Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [27]

7 martie, 2011 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

(Jurnal 2002-2004)

Paginile 292-299.

***

Dacă urci într-un tren arhiplin şi stai pe culoar, şi dacă nu poţi să îţi mişti deloc picioarele, afli că se poate călători şi astfel. Tot aşa afli că poţi călători şi pe tamponul locomotivei dacă te grăbeşti sau dacă vrei să arăţi ceva altora.

Poţi să nu îţi dai seama, că oamenii de lângă tine au şi ei ofuri, dacă încerci să îi striveşti de caldarâm în ascensiunea ta spre cine ştie ce punct al orizontului.

Am venit spre Bucureşti în acest fel şi în faţa mea era un băieţel tăcut şi ascultător. Unii stăteau în veceul vagonului că altundeva nu se putea.

Viaţa noastră e un tren, numai că are doar o singură oprire. Și pentru că nu văd oprirea imediat, unii din fraţii noştri se plictisesc de viaţa asta şi încearcă tot felul de subterfugii „consolatoare”.

Am fost şi la cimitir. Când recunoşti unele nume ţi se pare că eşti de acolo, că faci parte din comunitate.

Unele morminte au amprentă mult prea lumească.

Oamenii cred că va fi „cam la fel şi dincolo” şi aduc tablouri, mese, scaune, tot felul de obiecte nefolositoare la mormânt.

Epitafurile sunt arareori adânci.

Există şi kitschuri[1] de tot felul.

Mormintele sunt nişte pietre foarte reci, uneori înspăimântătoare, de parcă nu ar mai fi înviere.

Poate că unele morminte prea late, de piatră, cu pietre masive de marmură spun tocmai aceasta: că autorii lor nu cred în înviere.

Pământul, mormântul în pământ te umple de o multă smerenie. Vezi ceea ce eşti. Vezi ceva familiar şi tocmai de aceea nu pare înspăimântător.

Doamne, şi eu sunt înspăimântător prin tristeţea mea, a păcatelor mele!

Tristeţea e o tăgăduire a bucuriei învierii sau o disociere faptică de adevărata vieţuire.

Când sunt cu inima ca o piatră tombală şi totul e fad lângă mine şi în mine, când mă apucă disperarea, tristeţea pentru viaţa mea, atunci nu mai sunt parcă viu. Sunt o paiaţă.

Când nu mai trece fiorul bucuriei prin mine parcă timpul s-a oprit în loc sau m-am adâncit într-o linişte înspăimântătoare.

Când doi inşi care sunt certaţi se întâlnesc, între ei se instalează o tăcere sugrumătoare. Nu ştiu cum să dea bir cu fugiţii mai repede.

Şi aşteptarea e disperantă când se face de unul singur.

Când ea nu mai vine, când nu ştii ce s-a întâmplat cu soţia ta sau când nu ştii cum va naşte soţia ta sau nu ştii dacă mai poţi avea aceeaşi casă şi la anul…aşteptarea te dezumanizează.

Oamenii credincioşi Îl au pe Dumnezeu, au nădejdea în El.

Nu ştiu cum pot să reziste ceilalţi.

Pentru mulţi, păcatul e un mod de „rezistibilitate”. Rezistă fizic în această lume, numai pentru că păcătuiesc. Dar ei sunt un iad interior.

Fuge după avere, după femei, escrochează, minte şi asta îi dă „putere” să reziste. Păcatul îl face „să spere”, dar Dumnezeu, nu! Păcatul îi „dă aripi”, dar cască când aude de Sfânta Evanghelie.

Când citeşti despre patima tristeţii lui Bacovia[2], când îi citeşti scrierile, te adânceşti într-o tristeţe de cavou, fără nădejdea învierii.

Baudelaire[3] te sufocă cu satanismul său plin de o desfrânare revoltată.

Dali[4] parcă este o excrescenţă a desfrânării „fine”…şi las pe altă dată catalogările literare, unde m-am împotmolit câtva timp, însă din cu totul alte pricini decât ei.

Când priveşti în urmă şi îţi vezi decăderea, te uimeşte mila lui Dumnezeu, te copleşeşte. Aşa mi se întâmplă mie! Mă văd prea dement pentru a trăi, prea ticălos, cu totul netrebnic pentru viaţa aceasta.

Şi, cu toate acestea, dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, de a trăi cu El e mult mai mare în mine, e copleşitoare.

E mult mai copleşitoare în mine dorinţa de viaţă harică, de viaţă mlădiată de Duhul Sfânt, în comparaţie cu păcatul, cu viaţa mea plină de păcate.

Îmi e mie greu să mă înţeleg, darămite alţii.

Îi cred pe mulţi că se smintesc de mine – şi îmi pare nespus de rău de acest lucru – dar nu eu vreau să se întâmple asta, ci se întâmplă fără voia mea.

Îl enervez pe unul, îl fac pe altul să se simtă prost, deranjat de o poziţie a mea…şi când încerc să repar lucrurile parcă mai mult le stric.

Oamenii încurcă râsul condescendent, atmosfera amiabilă pe care o creez în jurul lor, cu realitatea mea interioară, crezând că eu nu am nicio durere adâncă şi sunt de fapt „insensibil”, dacă atunci când stau cu ei de vorbă sunt volubil, cu umor fin, cu multă voioșie.

Însă eu fac asta cu cei care vorbesc…pentru ca să nu îi umplu de gravitatea cu care eu văd viața și de durerea în care eu creez și mă rog și trăiesc.

Adică eu sunt bun cu ei, prea bun…iar ei mă judecă tocmai când ar trebui să îmi fie recunoscători.

Unii numesc ABC al cunoaşterii lucruri care nu ţin de esenţa comportamentului uman, ci de ambalajul social al acestuia.

Şi nu auzim prea bine ce vrea să ne spună celălalt, pentru că nu vrem să îl auzim.

Sau dacă observăm că un anumit om e „ceva de capul lui”, atunci încercăm să îi băgăm beţe în roate, ca să îl scoatem în cele din urmă că e şi el om „ca şi noi”.

Şi asta, pentru că nu suportăm viaţa curată, munca sfântă, osteneala prisositoare.

Nu suportăm să primim lecţii de la alţii, chiar dacă lecţiile sunt adevărate și, o, sunt atât de necesare nouă!

Două conferinţe ale Părintelui Teofil [Părăian] de la Sâmbăta. Le-am găsit online şi le-am citit în dimineaţa asta. Le voi dezbate acum[5].

Sfintele slujbe sunt ca „vuietul Duhului”. Sfântul Duh e Cel care suflă prin ele şi ne aduce în inimi bucurie cerească.

E întrebat dacă e sau nu pentru deasă împărtăşire şi el răspunde: „Nu mi-e frică de cei care se împărtăşesc. Mi-e frică de cei care nu se împărtăşesc”.

Îmi vin în minte ipostaze ale egoismului „de clan”. „Să aibă şi de la noi fata mea…nu numai de la el”.

Cadourile inutile îşi fac apariţia, numai pentru că părinţii ei, ai fetei, vor să bifeze orgoliul că au dat şi ei fetei lor ceva, nu numai ginerele.

Cadouri care vor deveni mai târziu furculiţe de băgat în ochi şi în faţa căruia ginerele trebuie să tacă „resemnat”, pentru că la socrii e „puterea”.

Se aud glasuri în inimi care nu se spun sau se ascund „cu multă băgare de seamă”.

Cei care se împărtăşesc sunt mult mai inofensivi ca cei „reţinuţi”, ca „păcătoşii” cu multe scrupule.

Şi când e întrebat de ceea ce ia rugăciunea şi aduce oamenilor, Dumnezeiescul Părinte Teofil spune: rugăciunea are puteri nelimitate.

Pledoaria sa pentru prietenie e magnifică. Crede în prietenie din toate puterile. Prietenia „este o realitate din cer adusă pe pământ”.

Şi mai spune, cu o inimă prea primitoare, prea delicată: „Cred într-o prietenie adevărată şi sfântă şi curată şi o recomand din toate puterile mele”.

Pentru el, bucuria aceasta mare, prietenia, rămâne în veşnicie.

Conferinţele, predicile, cărţile dumnezeieşti am senzaţia de multe ori că sunt prea mici. Deşi unele sunt foarte mari, mi se par tot mici. Până la urmă sunt tot…mici. Pentru că ai vrea ca ele să nu se mai termine.

Şi ai vrea să auzi în fiecare pagină altă noutate, altă minune, altă trăire extraordinară, altă supleţe a Sfintelor dogme.

Mie îmi place să pierd timpul în compania marilor minuni divino-umane care sunt Sfinţii. E o pierdere a timpului cu nenumărate câștiguri.

Îmi place să stau de vorbă cu Sfinţii noştri şi cu oamenii duhovniceşti, cu Sfinţii de aici, care încă nu s-au mutat la Domnul.

Dar, în același timp, îmi place să stau de vorbă cu toţi cei deschişi și care doresc să comunice frumos, important, veridic, experențial, fundamental.

Când găsesc oameni care simt necesaritatea dialogului, a comuniunii, atunci parcă renasc, uit de toate.

Întâlnirea de suflet e mereu o bucurie plină de bucurii.

În a doua conferinţă apare o expresie foarte adevărată: „Raiul e o realitate pe care o face omul de Rai”, vrednic de Rai.

Atmosfera plină de pace e făcută de oamenii plini de pace dumnezeiască.

Nu poţi să ţipi la gânduri, ca la copiii din clasa a II-a şi ele să ia poziţia „de frică” şi să ia loc în bănci.

Unde sunt oamenii duhovniceşti acolo apare Raiul pe pământ. De acolo nu îţi mai vine să mai pleci dacă ai simţurile sufletului nevătămate.

Rosteşte o poezie a lui Vasile Militaru[6] şi mi-a sărit în minte imediat versul: „Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?”. Aici e doar o frază ruptă din context, dar acolo suna foarte bine.

Sfântul Apostol Toma nu dorea o iluzie optică a lui Hristos, ci realitatea Lui. Tocmai de aceea a cerut să pună mâna, să se convingă, să se încredinţeze deplin.

Încredinţarea de Învierea Domnului este o certitudine interioară care vine de la Dumnezeu şi nouă nu ne trebuie giulgiul de la Torino[7] neapărat, căci noi am văzut Învierea lui Hristos prin credinţă.

Ideile acestea sunt brodate pe baza ideilor exprimate de Părintele Teofil în acea zi.

Şi o ultimă frumuseţe din experienţa sa: trebuie să ne întâlnim cu mizeria din noi, cu adâncul fărădelegii proprii.

Fericitul Paisie ieroschimonahul[8] a spus la un moment dat: „Canonul bolnavului este patul, patul suferinţei”.

Mai mult decât răbdare, nădejde, rugăciune şi bucurie, ce mai poţi să ceri unui om, care nu se mai poate ridica din pat de unul singur?

Iar Fericitul Sofronie [Saharov][9] scria în Mistica vederii lui Dumnezeu, că „Rugăciunea plină de pocăinţă mă mistuia”.

Adevărata rugăciune te slăbeşte, îţi slăbeşte inima, mintea, trupul.

Rugăciunea nu e o relaxare, ci o stare de încordare permanentă.

În 1924, în Sâmbăta Mare, a avut un extaz după ce s-a împărtăşit. A stat în lumina dumnezeiască timp de trei zile. Un altul l-a avut pe un balcon (probabil al unei clădiri din mănăstire), parcă spre seară, pe la începutul anilor ’30, pe când era diacon.

Grigore Leşe[10], muzicianul popular renumit, spunea: „Cum e omul aşa-i şi cântecul”.

Sunt uluit de tot ceea ce văd şi de tot ceea ce citesc.

Mă uluieşte bogăţia de sens a tot ceea ce mă înconjoară.

Sunt plin, îmi vine să răbufnesc, să dau pe afară de atâta bucurie. Îmi vine să plâng.

E normal să plângi, când Dumnezeu îţi arată atâta minunăţie de sens, de frumuseţe, de slavă dumnezeiască.

Cugetările domnului Leşe au multă vigoare. M-au surprins prin viul lor.

Spune el: „Viaţa omului trebuie să ne-o închipuim ca pe o zi; când soarele răsare, se înalţă pe cer şi apune”. Iar „nunta are în ea şi bucurie dar şi tristeţe”.

Despre bătutul toacei[11] spune admirabil: „Glasul de toacă este un glas din altă lume”.

Totul ţi se aşază înaintea ochilor. Numai să priveşti prin toate spre Dumnezeu.

Dar trebuie să renunţi şi la a nu mai vedea cele ce se văd pentru ca să „îţi omori mintea” – cum îmi spune mereu Dumnezeiescul Ilie [văzătorul de Dumnezeu] – ca să Îl vezi pe Dumnezeu întru slava Sa.

Atât una, cât şi cealaltă. Atât vederea cât şi refuzarea vederii lucrurilor şi a gândirii discursive au timpul lor şi rostul lor.

Toate au un rost. Numai că trebuie să îl afli, să te smereşti în faţa lui Dumnezeu şi să te laşi condus de Dumnezeu ca să îl afli.

În cartea sa „de veghe creştină”, domnul Sorin Dumitrescu[12] spune lucruri marcante. Sunt făşii de lumină a înţelegerii cuvintele sale.

E grav când iubim „fastul Ortodoxiei mai mult decât pe Hristos” (p. 17, ed. 1998)[13].

Nu vreau să dau detalii. Această carte trebuie comentată și nu citită, pentru că e o carte care prinde prea multe nuanţe neapărate pentru noi toţi.

Fugim de noi dar şi după noi.

Căutăm cu înfrigurare mâncare duhovnicească. Deşi e rară, încă nu e încă atât de rară. Mai găsim surse sigure.

Minunile se fac cu oamenii.

Gianina [Picioruș] a trăit azi o minune. Și a fost o minune imensă!

Ne dăm seama, totuși, de cât de minunate sunt minunile lui Dumnezeu cu noi? Cred că foarte puţin în comparaţie cu adâncul lor.

Mâine e Naşterea Domnului (25 decembrie)[14].

Bucuria acestui praznic e o bucurie specială: mă bucur dar trăiesc în același timp o bucurie dureroasă.

Lucrurile din jurul meu, evenimentele sunt de aşa manieră. Izbucnesc din noi străfunduri de bucurie, străfunduri de lacrimi.

Cât de minunat eşti Tu, Doamne! Cât de minunat eşti Tu cu noi şi în noi!

Sunt oameni care îmi stau în inimă ca o făclie de foc şi îmi dau cote de zbatere ale inimii foarte mari.

Voi, prietenii mei…

Voi, cei care îmi sunteţi aproape!

Priveam o frescă dintr-o Sfântă Biserică şi am observat că peştera Naşterii Domnului era un v întors, plin de negru. În peştera unde Se naşte Domnul, în inima noastră, totul e profund.

Inima noastră e un întuneric care nu poate să oprească lumina lui Hristos.

În întunericul inimii noastre străluceşte naşterea Sa.

Nu e plină de teologie Sfânta Icoană? Nu e plină de simţire şi de gândire dumnezeiască?

Doamne, Cel care Te-ai născut pentru noi şi Te naşti pururea în noi şi pentru noi, nu ne lăsa! Ai milă de noi, Dragostea mea şi ne miluieşte.

O, sunt mult prea netrebnic pentru lumea Ta, Doamne!

[1] Idem: http://dexonline.ro/definitie/kitsch.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Bacovia.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Charles_Baudelaire.

[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Salvador_Dal%C3%AD.

[5] Prima e din 11 mai 1994 iar a doua din 8 mai 1995. Voi începe cu a doua.

[6] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Militaru.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Giulgiul_din_Torino.