar primindu-L euharistic!

O împărtăşire cu El dorită, iubită, dorită nespus de mult are schimbări vizibile.

Unii se împărtăşesc uitându-se la ceea ce se vede, socotindu-L doar un om şi de aceea nu progresează mai deloc, pentru că îi neagă dumnezeirea Sa.

Alţii se împărtăşesc din „tradiţie” familială, din obişnuinţă sau pentru că trebuie să consume Sfintele și nu pentru ca să se sfințească în intimitatea profundă, inenarabilă[2] cu Hristos.

Dar dacă ne-am împărtăşi cunoscându-L pe El, ştiind adevărul dogmatic al lui Hristos, trăind poruncile Sale, iubindu-L, ne-am împărtăşi cu Fiul lui Dumnezeu întrupat, cu Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru noi, şi Care ne iubeşte, şi Care vine în noi pentru ca să ne bucurăm veşnic împreună cu El și cu toți Sfinții Săi.

Însă simt că mulţi se împărtăşesc cu El, pentru că li s-a spus că „acolo e Hristos” și nu pentru că Îl simt pe Hristos acolo, atunci când ei se împărtăşesc.

Dar credinţa nu e dibuială, presupoziţie, neexperienţă.

Ci, dimpotrivă: credinţa e adevăr, e realitate, e experienţă comunională.

Şi dacă mă împărtăşesc cu Hristos fără ca să simt dumnezeirea Lui, înseamnă că nu cred în El, că nu simt că Hristos euharistic este El şi atunci Îl neg pe Hristos şi spun că e „simplu om”.

Ne-simţirea dumnezeirii Lui ne arată credinţa stricată pe care o avem sau lipsa noastră de credință în El.

Însă, dacă, dimpotrivă, Îl simţim pe El în Sfânta Împărtăşanie atunci credem în El şi Îl iubim mult și tocmai de aceea vrem să ne împărtășim în mod zilnic cu Hristosul iubirii noastre.

Dacă ştii doar adevăruri citite sau pe jumătate nu ai unde să îi duci altundeva pe oameni în afară decât la catastrofă.

Citirile teologice nu au nicio legătură interioară dacă nu eşti un credincios real, conştient și experimentator al sfințeniei Sfintei Biserici.

Mulţi găsesc „nepotriviri” la Sfinţii lui Dumnezeu, „lucruri care nu se leagă”. Dar ele nu se leagă decât în capul lor și aceasta: pentru că nu au experienţă duhovnicească integratoare.

Trebuie să fii racordat la neliniştile, la starea actuală a lumii, pentru că altfel rămâi în urmă cu explicitările pentru oamenii de azi.

Viaţa duhovnicească, care nu ştie să vorbească lumii de azi, să se impună în termenii omului de azi, rămâne o teologie „inadecvată” în mare parte, chiar dacă spune lucruri mari și frumoase.

Poţi să fii un mare Sfânt dar să nu te înţeleagă oamenii tocmai pentru că nu știi să le vorbești pe limba lor și la nivelul lor.

Ei vor înţelege lucruri mult mai puţine despre tine sau nu te vei face înţeles prea bine.

Dacă nu ştii de ce să te legi, vei spune adevărul dar nu vei folosi pe mulţi oameni, ci doar pe cei erudiţi, înaintaţi în cele sfinte, care fac efortul să te urmărească, chiar dacă și pentru ei tu ești anacronic cu exprimarea, cu punera problemelor, cu modul în care îți gândești predicile, cărțile.

Pentru că, pe lângă sfințenie, trebuie să știi mentalitatea prezentului, gradul de căutare al oamenilor, puterea lor de a te înțelege…și să îți explici de așa manieră experiența încât să fii acaparator pentru lumea în care tu trăiești…și pe care o depășești cu mult…dar care nu poate urca la tine…decât dacă faci efortul să cobori la ea.

De aceea, teologia ortodoxă a prezentului trebuie să se impună omului mai mult decât o reclamă TV sau stradală, pentru că reclama e deja cu mult mai „captivantă” decât  „un enunț teologic”.

Iar dacă reclamele au penetrat conșțiințele noastre mai mult decât s-ar fi așteptat cineva, e tocmai pentru faptul că au fost făcute de oameni care jonglează cu sentimentele omului, cu mintea lui, pe când limbajul teologic bate pasul pe loc, deși spune cele mai dumnezeiești realități ale acestei lumi.

Vom fi înţeleşi de oameni, dacă vom simţi realităţile omului de azi și le vom expune în ritmul acestui sentiment.

Şi omul de azi va înţelege că Dumnezeu îi vorbeşte prin teologii de azi, dacă îi va fi atinsă inima şi îşi va da seama, că cei care pot atinge în acest fel inimile, nu pot fi decât oamenii lui Dumnezeu.

Dacă ne-ar păsa de noi, de sufletul nostru, ne-ar păsa de sufletele întregii umanităţi.

Nu am putea să ne îngrijim de noi, de veşnicia noastră în mod egoist, dacă am conştientiza că veşnicia nu e o singurătate în doi – tu şi Dumnezeu – ci o comuniune, o comuniune cu toţi Sfinţii înaintea lui Dumnezeu.

Fuga după o veşnicie care îl exclude pe celălalt nu e o privire ortodoxă asupra mântuirii, ci are nuanţa ideologiei capitaliste, unde trebuie să te baţi pentru o bucată de pâine cu ceilalţi.

Aproapele, dacă îmi devine „concurent”, e lesne de înţeles că iubirea zboară din relaţia mea cu el.

Acolo unde celălalt e „duşmanul”, „cel care vrea să îmi ia postul”, „cel pe care trebuie să îl elimin”, aproapele meu devine o victimă, chiar şi numai în mintea mea, dacă nu în a mai multora.

Dacă trebuie să îl elimin înseamnă că nu îl vreau şi dacă nu îl vreau, nu îl pot iubi.

Casele transilvane, cu uşi mari la poartă, arată tocmai dorinţa de netransparenţă, lipsa de comuniune reală, de dragoste.

Poţi să ai şi uşi unde se vede tot dar asta nu înseamnă că toţi care au uşi „transparente” se şi iubesc. Dar cei cu uşi „transparente” presupun că ar putea iubi.

Una e să vopseşti totul în negru şi să ai la subsol casă de prostituţie şi alta e să ai la geam flori şi perdele albe.

Una e să te îmbraci în toate culorile de pe faţa pământului şi alta e să fii decent şi în acest lucru.

Dar de ce să simt „nevoia”, să nu fiu prieten cu oamenii? De ce să presupun că toţi oamenii sunt „răi”, când eu nu îi cunosc și nici nu pot să îi cunosc pe toţi oamenii?

De ce pornesc din start de pe o poziţie negativistă?

Ne e frică mai mult decât sperăm? Ne e frică să ne privim în suflet sau nu vrem să o facem?

Poate că nu ştim cum să privim în noi.

Poate nu suntem încurajaţi să o facem.

Vorbim şi când nu vrem să ne înţelegem.

Vorbim, chiar dacă simţim că suntem în plus sau când nimeni nu ne ascultă.

Dar de ce vrem totuşi să vorbim, dacă nu am socoti că vorbitul e totuşi ceva foarte important?


[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Saddam_Hussein.

[2] Idem: http://dexonline.ro/definitie/inenarabil.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno