Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 304-309.

***

Până când nu vezi pe ce aruncă omul banul, nu înţelegi cât de puerili suntem.

Azi-noapte, de revelion, aerul Bucureştiului – deşi a fost o ceaţă densă – a fost îmbâcsit de pocnitori şi artificii de tot felul.

Ziceai că e război, că e din nou revoluţie.

Cine nu ar fi ştiut ce se întâmplă, ar fi intrat în panică imediat.

Milioane de lei aruncate pe pocnitori, pe mâncare, pe băutură, deşi omul poate mânca şi puţin – nu din zgârcenie – ci din înţelepciune a minţii.

Televizoarele au fost pline de distracţii pentru distracţii, omul a crezut că se bucură, unii şi-au comandat fete ca să le satisfacă devierile sexuale, poate că unii s-au îmbătat în mod jalnic iar pe alţii i-a luat salvarea din cauza mâncării…

Și pocnitorile au bubuit!…

Și nimeni nu prea ştia ce se sărbătoreşte, şi unii s-au destrăbălat bine – presupun – chiar dacă a doua zi e praznic mare.

Dar dacă omul „nu merge la Biserică”, consideră că poate face de toate.

Am mers la Sfânta Biserică şi în locul scaunelor noastre (pentru că știa că vom veni și ne vom așeza acolo, amândoi, în strana bărbaților) era bradul deşi, de la Crăciun şi până acum el stătuse dincolo, în strana femeilor.

A trebuit să stau cu Gianina [Picioruș] dincolo, lângă femei, pentru ca bradul să stea în locul celor două scaune ale noastre…

Asta m-a durut: mişcarea duşmănoasă a preotului.

Aceiaşi demoni de demult mă urmăresc şi în acest preot.

Există unii preoţi, care îşi dau seama imediat că sunt „mândru” (deşi ei nu vizează această patimă, de care realmente sufăr), numai pentru că nu sunt „obedientul” pe care ei îl vor, adică lingăul şi prefăcutul de care au nevoie.

Consideră „mândrie” la mine faptul de a fi demn și de a dori relații de prietenie și nu de obediență minimalizatoare.

Dar cum preoții pe care îi întâlnesc nu cam doresc relații reale cu ei, în cadrul cărora să mă sfătuiesc, să îi întreb și să îmi răspundă profund și la obiect, să ne ajutăm reciproc adică…ci doar supușenii nesimțite, tocmai de aceea mă exclud din priviri, înainte de a spune trei vorbe.

Un coleg mi-a adus Apostolul drept consolare, pentru că preotul și strana și puținii membrii ai comunității vedeau că inima mea a înțeles mișcarea „tactică” a bradului plantat pe locurile noastre.

Am refuzat, fals politicos, să îl citesc, să îl rostesc la Liturghie…și, bineînțeles, că nu s-a dărâmat Biserică pentru că eu nu am spus Apostolul…și nici nu a plâns nimeni pentru acest fapt.

Motivul era simplu și de bun simț: ştiam că unii „principali” nu mă vor, acolo, în inimile lor, nu vor să mă audă cântând Apostolul şi n-am vrut să le stau ca un nod în gât, atunci când eu mi-aș fi spus inima printre cuvintele Apostolului.

Dar, la predică (pentru că eu înțeleg cuvintele…și sentimentele sfinte dar și pe cele bădărane din oameni, chiar și când sunt îmbrăcate în smerenie sau într-o „evlavie” prefăcută!) am fost arătat neascultător şi mândru, ca și când preotului predicator i-a fi păsat, în vreun fel de mine…

Dar când m-a miruit…tăcere! A arborat doar un zâmbet pervers, întins pe față în mod standard, plin de o iubire „fără subînțelesuri”.

Bineînțeles că i-am răspuns prin mimarea aceluiași zâmbet…care te ține la depărtare și care te arată „un om integru, un bun creștin ortodox, un om de o calitate rară” prin duplicitatea în care te experimentezi în mod zilnic.

Și am plecat, cu gust amar, de la Sfânta Liturghie…unde m-am simțit ca nuca în perete, numai pentru faptul că eu nu mă mint pe mine însumi „cu delicatețe”.

Mă doare enorm, pentru ei în primul rând și nu atât pentru mine, ceea ce simt la unii colegi de studii sau la preoţii pe care îi întâlnesc la București sau pe oriunde: atâta mânie, atâta ură, atâta invidie fără sens!

Ce au toate acestea cu Hristos, iubiţii mei?

Cum să mimați în continuu „virtuți” inexistente?

Cum să nu te simți penibil, măcar acolo, cât de puțin, când știi cine ești…și cum ai ajuns preot?

Ei cred că nu îmi dau seama de jocul lor.

Acestui preot îi repugnă pacea mea interioară şi faptul că nu mă lansez în discuţii cu el şi, mai ales, că nu mă spovedesc la el.

Am vorbit unora despre patimile lui, despre caracterul său ingrat şi despre prostia de care suferă…şi el crede că am făcut acest lucru în mod pătimaş sau că am ceva cu el. Dar n-am nimic cu el…Eu doar am constatat niște lucruri…din ființa lui…

Eu le-am spus acelor persoane ceea ce văd la el şi nu ceea ce cred despre el.

Pentru că are fond sufletesc bun, are dorința de slujbă, își face treaba cu zel, se zbate…Numai că nu are înțelepciune duhovnicească și e și bădăran…dar mimează „voioșia perpetuă” și „sfătoșenia dezinteresată”.

O, Doamne, ai milă de el, de noi toți, pentru că dăm cu stângul în dreptul…în mod continuu!…

Oamenii ştiu să ne omoare, în concluzie, „cu delicateţe”.

Când luminaţi de Dumnezeu vedem adâncul decăderii noastre şi plasa satanică a răutăţii generalizate, a ispitirilor ce ni se coc, numai smerenia şi certitudinea harică a realităţii lui Dumnezeu ne ţin şi ne fac să nu înnebunim sau să nu  devenim, deodată, nişte monştri.

Tocmai pentru că nu ştim prea bine cine sunt membrii ierarhiei, cei care ne slujesc şi nici ei pe noi, mai vin oamenii la Sfânta Biserică în mare parte.

Unii ar veni, şi dacă ar şti că toţi sunt netrebnici…Dar nu ar face mulţi acest lucru.

Ar fi multe Sfinte Biserici goale şi doar unele arhipline, adică acolo unde ar sluji Sfinţii lui Dumnezeu, dacă ne-am cunoaște în mod clar unii pe alții, în adâcimea noastră și nu de fațadă.

Dacă am şti adevăratele intenţii ale tuturora ar fi mare haos.

Tocmai pentru că nu ne ştim păcatele unii altora – şi asta în mod providenţial, din voia lui Dumnezeu – mai avem încredere cât de cât unii în alţii.

Dacă ţi-ai ştii duhovnicul ca pe propria ta palmă, ţi-ar trebui multă smerenie să mergi mai departe.

Dacă am şti ce ambiţii ne animă pe toţi, ne-am urmări unii pe alţii într-o stare de mare frică.

Inconştienţa, această „umbră” ce ne lasă la periferia înţelegerii lumii ne dă imbolduri ca să mergem mai departe, să sperăm la multe lucruri din punct de vedere social.

Dacă am vedea peste tot colcăiala patimilor şi prezenţa demonilor n-am putea să scăpăm de nebunie decât cu ajutorul lui Dumnezeu.

Mergem mai departe, fără să ştim ce se ascunde sub lucrurile noastre părut „frumoase”.

Dar când Dumnezeu îţi arată răutatea demonilor şi terfelirea lumii de către ei, atunci durerea, înspăimântarea şi suferinţa pe care ți le dau această vedere interioară sunt mult prea grele fără harul Său.

De aceea, Dumnezeu ne dă harul Său şi prin el înţelegem realitatea lumii. Realitatea lumii, ca şi cele dumnezeieşti, nu se cunosc fără harul lui Dumnezeu.

Raţiunea noastră părut „autonomă” – când ea e, de fapt, aservită demonilor – nu poate ajunge prin sine la înţelegerea înşelării în care dormitează omul.

Dacă s-ar rezolva mental toate lucrurile, la ce ne-ar mai trebui harul Său? Fără harul Său însă, care ne descoperă adevărul inimii noastre şi al lumii, dând la o parte piatra de mormânt a neştiinţei şi a nesimţirii de pe inima noastră, nu ne putem bucura de intimitatea cu Dumnezeu.

Am stat cu atenţie la Molitvele Sfântului Vasile cel Mare[1]. Şi mi-am dat seama de ce nu vor dracii să cunoaştem aceste rugăciuni: pentru că sunt prea teologice, prea înalte, cu multe detalii despre şiretlicurile demonilor.

Gianina [Picioruș] mi-a spus, că ar fi bună o teză de doctorat pe seama lor…şi am fost de acord: un paralelism teologic între Molitvele Sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur pentru a reliefa demonologia, teologia Bisericii despre demoni.

Mulţi au făcut un bau-bau, o sperietoare din aceste dumnezeieşti rugăciuni.

Pentru Sfânta Liturghie, când Dumnezeu coboară pe Sfânta Masă, poţi sluji oricum şi poţi veni la Sfânta Biserică după cum te taie capul, dar când e vorba de blestemele date asupra demonilor, îi apucă pe toți o mare frică, o frică devastatoare, şi pe credincioşi şi pe preoţi, şi toată lumea pare să ia aminte dar la Liturghie sunt plecați cu sorcova.

Adică am transformat rugăciunile de exorcizare în ceva mai important ca trăirea plenară, plină de bucurie sfântă a Dumnezeieștii Liturghii.

De ce? Pentru că ne interesează mai mult răul, cu care suntem convivi, decât binele slavei lui Dumnezeu de care nu avem habar.

Însă la exorcizări avem de-a face cu o „îngheţare” pe loc prefăcută, mai mult ca să nu intre vreun drac în ei sau să nu scoată unul vreun sunet din ei și nu pentru că i-a apucat credința și starea liniștită, așa, brusc…

Din punct de vedere teologic și experențial, rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare sunt o teologie impresionantă, o mare lecţie de experienţă duhovnicească, care nu e înţeleasă – ca şi celelalte slujbe dumnezeieşti de altfel – pentru că nouă ne e o frică teribilă de a-l întărâta pe dracu, dar „putem” să ne batem oricând joc de Dumnezeu, după cum o şi facem.

Și de Dumnezeu am început să ne batem joc din ce în ce mai profesionist…pe când față de dracul avem „mare considerație”, pentru ca nu cumva „să îl deranjăm” cu pocăința sau cu îndreptarea noastră din patimi.

Ideile dubioase ale credincioşilor şi clericilor noştri sunt înspăimântătoare prin satanismul şi neştiinţa lor.

De aceea consider, că cea mai nenorocită plagă a Bisericii și a lumii e lipsa de viață teologică, duhovnicească, născută dintr-o zdrobitoare neștiință.

În ceea ce priveşte harul dumnezeiesc însă e o neştiinţă catastrofală la foarte mulţi oameni ai Bisericii.

Mi-ar plăcea să mă bucur şi să spun, că toţi ortodocşii trăiesc în harul Duhului Sfânt. Dar nu e aşa. Ar fi o hulă la adresa lui Dumnezeu să mint faptul, că mulți ortodocși Îl cunosc pe Dumnezeu în viața lor.

Și pentru asta sufăr enorm…pentru că nu mă pot bucura atunci când văd că oamenii sunt calamitați, înjosiți, destructurați interior de erezii, de patimi, de satanism.

Avem fricile pe care dracii ni le „dăruie” cu largheţe şi mai puţin frică dumnezeiască, duhovnicească. Ultima te umple de har și de bucurie reală, pe când fricile demonice te umplu doar de psihoze[2], de multă încredere în tine și de tot felul de ticuri chițibușare.


[1] A se vedea comentariul nostru la ele:

http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/01/prima-predica-pe-2011-comentariu-la-rugaciunile-de-exorcizare-ale-sfantului-vasile-cel-mare/.

[2] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/psihoz%C4%83.

Did you like this? Share it: