Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 288-292.

***

Nu pot să îmi dau seama, să conștientizez durerea enormă din sufletul Fericitului Ilie [văzătorul de Dumnezeu] pentru adormirea soţiei sale. Plânge în continuu…

Ce pot eu să înţeleg din plânsul lui?

Iubirea lui pentru ea, prezenţa ei de neînlocuit, amintirea ei de neşters. Când mă uit în urmă şi mă gândesc la chipul ei, moartea parcă nu e reală, căci eu o am în mintea mea vie.

Viaţa ei mi se pare neîntreruptă de moarte, pentru că atunci când m-am rugat pentru ea, m-am simţit bucuros şi nu nefericit.

Şi Binecuvântata Prezbiteră Maria a adormit prima. Şi după ea a venit Fericitul Dumitru Stăniloae.

Soţia a plecat prima şi la unul şi la altul.

Durerea lor n-am să o intuiesc niciodată, cum n-am să intuiesc adâncul durerii niciunui Sfânt. Nici durerea şi nici bucuria Sfinţilor lui Dumnezeu nu o ştiu, după cum nu ştiu nici durerea şi bucuria tuturor oamenilor.

Sufăr de o neştiinţă crasă.

Şi dacă ni se pare că am şti ceva, aflăm din destăinuirile lor tocmai contrariul: că taina omului e uimitoare întotdeauna.

Cu câteva ore în urmă am aflat că a fost prins Saddam Hussein[1]. Mulţi s-au bucurat. Dar era o bucurie ce ucide oamenii şi nu îi înţelege.

Ucizi repede un om, dar e mai greu să asculţi un om, să îţi spună el ceea ce este el.

Când Dumnezeu îţi descoperă decăderea ta şi a lumii întregi, înţelegi că ortodoxul este cineva suportat cu greu de către ceilalţi şi că ei nu te suportă, tocmai pentru că tu vrei să fii un slujitor smerit al adevărului.

Sfânta Biserică Ortodoxă nu e acceptată de statul capitalist decât pe post de „slugă supusă” sau de cineva pe care nu poţi să îl extermini, atunci când vorbeşti despre „drepturile omului”. Asta nu înseamnă că nu ne tolerează cu greu

Suntem luaţi în râs peste tot.

Evlavia noastră e transformată în motiv de batjocură, cuvintele noastre sunt socotite „desuete”, suntem percepuți ca „nebuni” şi „retrograzi”.

Dacă am scotoci însă satanismul omului de azi, spurcăciunea lui interioară, am găsi două-trei idei drăceşti dar „fundamentale” şi cu acestea terminăm cu toată liniştea lumii.

Mă împărtăşesc cu Hristos. Atunci sunt în viaţa veacului ce va să fie, pentru că trăiesc deja acea realitate!

Trec prin Sfânta Spovedanie – care e simbolul Înfricoşatei Judecăţi – şi apoi mă împărtăşesc cu Hristos pentru a trăi în Împărăţia lui Dumnezeu.

Realismul eshatologic nu e ceva scriptic sau ceva de domeniul viitorului, ci el e prezent, a început cu Hristos şi e şi timpul nostru.

Când merg prin adevărul spovedaniei la unirea cu El arăt că numai adevărul şi dragostea pentru El mă fac să fiu cu El şi să trăiesc cu El şi după îndemnurile iubirii Sale.

Eshatologia nu e o supoziţie pentru noi, ci un adevăr.

Mărturisirile patristice despre adevăr sunt indubitabile.

Dacă mă împărtăşesc cu Hristos, mă împărtăşesc cu Hristos, Cel care va veni. Eu trăiesc de acum comuniunea cu Hristos, Cel care va veni.

Dar împărtăşirea nu ne sfinţeşte de la sine, fără acordul nostru, fără mintea şi inima noastră smerite.

Iuda nu s-a sfinţit împărtăşindu-se, dacă în același timp dorea să Îl vândă pe Fiul lui Dumnezeu.

Nu ne sfinţim neiubindu-L, dar primindu-L euharistic!

O împărtăşire cu El dorită, iubită, dorită nespus de mult are schimbări vizibile.

Unii se împărtăşesc uitându-se la ceea ce se vede, socotindu-L doar un om şi de aceea nu progresează mai deloc, pentru că îi neagă dumnezeirea Sa.

Alţii se împărtăşesc din „tradiţie” familială, din obişnuinţă sau pentru că trebuie să consume Sfintele și nu pentru ca să se sfințească în intimitatea profundă, inenarabilă[2] cu Hristos.

Dar dacă ne-am împărtăşi cunoscându-L pe El, ştiind adevărul dogmatic al lui Hristos, trăind poruncile Sale, iubindu-L, ne-am împărtăşi cu Fiul lui Dumnezeu întrupat, cu Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru noi, şi Care ne iubeşte, şi Care vine în noi pentru ca să ne bucurăm veşnic împreună cu El și cu toți Sfinții Săi.

Însă simt că mulţi se împărtăşesc cu El, pentru că li s-a spus că „acolo e Hristos” și nu pentru că Îl simt pe Hristos acolo, atunci când ei se împărtăşesc.

Dar credinţa nu e dibuială, presupoziţie, neexperienţă.

Ci, dimpotrivă: credinţa e adevăr, e realitate, e experienţă comunională.

Şi dacă mă împărtăşesc cu Hristos fără ca să simt dumnezeirea Lui, înseamnă că nu cred în El, că nu simt că Hristos euharistic este El şi atunci Îl neg pe Hristos şi spun că e „simplu om”.

Ne-simţirea dumnezeirii Lui ne arată credinţa stricată pe care o avem sau lipsa noastră de credință în El.

Însă, dacă, dimpotrivă, Îl simţim pe El în Sfânta Împărtăşanie atunci credem în El şi Îl iubim mult și tocmai de aceea vrem să ne împărtășim în mod zilnic cu Hristosul iubirii noastre.

Dacă ştii doar adevăruri citite sau pe jumătate nu ai unde să îi duci altundeva pe oameni în afară decât la catastrofă.

Citirile teologice nu au nicio legătură interioară dacă nu eşti un credincios real, conştient și experimentator al sfințeniei Sfintei Biserici.

Mulţi găsesc „nepotriviri” la Sfinţii lui Dumnezeu, „lucruri care nu se leagă”. Dar ele nu se leagă decât în capul lor și aceasta: pentru că nu au experienţă duhovnicească integratoare.

Trebuie să fii racordat la neliniştile, la starea actuală a lumii, pentru că altfel rămâi în urmă cu explicitările pentru oamenii de azi.

Viaţa duhovnicească, care nu ştie să vorbească lumii de azi, să se impună în termenii omului de azi, rămâne o teologie „inadecvată” în mare parte, chiar dacă spune lucruri mari și frumoase.

Poţi să fii un mare Sfânt dar să nu te înţeleagă oamenii tocmai pentru că nu știi să le vorbești pe limba lor și la nivelul lor.

Ei vor înţelege lucruri mult mai puţine despre tine sau nu te vei face înţeles prea bine.

Dacă nu ştii de ce să te legi, vei spune adevărul dar nu vei folosi pe mulţi oameni, ci doar pe cei erudiţi, înaintaţi în cele sfinte, care fac efortul să te urmărească, chiar dacă și pentru ei tu ești anacronic cu exprimarea, cu punera problemelor, cu modul în care îți gândești predicile, cărțile.

Pentru că, pe lângă sfințenie, trebuie să știi mentalitatea prezentului, gradul de căutare al oamenilor, puterea lor de a te înțelege…și să îți explici de așa manieră experiența încât să fii acaparator pentru lumea în care tu trăiești…și pe care o depășești cu mult…dar care nu poate urca la tine…decât dacă faci efortul să cobori la ea.

De aceea, teologia ortodoxă a prezentului trebuie să se impună omului mai mult decât o reclamă TV sau stradală, pentru că reclama e deja cu mult mai „captivantă” decât  „un enunț teologic”.

Iar dacă reclamele au penetrat conșțiințele noastre mai mult decât s-ar fi așteptat cineva, e tocmai pentru faptul că au fost făcute de oameni care jonglează cu sentimentele omului, cu mintea lui, pe când limbajul teologic bate pasul pe loc, deși spune cele mai dumnezeiești realități ale acestei lumi.

Vom fi înţeleşi de oameni, dacă vom simţi realităţile omului de azi și le vom expune în ritmul acestui sentiment.

Şi omul de azi va înţelege că Dumnezeu îi vorbeşte prin teologii de azi, dacă îi va fi atinsă inima şi îşi va da seama, că cei care pot atinge în acest fel inimile, nu pot fi decât oamenii lui Dumnezeu.

Dacă ne-ar păsa de noi, de sufletul nostru, ne-ar păsa de sufletele întregii umanităţi.

Nu am putea să ne îngrijim de noi, de veşnicia noastră în mod egoist, dacă am conştientiza că veşnicia nu e o singurătate în doi – tu şi Dumnezeu – ci o comuniune, o comuniune cu toţi Sfinţii înaintea lui Dumnezeu.

Fuga după o veşnicie care îl exclude pe celălalt nu e o privire ortodoxă asupra mântuirii, ci are nuanţa ideologiei capitaliste, unde trebuie să te baţi pentru o bucată de pâine cu ceilalţi.

Aproapele, dacă îmi devine „concurent”, e lesne de înţeles că iubirea zboară din relaţia mea cu el.

Acolo unde celălalt e „duşmanul”, „cel care vrea să îmi ia postul”, „cel pe care trebuie să îl elimin”, aproapele meu devine o victimă, chiar şi numai în mintea mea, dacă nu în a mai multora.

Dacă trebuie să îl elimin înseamnă că nu îl vreau şi dacă nu îl vreau, nu îl pot iubi.

Casele transilvane, cu uşi mari la poartă, arată tocmai dorinţa de netransparenţă, lipsa de comuniune reală, de dragoste.

Poţi să ai şi uşi unde se vede tot dar asta nu înseamnă că toţi care au uşi „transparente” se şi iubesc. Dar cei cu uşi „transparente” presupun că ar putea iubi.

Una e să vopseşti totul în negru şi să ai la subsol casă de prostituţie şi alta e să ai la geam flori şi perdele albe.

Una e să te îmbraci în toate culorile de pe faţa pământului şi alta e să fii decent şi în acest lucru.

Dar de ce să simt „nevoia”, să nu fiu prieten cu oamenii? De ce să presupun că toţi oamenii sunt „răi”, când eu nu îi cunosc și nici nu pot să îi cunosc pe toţi oamenii?

De ce pornesc din start de pe o poziţie negativistă?

Ne e frică mai mult decât sperăm? Ne e frică să ne privim în suflet sau nu vrem să o facem?

Poate că nu ştim cum să privim în noi.

Poate nu suntem încurajaţi să o facem.

Vorbim şi când nu vrem să ne înţelegem.

Vorbim, chiar dacă simţim că suntem în plus sau când nimeni nu ne ascultă.

Dar de ce vrem totuşi să vorbim, dacă nu am socoti că vorbitul e totuşi ceva foarte important?


[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Saddam_Hussein.

[2] Idem: http://dexonline.ro/definitie/inenarabil.

Did you like this? Share it: