Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 299-304.

***

Pentru un gând nesocotit, exprimat într-o doară, s-a năpustit asupra mea o grea ispită. Mă simt slăbit trupeşte, îmi dârdâie puţin mâinile, o venă de la ochiul drept mi se zbate…şi ispitele grijii deşarte şi-au făcut din nou apariţia.

Incertitudinea te omoară psihic. Demonii vor să te arunce în groapa singurătăţii, a non-comunicării.

Şi în astfel de momente orice sprijin, cât de mic ar fi el, ţi se pare ceva imens.

„Cum arată inima lor?” te întrebi. Chiar le place să te ştie pe jar? Conştientizează ceea ce ţi-au făcut? Sau e doar un avertisment pornit din frică?

Avem frici legate de vârsta noastră. Fiecare cu o altă nuanţă.

Îmi era frică cândva de unii oameni, de unele lucruri, de unele situaţii. Oamenii au murit sau am scăpat de ei prin mutarea domiciliului. Când am întâlnit pe unii dintre ei, pe foştii „brontozauri” nemiloşi, aveau o altă expresie la vederea mea de parcă nu se întâmplase nimic între noi.

Lucrurile, evenimentele au fost spălate de o uitare providenţială.

Dacă aş fi ţinut minte toate durerile, toate cuvintele ca nişte bombe, nu ştiu dacă aş fi rezistat până acum.

Mă minunez de această rezistibilitate dăruită de Dumnezeu, când sunt atât de sensibil înăuntrul meu.

Situaţia de a fi mereu flotant, mereu „cu gazdă” speram că s-a dus. Dar se mijesc nişte orizonturi neclare, unde numai mila Sa poate face lucrurile stabile.

Nu ştii unde vei fi mâine, ce vei face peste o săptămână sau peste zece ani. Dar vei mai trăi zece ani?

…Şi demonii vor să îmi inoculeze iarăşi în sânge eczema răzbunării. Îţi cer să le doreşti moartea celor ce îţi fac rău, când Domnul milei te roagă să-i ierţi pe cei care nu te înţeleg şi îţi fac rău, mult rău degeaba.

Şi mă rog cu multă durere pentru cei care îmi fac rău, cu multă compasiune pentru ei dar și cu multă nevrednicie.

Doamne, ai milă de aceştia şi îi iartă!

Mă simt greu, mă simt la un pas de a face un infarct sau poate că e doar o iluzie din cauza răcelii.

Avem numai iluzii?

Unii speră la momente mai bune, la înavuţire. Eu nu doresc decât linişte, pace în suflet şi putere de muncă, multă putere de muncă.

Nu ştim cum ne reflectăm în inimile celorlalţi. În această direcţie putem avea multe surprize.

Putem să fim aruncaţi într-un colţ al inimii lor de către cei pe care noi îi numim şi îi credem „prieteni” şi pe adevăraţii noştri prieteni să nici nu-i cunoaştem, dar ei să ne iubească şi să ne respecte mult, fără vreo urmă de patologic sau de interes de vreun fel.

Suntem duşi uneori în eroare de bunăvoinţa pe care o arătăm unora sau altora.

Şi când oamenii răi aud slăbiciunile tale, nu ştiu cum să le exploateze mai bine.

Dacă pari un mieluşel prostuţ eşti o bună victimă, victima „ideală” pentru „taurii graşi” ai Psaltirii.

Dacă eşti cu bune intenţii şi vrei cu mult dor mântuirea oamenilor îţi vor găsi ei lucruri prin care să te îndurereze.

Eşti ucis de indiferenţa celor pe care îi iubeşti, zdrobit de cei pe care îi slujeşti zilnic.

Dacă nu mai eşti tânăr şi bătrâneţea se înfiripă în tine, vor să te vadă odată mort, cât mai repede, căci locul tău trebuie dat altora.

Bătrâneţea e bulversată de groaza neputinţei şi a indiferenţei celor din jur.

Poţi muri în apartamentul tău şi te pot găsi când o să începi să puţi bine, adică numai atunci când vei alerta nasurile vecinilor.

Ceva mic, banalul e pus în faţă iar durerea e pusă la coadă, pentru ca să nu mai simţi nimic sau să nu se ştie faptul că tu…noi…suferim.

Şi totuşi, trebuie să trăim! Şi totuşi, cu toate aceste dedesubturi urâte ale noastre nu facem toate prostiile la care ne-am putea gândi.

Dumnezeu ne opreşte de la multe rele prin care ne-am autodistruge.

Când se întâlneşte Sfântul Maxim Cavsocalivitul[1] cu Sfântul Grigorie Sinaitul[2], cel din urmă îi zice la un moment dat celui dintâi: „Lasă acum astea! Pentru dragostea Domnului, povesteşte-mi viaţa ta. Nu-ţi întind curse, aşa cum fac alţii. Îmi iubesc aproapele ca pe mine însumi, nu-l nesocotesc. Vreau să mă înştiinţez de la tine însuţi despre virtutea ta[3].

Sfântul Maxim vroia să se smerească și, totodată, să își ascundă virtutea în fața Sfântului Grigorie, dar Sfântul Grigorie îi cere adevărul. Adevărul neacoperit de smerenie…

Aceste cuvinte sunt esenţiale pentru înţelegerea sincerităţii între ortodocşi.

Astăzi, dacă încerci să spui ceva din darurile duhovniceşti ale vieţii tale, eşti taxat imediat de către invidioşi ca „înşelat”, ca nu cumva să spui vreun adevăr, care să le strice „confortul” lor hoţesc.

Ei pot spune şi scrie toate inepţiile, dar tu nu poţi să-ți spui adevărul inimii tale, trăit cu Dumnezeu, în puținele tale nevoințe iubitoare de Dumnezeu.

Argumentul pe care ți-l aduc (pentru că nu știu cum e viața duhovnicească și de aceea sunt penibili) este, dimpotrivă, acela, că tu nu poţi să-ți înţelegi starea ta duhovnicească, darurile tale, pentru că dacă le-ai ştii, nu le-ai mai avea.

Însă nu își dau seama ce enormitate spun…a cărei conluzie nu e alta decât aceea că oamenii duhovnicești sau Sfinții sunt Sfinți fără ca să știe. Adică inconștient de Sfinți.

E ca şi când te-ai împărtăşi fără să îţi dai seama sau ca și când ai mânca fără să conştientizezi acest lucru.

Însă adevărul e tocmai altul: oamenii duhovnicești sunt conștienți de ei înșiși, de ceea ce se petrece în ei, văd cum se umplu de har și de sfințenie, cunosc modul în care se despătimesc și se umplu de slava Sa și tocmai de aceea scriu despre ele.

Sau nu scriu…și unora li se pare că nici nu știu ce se petrece cu ei…dacă ei, din prea multă smerenie, le lasă în tăcere

Sfinţii Părinţi scriu tocmai din cele pe care le trăiesc sau le observă de la alţii.

Minciuna inconştienţei trăirii harului însă a dus la o „Ortodoxie” eretică, cu nuanţe eterodoxe evidente în mintea multora, pentru că se cred ortodocși doar pentru că știu să vină la Biserică sau cunosc unele lucruri doar scriptic dar nu și experimental.

Toţi ortodocșii suntem de acord că primim harul dumnezeiesc la Sfântul Botez, că primim iertarea Lui prin Sfânta Spovedanie, că în fiecare slujbă a Bisericii trăim în mult har.

Numai că unii o știu doar din cărți sau din spusele altora, pe când alții o știu și cu fapta și pot să explice cum se simt când înțeleg, simt, văd, cunosc unele lucruri în mod duhovnicește, mistic, tainic, dumnezeiește în persoanele lor.

Astfel, din cauza lipsei vieții duhovnicești în mulți dintre ortodocșii noștri, una e ceea ce spun ortodocșii că se întâmplă în Biserică și alta e ceea ce simt și trăiesc ei.

Adică e distanță de la cer la pământ între teologia scriptică, din cărți și teologia neîntrupată în oameni, în viața lor.

Acesta e motivul pentru care îi enervezi rău de tot pe ortodocșii fără experiență duhovnicească, când îi întrebi ce înseamnă mântuire și curățire de patimi pentru ei, pentru fiecare în parte.

Da, da, cunoaștem Scriptura, cunoaștem ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur sau Dogmatica Părintelui Stăniloae…Dar ce simți tu în tine însuți? Cum te-ai despătimit de o patimă sau alta? Cum simți harul lui Dumnezeu? Cum simți și trăiești un eveniment liturgic sau altul și nu cum ar fi trebuit să îl trăiești, că așa ai găsit în nu știu ce carte?

Și când îi întrebi, în mod brutal, fără să o dea la întors, cum simt harul Lui în inima lor, în fiinţa lor, în ei înşişi, ortodocşii „scolastici”, a căror „Ortodoxie” e formată doar din fraze citite  sunt încurcaţi la culme şi dau bir cu fugiţii, pentru că nu au habar cum arată harul dumnezeiesc sau nu se deschid deloc lui sau dacă uneori îl simt, îl neagă imediat interior, crezând că e vorba de „o patimă”,

De aceea, când se vorbeşte de multe ori despre „bucurie”, „pace”, „împlinire duhovnicească”, mulţi predicatori ortodocşi se referă la ceva mult prea teluric, tocmai de aceea nici nu poți să îi asculți prea mult pentru că ți se face greață de neștiința lor, pe care ei nu o sesizează nicidecum.

Bucuria duhovnicească însă e o stare divino-umană, o trăire profundă, plenară, cu multe urmări în noi, despre care nu poate da mărturie așa, oricine, care vrea doar să predice şi el despre lucruri pe care nu le cunoaște nici măcar 1%.

Așa cum cel care știe cum se sărută o femeie și ce se întâmplă atunci…poate să dea detalii sufletești și anatomice în același timp despre sărutul dintre doi oamenii care se iubesc, tot la fel, cel care trăiește bucuria duhovnicească a vărsării în el, din plin, a harului lui Dumnezeu, știe ce se petrece și în sufletul și în trupul lui în același timp…și poate să detalieze experiența ca atare. Să spună trei lucruri sau 10 pagini despre ea.

Adică, doar dacă experimentezi, cunoști ce se întâmplă și în cadrul relațiilor cu oamenii și în relațiile cu Sfinții și cu Dumnezeu.

Dacă nu știi la propriu, bineînțeles: bați câmpii!

Acesta e motivul pentru care evenimentele predicatoriale ortodoxe ale momentului sunt cu precădere lansări în moralism, în chestiuni exterioare de tipic și istorie iar partea grea a teologiei experimentale, cea a înţelegerii Dumnezeieştilor Scripturi şi dogme e mereu o problemă de viitor sau numai pentru unii, care „au făcut şcoală mai multă” sau cărora „le place să fie mai asceți de felul lor”.

Repede îţi spui: „Părinte duhovnic”. Dar, în mod real, tu poate că nu ai născut pe nimeni pentru Dumnezeu şi nici nu l-ai hrănit cu adevărul Său.

Și cum l-ai putea duce pe cineva la El, la Dumnezeu, dacă Tu nu Îl cunoști pe El, dacă tu nu L-ai văzut niciodată și nici nu stai în ambianța comuniunii cu El?

Cum să îi dai altuia să simtă harul Său, dacă pentru tine el nu este o cotidianitate ca și aerul, ca și rugăciunea, ca și întâlnirea cu altul?

Însă pe câți îi mai interesează adevărul sfințeniei?

Cine mai doreşte sfinţenia Ortodoxiei?

Cine mai vrea pace în inima lui?

O, Doamne, ai milă de noi, robii Tăi şi nu ne lăsa fără ajutorul Tău! Ajută-mi mie, preaticălosului, Doamne, că inima mea e ticăloasă şi stearpă.

Facă-se voia Ta! Numai a Ta. Voia mea, întotdeauna mi-a făcut numai belele.


[1] A se vedea:

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-13-cv_maxim_cavsocalivitul.html.

[2] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsnov/11-27-cv_grigorie_sinaitul.html.

[3] *** Sfântul Maxim Cavsocalivitul, Sfeşnicul Athosului, col. „Florile Bisericii”, trad. din limba greacă de Ierom. Evloghie Munteanu, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 33.

Did you like this? Share it: