Zi: 8 martie 2011

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 309-313.

***

O propoziţie hip-hop, care exprimă mentalitatea contemporană decăzută: „fără vicii am fi doar nişte roboţi”.

Fanii aplaudă şi îşi aplaudă decăderea.

Dar viciul nu e „o pată de culoare” în viaţa noastră, ci însuşi întunericul nostru existenţial.

Patima ne face sclavi, roboţi iar virtutea ne eliberează, iubiţii mei!

Cântecele sexuale au devenit o constantă, pentru că asta primează în noi, alături de mâncarea bună, traiul bun, câştiguri ușoare, călătorii de distracţie, dansuri de toate felurile…

Şi într-un asemenea mediu trebuie să fim ortodocşi!

Şi aici, în această lume, coboară harul Sfântului Duh, dacă împlineşti poruncile Sale şi auzi glasul celorlalţi ca pe o chemare la dragoste sfântă!

Deraierile iconografice şi arhitecturale din Bisericile noastre îmi apar acum mult mai evidente, când îi citesc pe cei care sunt trăitori ai teologiei Sfintelor Icoane şi ai normalităţii bisericeşti şi artistice.

Avea dreptate domnul Sorin Dumitrescu când spunea, că microfonul ne obturează legătura directă cu preoţii slujitori.

Dacă auzi glasuri din toate părţile, privirea spre Sfântul Altar e denaturată.

Dar ce ne facem când oamenii nu ne aud?

Ce ne facem când preoţii sunt răguşiţi sau bătrâni?

Pentru ei e bun microfonul, cât şi pentru cântăreţii care răguşesc de atâta cântat.

Strana e solicitată vocal mult mai mult decât preoţii slujitori.

Pentru cei care nu prea aud e bună stereofonia[1] dar uneori trebuie evitată, dacă vrem să fim intimi cu credincioşii noştri.

O predică pentru oameni puţini nu are nevoie de microfon.

La fel stă treaba şi cu scaunele. Unii vor să le scoată din Sfânta Biserică, pe când mulţi au nevoie de ele.

Dacă mai iei şi covoarele de pe jos, te trage curentul la genunchi şi reumatismul creşte.

Unele locaşuri sfinte nu au sobe bune şi credincioşii îngheaţă la slujbe. Unii nu mai vin pentru că se îmbolnăvesc la Biserică.

În alte locuri, vara, răceşti din cauza aparatelor de aer condiţionat, care suflă mai mult decât trebuie sau te trage curentul datorită uşilor şi a ferestrelor deschise prea mult timp.

În unele locaşuri e un aer apăsător, din cauza neaerisirii iar mirosul lumânărilor făcute din orice, dar mai puţin din ceară de albine, te astupă.

Cele cu încălzire centrală te înăbuşă şi ele uneori, pentru că nimeni nu întreabă pe credincioşi, dacă le place temperatura sau condiţiile pe care le au la slujbe.

Unde preoţii sunt bătrâni şi pictura şi moravurile credincioşilor sunt îmbătrânite. Fumul e pe pereţi foarte gros şi pictura abia se mai vede.

Aluminiul pus pe Sfintele Icoane e un iconoclasm mai mult sau mai puţin conştientizat. Acest lucru l-am înţeles de la o doamnă profesoară aparte, pentru care îi sunt recunoscător.

Se vând Icoane de toate felurile, unele pictate foarte prost sau eretic, dar mulţi le cinstesc pe toate.

Unii duhovnici dau canoane aspre la oameni care nici nu ştiu ce e acela un canon.

Abia teologii mai ştiu ce sunt acelea Sfinte canoane şi nici măcar noi toţi, care terminăm seminarul sau facultatea nu le prea ştim.

Lucrurile se iau abrupt, indiferent dacă îl neliniştim pe penitent, indiferent dacă el nu ne înţelege şi indiferent de disponibilitatea sau trăirile sale.

Când se vorbeşte despre frica de Dumnezeu, nu se vorbeşte de un dar dumnezeiesc adeseori, ci despre ceva ce ar avea toţi. La fel se presupune, că oricine vine la Sfânta Biserică are şi dragoste.

Dacă citeşti însă teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul despre dragoste te înspăimânţi. Dragostea e floarea ultimă a sfinţeniei şi noi considerăm, că oricine dă pe la slujbe şi face două milostenii are iubire.

Moralismul sec a luat locul experienţei duhovniceşti şi a înţelegerilor adânci, patristice în predicile preoţilor noştri.

Părem „deschişi”, „liberali”, „ecumenici” pe când suntem foarte închişi în obtuzitatea noastră, în idolatrizarea părerii noastre, care nu are prea mult sprijin în voia lui Dumnezeu.

Mulţi care scriu teologie azi vor să te impresioneze, vor să îi crezi, vor să te convingă. Dar nu prea îţi dau impresia că sunt ai lui Dumnezeu, că prin ei vorbeşte Dumnezeu.

Scriu una şi, sub textul lor, dincolo de ceea ce ei scriu, observi sufletul înapoiat, împestriţat cu de toate, care nu seamănă deloc cu ceea ce pare să fi scris.

Le citeşti printre rânduri caracterul duplicitar,  sufletul secretos fără secrete, mintea care taie adevărul în bucăţi dar nu ştie să îl mai reasambleze în mod organic.

Concluziile cărţilor sau ale articolelor pe care le publică sunt pline de platitudini.

Unii pot să creadă că îi atac, că am eu ceva cu ei…

Dar adevărul e că eu constat realitatea lor şi a cărţilor lor şi nimic mai mult.

Dacă nu e aşa, atunci să spună cu ce s-au ales în mod fundamental cititorii lor de la ei înşişi.

Cărţile de cult, scrierile Sfinţilor Părinţi, Sfintele Icoane, tipicul slujbelor, orice vestigie ortodoxă trebuie tâlcuită.

Trebuie să explicăm imensitatea de neexplicat a bogăţiei lui Dumnezeu.

Mă bucură imens orice traducere a Sfinţilor lui Dumnezeu în limba română, orice exegeză mai bună sau mai rea şi nu mai spun cea duhovnicească, al oricărui lucru din Sfânta Biserică şi din lumea asta şi din cealaltă.

Mă bucură iniţiativele personale sau comunitare care vizează dragostea, înţelegerea, prietenia.

Mă bucură învăţământul religios în şcoală, dacă el se face cu abnegaţie, competenţă şi dăruire.

Mă bucură fiecare tânăr sau bătrân închinoviat, care merg la Sfânta Mănăstire sau în pustie, pentru ca să îşi sfinţească viaţa.

Mă bucur de oricine se face preot al lui Dumnezeu şi are conştiinţa că e hirotonit de Dumnezeu şi simte acest lucru prin mâna episcopului şi se comportă ca atare.

Mă bucur de cei care vor să se căsătorească şi să facă copii, dar şi de cei care se căsătoresc şi nu au copii, dar au mulţi fii duhovniceşti.

Mă bucură mult bătrânii veseli, încrezători, cuviincioşi, care sunt exemple dumnezeieşti, cu care poţi să vorbeşti cu adevărat de înţelepciune şi echilibru, cât şi  tinerii inimoşi, curaţi la inimă, care nu au una în inimă şi alta pe buze.

Mă bucură frumuseţea, pacea, corectitudinea, umilinţa, compasiunea.

Mă bucură cântatul unei păsărele, soarele de dimineaţă sau de apus, gingăşia, frumuseţea de a te dărui, de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor, sinceritatea şi abnegaţia în toate câte facem, farmecul florilor, apele liniştitoare, pădurile care te acoperă cu o pace simplă, caldă.

Mă bucură cunoaşterea oamenilor şi că oamenii vor să cunoască.

Mă bucură oamenii care citesc mult şi au o inimă deschisă dialogului şi nu îţi bagă pe gât idei preluate, ci idei trudite de ei, adâncite de ani de zile.

Mă bucură cei care sunt în afara Sfintei Biserici şi care ajung la recorduri imense de adevăr pentru starea lor neeclesială. Nu mă bucură faptul că sunt în afara adevărului total, ci mă bucur că au reuşit să înţeleagă părţi din adevăr, chiar dacă sunt în afara totalităţii revelaţiei.

Mă bucură înţelegerea, şi oamenii care ne dau sfaturi cu dragoste şi nu cu o autoritate simţită exterior.

Mă bucură familiile unite, credincioase, care se roagă şi muncesc împreună, care sunt cu un singur gând.

Mă bucură pocăinţa oamenilor, conştiinţa păcătoşeniei lor, a umilinţei lor în faţa lui Dumnezeu. Asta înseamnă revenire la viaţă.

Îmi plac oamenii care nu îmbătrânesc niciodată la suflet, care nu s-au fleşcăit în idei şi atitudini, care ştiu să acţioneze şi când sunt crezuţi că dau înapoi, oamenii care au rezistat la multe încercări, oamenii care au iubit ceva şi nu au fost impasibili total, oamenii care se hrănesc din nădejdea în Dumnezeu întotdeauna.

Mă bucură oamenii care ştiu să asculte, care ştiu să pună întrebări revelatorii, care nu îşi trădează credinţa şi nici prietenii, care nu încurcă iubirile între ele şi nici nu se disociază de cei care îi urăsc pe ei.

Mă bucur!

E foarte important să simţi că singura bucurie e Dumnezeu.

Şi ceea ce nu îmi place e ceea ce ne cere Dumnezeu să nu facem.

---

[1] Idem: http://dexonline.ro/definitie/stereofonie.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 304-309.

***

Până când nu vezi pe ce aruncă omul banul, nu înţelegi cât de puerili suntem.

Azi-noapte, de revelion, aerul Bucureştiului – deşi a fost o ceaţă densă – a fost îmbâcsit de pocnitori şi artificii de tot felul.

Ziceai că e război, că e din nou revoluţie.

Cine nu ar fi ştiut ce se întâmplă, ar fi intrat în panică imediat.

Milioane de lei aruncate pe pocnitori, pe mâncare, pe băutură, deşi omul poate mânca şi puţin – nu din zgârcenie – ci din înţelepciune a minţii.

Televizoarele au fost pline de distracţii pentru distracţii, omul a crezut că se bucură, unii şi-au comandat fete ca să le satisfacă devierile sexuale, poate că unii s-au îmbătat în mod jalnic iar pe alţii i-a luat salvarea din cauza mâncării…

Și pocnitorile au bubuit!…

Și nimeni nu prea ştia ce se sărbătoreşte, şi unii s-au destrăbălat bine – presupun – chiar dacă a doua zi e praznic mare.

Dar dacă omul „nu merge la Biserică”, consideră că poate face de toate.

Am mers la Sfânta Biserică şi în locul scaunelor noastre (pentru că știa că vom veni și ne vom așeza acolo, amândoi, în strana bărbaților) era bradul deşi, de la Crăciun şi până acum el stătuse dincolo, în strana femeilor.

A trebuit să stau cu Gianina [Picioruș] dincolo, lângă femei, pentru ca bradul să stea în locul celor două scaune ale noastre…

Asta m-a durut: mişcarea duşmănoasă a preotului.

Aceiaşi demoni de demult mă urmăresc şi în acest preot.

Există unii preoţi, care îşi dau seama imediat că sunt „mândru” (deşi ei nu vizează această patimă, de care realmente sufăr), numai pentru că nu sunt „obedientul” pe care ei îl vor, adică lingăul şi prefăcutul de care au nevoie.

Consideră „mândrie” la mine faptul de a fi demn și de a dori relații de prietenie și nu de obediență minimalizatoare.

Dar cum preoții pe care îi întâlnesc nu cam doresc relații reale cu ei, în cadrul cărora să mă sfătuiesc, să îi întreb și să îmi răspundă profund și la obiect, să ne ajutăm reciproc adică…ci doar supușenii nesimțite, tocmai de aceea mă exclud din priviri, înainte de a spune trei vorbe.

Un coleg mi-a adus Apostolul drept consolare, pentru că preotul și strana și puținii membrii ai comunității vedeau că inima mea a înțeles mișcarea „tactică” a bradului plantat pe locurile noastre.

Am refuzat, fals politicos, să îl citesc, să îl rostesc la Liturghie…și, bineînțeles, că nu s-a dărâmat Biserică pentru că eu nu am spus Apostolul…și nici nu a plâns nimeni pentru acest fapt.

Motivul era simplu și de bun simț: ştiam că unii „principali” nu mă vor, acolo, în inimile lor, nu vor să mă audă cântând Apostolul şi n-am vrut să le stau ca un nod în gât, atunci când eu mi-aș fi spus inima printre cuvintele Apostolului.

Dar, la predică (pentru că eu înțeleg cuvintele…și sentimentele sfinte dar și pe cele bădărane din oameni, chiar și când sunt îmbrăcate în smerenie sau într-o „evlavie” prefăcută!) am fost arătat neascultător şi mândru, ca și când preotului predicator i-a fi păsat, în vreun fel de mine…

Dar când m-a miruit…tăcere! A arborat doar un zâmbet pervers, întins pe față în mod standard, plin de o iubire „fără subînțelesuri”.

Bineînțeles că i-am răspuns prin mimarea aceluiași zâmbet…care te ține la depărtare și care te arată „un om integru, un bun creștin ortodox, un om de o calitate rară” prin duplicitatea în care te experimentezi în mod zilnic.

Și am plecat, cu gust amar, de la Sfânta Liturghie…unde m-am simțit ca nuca în perete, numai pentru faptul că eu nu mă mint pe mine însumi „cu delicatețe”.

Mă doare enorm, pentru ei în primul rând și nu atât pentru mine, ceea ce simt la unii colegi de studii sau la preoţii pe care îi întâlnesc la București sau pe oriunde: atâta mânie, atâta ură, atâta invidie fără sens!

Ce au toate acestea cu Hristos, iubiţii mei?

Cum să mimați în continuu „virtuți” inexistente?

Cum să nu te simți penibil, măcar acolo, cât de puțin, când știi cine ești…și cum ai ajuns preot?

Ei cred că nu îmi dau seama de jocul lor.

Acestui preot îi repugnă pacea mea interioară şi faptul că nu mă lansez în discuţii cu el şi, mai ales, că nu mă spovedesc la el.

Am vorbit unora despre patimile lui, despre caracterul său ingrat şi despre prostia de care suferă…şi el crede că am făcut acest lucru în mod pătimaş sau că am ceva cu el. Dar n-am nimic cu el…Eu doar am constatat niște lucruri…din ființa lui…

Eu le-am spus acelor persoane ceea ce văd la el şi nu ceea ce cred despre el.

Pentru că are fond sufletesc bun, are dorința de slujbă, își face treaba cu zel, se zbate…Numai că nu are înțelepciune duhovnicească și e și bădăran…dar mimează „voioșia perpetuă” și „sfătoșenia dezinteresată”.

O, Doamne, ai milă de el, de noi toți, pentru că dăm cu stângul în dreptul…în mod continuu!…

Oamenii ştiu să ne omoare, în concluzie, „cu delicateţe”.

Când luminaţi de Dumnezeu vedem adâncul decăderii noastre şi plasa satanică a răutăţii generalizate, a ispitirilor ce ni se coc, numai smerenia şi certitudinea harică a realităţii lui Dumnezeu ne ţin şi ne fac să nu înnebunim sau să nu  devenim, deodată, nişte monştri.

Tocmai pentru că nu ştim prea bine cine sunt membrii ierarhiei, cei care ne slujesc şi nici ei pe noi, mai vin oamenii la Sfânta Biserică în mare parte.

Unii ar veni, şi dacă ar şti că toţi sunt netrebnici…Dar nu ar face mulţi acest lucru.

Ar fi multe Sfinte Biserici goale şi doar unele arhipline, adică acolo unde ar sluji Sfinţii lui Dumnezeu, dacă ne-am cunoaște în mod clar unii pe alții, în adâcimea noastră și nu de fațadă.

Dacă am şti adevăratele intenţii ale tuturora ar fi mare haos.

Tocmai pentru că nu ne ştim păcatele unii altora – şi asta în mod providenţial, din voia lui Dumnezeu – mai avem încredere cât de cât unii în alţii.

Dacă ţi-ai ştii duhovnicul ca pe propria ta palmă, ţi-ar trebui multă smerenie să mergi mai departe.

Dacă am şti ce ambiţii ne animă pe toţi, ne-am urmări unii pe alţii într-o stare de mare frică.

Inconştienţa, această „umbră” ce ne lasă la periferia înţelegerii lumii ne dă imbolduri ca să mergem mai departe, să sperăm la multe lucruri din punct de vedere social.

Dacă am vedea peste tot colcăiala patimilor şi prezenţa demonilor n-am putea să scăpăm de nebunie decât cu ajutorul lui Dumnezeu.

Mergem mai departe, fără să ştim ce se ascunde sub lucrurile noastre părut „frumoase”.

Dar când Dumnezeu îţi arată răutatea demonilor şi terfelirea lumii de către ei, atunci durerea, înspăimântarea şi suferinţa pe care ți le dau această vedere interioară sunt mult prea grele fără harul Său.

De aceea, Dumnezeu ne dă harul Său şi prin el înţelegem realitatea lumii. Realitatea lumii, ca şi cele dumnezeieşti, nu se cunosc fără harul lui Dumnezeu.

Raţiunea noastră părut „autonomă” – când ea e, de fapt, aservită demonilor – nu poate ajunge prin sine la înţelegerea înşelării în care dormitează omul.

Dacă s-ar rezolva mental toate lucrurile, la ce ne-ar mai trebui harul Său? Fără harul Său însă, care ne descoperă adevărul inimii noastre şi al lumii, dând la o parte piatra de mormânt a neştiinţei şi a nesimţirii de pe inima noastră, nu ne putem bucura de intimitatea cu Dumnezeu.

Am stat cu atenţie la Molitvele Sfântului Vasile cel Mare[1]. Şi mi-am dat seama de ce nu vor dracii să cunoaştem aceste rugăciuni: pentru că sunt prea teologice, prea înalte, cu multe detalii despre şiretlicurile demonilor.

Gianina [Picioruș] mi-a spus, că ar fi bună o teză de doctorat pe seama lor…şi am fost de acord: un paralelism teologic între Molitvele Sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur pentru a reliefa demonologia, teologia Bisericii despre demoni.

Mulţi au făcut un bau-bau, o sperietoare din aceste dumnezeieşti rugăciuni.

Pentru Sfânta Liturghie, când Dumnezeu coboară pe Sfânta Masă, poţi sluji oricum şi poţi veni la Sfânta Biserică după cum te taie capul, dar când e vorba de blestemele date asupra demonilor, îi apucă pe toți o mare frică, o frică devastatoare, şi pe credincioşi şi pe preoţi, şi toată lumea pare să ia aminte dar la Liturghie sunt plecați cu sorcova.

Adică am transformat rugăciunile de exorcizare în ceva mai important ca trăirea plenară, plină de bucurie sfântă a Dumnezeieștii Liturghii.

De ce? Pentru că ne interesează mai mult răul, cu care suntem convivi, decât binele slavei lui Dumnezeu de care nu avem habar.

Însă la exorcizări avem de-a face cu o „îngheţare” pe loc prefăcută, mai mult ca să nu intre vreun drac în ei sau să nu scoată unul vreun sunet din ei și nu pentru că i-a apucat credința și starea liniștită, așa, brusc…

Din punct de vedere teologic și experențial, rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare sunt o teologie impresionantă, o mare lecţie de experienţă duhovnicească, care nu e înţeleasă – ca şi celelalte slujbe dumnezeieşti de altfel – pentru că nouă ne e o frică teribilă de a-l întărâta pe dracu, dar „putem” să ne batem oricând joc de Dumnezeu, după cum o şi facem.

Și de Dumnezeu am început să ne batem joc din ce în ce mai profesionist…pe când față de dracul avem „mare considerație”, pentru ca nu cumva „să îl deranjăm” cu pocăința sau cu îndreptarea noastră din patimi.

Ideile dubioase ale credincioşilor şi clericilor noştri sunt înspăimântătoare prin satanismul şi neştiinţa lor.

De aceea consider, că cea mai nenorocită plagă a Bisericii și a lumii e lipsa de viață teologică, duhovnicească, născută dintr-o zdrobitoare neștiință.

În ceea ce priveşte harul dumnezeiesc însă e o neştiinţă catastrofală la foarte mulţi oameni ai Bisericii.

Mi-ar plăcea să mă bucur şi să spun, că toţi ortodocşii trăiesc în harul Duhului Sfânt. Dar nu e aşa. Ar fi o hulă la adresa lui Dumnezeu să mint faptul, că mulți ortodocși Îl cunosc pe Dumnezeu în viața lor.

Și pentru asta sufăr enorm…pentru că nu mă pot bucura atunci când văd că oamenii sunt calamitați, înjosiți, destructurați interior de erezii, de patimi, de satanism.

Avem fricile pe care dracii ni le „dăruie” cu largheţe şi mai puţin frică dumnezeiască, duhovnicească. Ultima te umple de har și de bucurie reală, pe când fricile demonice te umplu doar de psihoze[2], de multă încredere în tine și de tot felul de ticuri chițibușare.

---

[1] A se vedea comentariul nostru la ele:

http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/01/prima-predica-pe-2011-comentariu-la-rugaciunile-de-exorcizare-ale-sfantului-vasile-cel-mare/.

[2] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/psihoz%C4%83.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 299-304.

***

Pentru un gând nesocotit, exprimat într-o doară, s-a năpustit asupra mea o grea ispită. Mă simt slăbit trupeşte, îmi dârdâie puţin mâinile, o venă de la ochiul drept mi se zbate…şi ispitele grijii deşarte şi-au făcut din nou apariţia.

Incertitudinea te omoară psihic. Demonii vor să te arunce în groapa singurătăţii, a non-comunicării.

Şi în astfel de momente orice sprijin, cât de mic ar fi el, ţi se pare ceva imens.

„Cum arată inima lor?” te întrebi. Chiar le place să te ştie pe jar? Conştientizează ceea ce ţi-au făcut? Sau e doar un avertisment pornit din frică?

Avem frici legate de vârsta noastră. Fiecare cu o altă nuanţă.

Îmi era frică cândva de unii oameni, de unele lucruri, de unele situaţii. Oamenii au murit sau am scăpat de ei prin mutarea domiciliului. Când am întâlnit pe unii dintre ei, pe foştii „brontozauri” nemiloşi, aveau o altă expresie la vederea mea de parcă nu se întâmplase nimic între noi.

Lucrurile, evenimentele au fost spălate de o uitare providenţială.

Dacă aş fi ţinut minte toate durerile, toate cuvintele ca nişte bombe, nu ştiu dacă aş fi rezistat până acum.

Mă minunez de această rezistibilitate dăruită de Dumnezeu, când sunt atât de sensibil înăuntrul meu.

Situaţia de a fi mereu flotant, mereu „cu gazdă” speram că s-a dus. Dar se mijesc nişte orizonturi neclare, unde numai mila Sa poate face lucrurile stabile.

Nu ştii unde vei fi mâine, ce vei face peste o săptămână sau peste zece ani. Dar vei mai trăi zece ani?

…Şi demonii vor să îmi inoculeze iarăşi în sânge eczema răzbunării. Îţi cer să le doreşti moartea celor ce îţi fac rău, când Domnul milei te roagă să-i ierţi pe cei care nu te înţeleg şi îţi fac rău, mult rău degeaba.

Şi mă rog cu multă durere pentru cei care îmi fac rău, cu multă compasiune pentru ei dar și cu multă nevrednicie.

Doamne, ai milă de aceştia şi îi iartă!

Mă simt greu, mă simt la un pas de a face un infarct sau poate că e doar o iluzie din cauza răcelii.

Avem numai iluzii?

Unii speră la momente mai bune, la înavuţire. Eu nu doresc decât linişte, pace în suflet şi putere de muncă, multă putere de muncă.

Nu ştim cum ne reflectăm în inimile celorlalţi. În această direcţie putem avea multe surprize.

Putem să fim aruncaţi într-un colţ al inimii lor de către cei pe care noi îi numim şi îi credem „prieteni” şi pe adevăraţii noştri prieteni să nici nu-i cunoaştem, dar ei să ne iubească şi să ne respecte mult, fără vreo urmă de patologic sau de interes de vreun fel.

Suntem duşi uneori în eroare de bunăvoinţa pe care o arătăm unora sau altora.

Şi când oamenii răi aud slăbiciunile tale, nu ştiu cum să le exploateze mai bine.

Dacă pari un mieluşel prostuţ eşti o bună victimă, victima „ideală” pentru „taurii graşi” ai Psaltirii.

Dacă eşti cu bune intenţii şi vrei cu mult dor mântuirea oamenilor îţi vor găsi ei lucruri prin care să te îndurereze.

Eşti ucis de indiferenţa celor pe care îi iubeşti, zdrobit de cei pe care îi slujeşti zilnic.

Dacă nu mai eşti tânăr şi bătrâneţea se înfiripă în tine, vor să te vadă odată mort, cât mai repede, căci locul tău trebuie dat altora.

Bătrâneţea e bulversată de groaza neputinţei şi a indiferenţei celor din jur.

Poţi muri în apartamentul tău şi te pot găsi când o să începi să puţi bine, adică numai atunci când vei alerta nasurile vecinilor.

Ceva mic, banalul e pus în faţă iar durerea e pusă la coadă, pentru ca să nu mai simţi nimic sau să nu se ştie faptul că tu…noi…suferim.

Şi totuşi, trebuie să trăim! Şi totuşi, cu toate aceste dedesubturi urâte ale noastre nu facem toate prostiile la care ne-am putea gândi.

Dumnezeu ne opreşte de la multe rele prin care ne-am autodistruge.

Când se întâlneşte Sfântul Maxim Cavsocalivitul[1] cu Sfântul Grigorie Sinaitul[2], cel din urmă îi zice la un moment dat celui dintâi: „Lasă acum astea! Pentru dragostea Domnului, povesteşte-mi viaţa ta. Nu-ţi întind curse, aşa cum fac alţii. Îmi iubesc aproapele ca pe mine însumi, nu-l nesocotesc. Vreau să mă înştiinţez de la tine însuţi despre virtutea ta”[3].

Sfântul Maxim vroia să se smerească și, totodată, să își ascundă virtutea în fața Sfântului Grigorie, dar Sfântul Grigorie îi cere adevărul. Adevărul neacoperit de smerenie…

Aceste cuvinte sunt esenţiale pentru înţelegerea sincerităţii între ortodocşi.

Astăzi, dacă încerci să spui ceva din darurile duhovniceşti ale vieţii tale, eşti taxat imediat de către invidioşi ca „înşelat”, ca nu cumva să spui vreun adevăr, care să le strice „confortul” lor hoţesc.

Ei pot spune şi scrie toate inepţiile, dar tu nu poţi să-ți spui adevărul inimii tale, trăit cu Dumnezeu, în puținele tale nevoințe iubitoare de Dumnezeu.

Argumentul pe care ți-l aduc (pentru că nu știu cum e viața duhovnicească și de aceea sunt penibili) este, dimpotrivă, acela, că tu nu poţi să-ți înţelegi starea ta duhovnicească, darurile tale, pentru că dacă le-ai ştii, nu le-ai mai avea.

Însă nu își dau seama ce enormitate spun…a cărei conluzie nu e alta decât aceea că oamenii duhovnicești sau Sfinții sunt Sfinți fără ca să știe. Adică inconștient de Sfinți.

E ca şi când te-ai împărtăşi fără să îţi dai seama sau ca și când ai mânca fără să conştientizezi acest lucru.

Însă adevărul e tocmai altul: oamenii duhovnicești sunt conștienți de ei înșiși, de ceea ce se petrece în ei, văd cum se umplu de har și de sfințenie, cunosc modul în care se despătimesc și se umplu de slava Sa și tocmai de aceea scriu despre ele.

Sau nu scriu…și unora li se pare că nici nu știu ce se petrece cu ei…dacă ei, din prea multă smerenie, le lasă în tăcere…

Sfinţii Părinţi scriu tocmai din cele pe care le trăiesc sau le observă de la alţii.

Minciuna inconştienţei trăirii harului însă a dus la o „Ortodoxie” eretică, cu nuanţe eterodoxe evidente în mintea multora, pentru că se cred ortodocși doar pentru că știu să vină la Biserică sau cunosc unele lucruri doar scriptic dar nu și experimental.

Toţi ortodocșii suntem de acord că primim harul dumnezeiesc la Sfântul Botez, că primim iertarea Lui prin Sfânta Spovedanie, că în fiecare slujbă a Bisericii trăim în mult har.

Numai că unii o știu doar din cărți sau din spusele altora, pe când alții o știu și cu fapta și pot să explice cum se simt când înțeleg, simt, văd, cunosc unele lucruri în mod duhovnicește, mistic, tainic, dumnezeiește în persoanele lor.

Astfel, din cauza lipsei vieții duhovnicești în mulți dintre ortodocșii noștri, una e ceea ce spun ortodocșii că se întâmplă în Biserică și alta e ceea ce simt și trăiesc ei.

Adică e distanță de la cer la pământ între teologia scriptică, din cărți și teologia neîntrupată în oameni, în viața lor.

Acesta e motivul pentru care îi enervezi rău de tot pe ortodocșii fără experiență duhovnicească, când îi întrebi ce înseamnă mântuire și curățire de patimi pentru ei, pentru fiecare în parte.

Da, da, cunoaștem Scriptura, cunoaștem ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur sau Dogmatica Părintelui Stăniloae…Dar ce simți tu în tine însuți? Cum te-ai despătimit de o patimă sau alta? Cum simți harul lui Dumnezeu? Cum simți și trăiești un eveniment liturgic sau altul și nu cum ar fi trebuit să îl trăiești, că așa ai găsit în nu știu ce carte?

Și când îi întrebi, în mod brutal, fără să o dea la întors, cum simt harul Lui în inima lor, în fiinţa lor, în ei înşişi, ortodocşii „scolastici”, a căror „Ortodoxie” e formată doar din fraze citite  sunt încurcaţi la culme şi dau bir cu fugiţii, pentru că nu au habar cum arată harul dumnezeiesc sau nu se deschid deloc lui sau dacă uneori îl simt, îl neagă imediat interior, crezând că e vorba de „o patimă”,

De aceea, când se vorbeşte de multe ori despre „bucurie”, „pace”, „împlinire duhovnicească”, mulţi predicatori ortodocşi se referă la ceva mult prea teluric, tocmai de aceea nici nu poți să îi asculți prea mult pentru că ți se face greață de neștiința lor, pe care ei nu o sesizează nicidecum.

Bucuria duhovnicească însă e o stare divino-umană, o trăire profundă, plenară, cu multe urmări în noi, despre care nu poate da mărturie așa, oricine, care vrea doar să predice şi el despre lucruri pe care nu le cunoaște nici măcar 1%.

Așa cum cel care știe cum se sărută o femeie și ce se întâmplă atunci…poate să dea detalii sufletești și anatomice în același timp despre sărutul dintre doi oamenii care se iubesc, tot la fel, cel care trăiește bucuria duhovnicească a vărsării în el, din plin, a harului lui Dumnezeu, știe ce se petrece și în sufletul și în trupul lui în același timp…și poate să detalieze experiența ca atare. Să spună trei lucruri sau 10 pagini despre ea.

Adică, doar dacă experimentezi, cunoști ce se întâmplă și în cadrul relațiilor cu oamenii și în relațiile cu Sfinții și cu Dumnezeu.

Dacă nu știi la propriu, bineînțeles: bați câmpii!

Acesta e motivul pentru care evenimentele predicatoriale ortodoxe ale momentului sunt cu precădere lansări în moralism, în chestiuni exterioare de tipic și istorie iar partea grea a teologiei experimentale, cea a înţelegerii Dumnezeieştilor Scripturi şi dogme e mereu o problemă de viitor sau numai pentru unii, care „au făcut şcoală mai multă” sau cărora „le place să fie mai asceți de felul lor”.

Repede îţi spui: „Părinte duhovnic”. Dar, în mod real, tu poate că nu ai născut pe nimeni pentru Dumnezeu şi nici nu l-ai hrănit cu adevărul Său.

Și cum l-ai putea duce pe cineva la El, la Dumnezeu, dacă Tu nu Îl cunoști pe El, dacă tu nu L-ai văzut niciodată și nici nu stai în ambianța comuniunii cu El?

Cum să îi dai altuia să simtă harul Său, dacă pentru tine el nu este o cotidianitate ca și aerul, ca și rugăciunea, ca și întâlnirea cu altul?

Însă pe câți îi mai interesează adevărul sfințeniei?

Cine mai doreşte sfinţenia Ortodoxiei?

Cine mai vrea pace în inima lui?

O, Doamne, ai milă de noi, robii Tăi şi nu ne lăsa fără ajutorul Tău! Ajută-mi mie, preaticălosului, Doamne, că inima mea e ticăloasă şi stearpă.

Facă-se voia Ta! Numai a Ta. Voia mea, întotdeauna mi-a făcut numai belele.

---

[1] A se vedea:

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-13-cv_maxim_cavsocalivitul.html.

[2] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsnov/11-27-cv_grigorie_sinaitul.html.

[3] *** Sfântul Maxim Cavsocalivitul, Sfeşnicul Athosului, col. „Florile Bisericii”, trad. din limba greacă de Ierom. Evloghie Munteanu, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 33.