Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [30]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 309-313.

***

O propoziţie hip-hop, care exprimă mentalitatea contemporană decăzută: „fără vicii am fi doar nişte roboţi”.

Fanii aplaudă şi îşi aplaudă decăderea.

Dar viciul nu e „o pată de culoare” în viaţa noastră, ci însuşi întunericul nostru existenţial.

Patima ne face sclavi, roboţi iar virtutea ne eliberează, iubiţii mei!

Cântecele sexuale au devenit o constantă, pentru că asta primează în noi, alături de mâncarea bună, traiul bun, câştiguri ușoare, călătorii de distracţie, dansuri de toate felurile…

Şi într-un asemenea mediu trebuie să fim ortodocşi!

Şi aici, în această lume, coboară harul Sfântului Duh, dacă împlineşti poruncile Sale şi auzi glasul celorlalţi ca pe o chemare la dragoste sfântă!

Deraierile iconografice şi arhitecturale din Bisericile noastre îmi apar acum mult mai evidente, când îi citesc pe cei care sunt trăitori ai teologiei Sfintelor Icoane şi ai normalităţii bisericeşti şi artistice.

Avea dreptate domnul Sorin Dumitrescu când spunea, că microfonul ne obturează legătura directă cu preoţii slujitori.

Dacă auzi glasuri din toate părţile, privirea spre Sfântul Altar e denaturată.

Dar ce ne facem când oamenii nu ne aud?

Ce ne facem când preoţii sunt răguşiţi sau bătrâni?

Pentru ei e bun microfonul, cât şi pentru cântăreţii care răguşesc de atâta cântat.

Strana e solicitată vocal mult mai mult decât preoţii slujitori.

Pentru cei care nu prea aud e bună stereofonia[1] dar uneori trebuie evitată, dacă vrem să fim intimi cu credincioşii noştri.

O predică pentru oameni puţini nu are nevoie de microfon.

La fel stă treaba şi cu scaunele. Unii vor să le scoată din Sfânta Biserică, pe când mulţi au nevoie de ele.

Dacă mai iei şi covoarele de pe jos, te trage curentul la genunchi şi reumatismul creşte.

Unele locaşuri sfinte nu au sobe bune şi credincioşii îngheaţă la slujbe. Unii nu mai vin pentru că se îmbolnăvesc la Biserică.

În alte locuri, vara, răceşti din cauza aparatelor de aer condiţionat, care suflă mai mult decât trebuie sau te trage curentul datorită uşilor şi a ferestrelor deschise prea mult timp.

În unele locaşuri e un aer apăsător, din cauza neaerisirii iar mirosul lumânărilor făcute din orice, dar mai puţin din ceară de albine, te astupă.

Cele cu încălzire centrală te înăbuşă şi ele uneori, pentru că nimeni nu întreabă pe credincioşi, dacă le place temperatura sau condiţiile pe care le au la slujbe.

Unde preoţii sunt bătrâni şi pictura şi moravurile credincioşilor sunt îmbătrânite. Fumul e pe pereţi foarte gros şi pictura abia se mai vede.

Aluminiul pus pe Sfintele Icoane e un iconoclasm mai mult sau mai puţin conştientizat. Acest lucru l-am înţeles de la o doamnă profesoară aparte, pentru care îi sunt recunoscător.

Se vând Icoane de toate felurile, unele pictate foarte prost sau eretic, dar mulţi le cinstesc pe toate.

Unii duhovnici dau canoane aspre la oameni care nici nu ştiu ce e acela un canon.

Abia teologii mai ştiu ce sunt acelea Sfinte canoane şi nici măcar noi toţi, care terminăm seminarul sau facultatea nu le prea ştim.

Lucrurile se iau abrupt, indiferent dacă îl neliniştim pe penitent, indiferent dacă el nu ne înţelege şi indiferent de disponibilitatea sau trăirile sale.

Când se vorbeşte despre frica de Dumnezeu, nu se vorbeşte de un dar dumnezeiesc adeseori, ci despre ceva ce ar avea toţi. La fel se presupune, că oricine vine la Sfânta Biserică are şi dragoste.

Dacă citeşti însă teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul despre dragoste te înspăimânţi. Dragostea e floarea ultimă a sfinţeniei şi noi considerăm, că oricine dă pe la slujbe şi face două milostenii are iubire.

Moralismul sec a luat locul experienţei duhovniceşti şi a înţelegerilor adânci, patristice în predicile preoţilor noştri.

Părem „deschişi”, „liberali”, „ecumenici” pe când suntem foarte închişi în obtuzitatea noastră, în idolatrizarea părerii noastre, care nu are prea mult sprijin în voia lui Dumnezeu.

Mulţi care scriu teologie azi vor să te impresioneze, vor să îi crezi, vor să te convingă. Dar nu prea îţi dau impresia că sunt ai lui Dumnezeu, că prin ei vorbeşte Dumnezeu.

Scriu una şi, sub textul lor, dincolo de ceea ce ei scriu, observi sufletul înapoiat, împestriţat cu de toate, care nu seamănă deloc cu ceea ce pare să fi scris.

Le citeşti printre rânduri caracterul duplicitar,  sufletul secretos fără secrete, mintea care taie adevărul în bucăţi dar nu ştie să îl mai reasambleze în mod organic.

Concluziile cărţilor sau ale articolelor pe care le publică sunt pline de platitudini.

Unii pot să creadă că îi atac, că am eu ceva cu ei…

Dar adevărul e că eu constat realitatea lor şi a cărţilor lor şi nimic mai mult.

Dacă nu e aşa, atunci să spună cu ce s-au ales în mod fundamental cititorii lor de la ei înşişi.

Cărţile de cult, scrierile Sfinţilor Părinţi, Sfintele Icoane, tipicul slujbelor, orice vestigie ortodoxă trebuie tâlcuită.

Trebuie să explicăm imensitatea de neexplicat a bogăţiei lui Dumnezeu.

Mă bucură imens orice traducere a Sfinţilor lui Dumnezeu în limba română, orice exegeză mai bună sau mai rea şi nu mai spun cea duhovnicească, al oricărui lucru din Sfânta Biserică şi din lumea asta şi din cealaltă.

Mă bucură iniţiativele personale sau comunitare care vizează dragostea, înţelegerea, prietenia.

Mă bucură învăţământul religios în şcoală, dacă el se face cu abnegaţie, competenţă şi dăruire.

Mă bucură fiecare tânăr sau bătrân închinoviat, care merg la Sfânta Mănăstire sau în pustie, pentru ca să îşi sfinţească viaţa.

Mă bucur de oricine se face preot al lui Dumnezeu şi are conştiinţa că e hirotonit de Dumnezeu şi simte acest lucru prin mâna episcopului şi se comportă ca atare.

Mă bucur de cei care vor să se căsătorească şi să facă copii, dar şi de cei care se căsătoresc şi nu au copii, dar au mulţi fii duhovniceşti.

Mă bucură mult bătrânii veseli, încrezători, cuviincioşi, care sunt exemple dumnezeieşti, cu care poţi să vorbeşti cu adevărat de înţelepciune şi echilibru, cât şi  tinerii inimoşi, curaţi la inimă, care nu au una în inimă şi alta pe buze.

Mă bucură frumuseţea, pacea, corectitudinea, umilinţa, compasiunea.

Mă bucură cântatul unei păsărele, soarele de dimineaţă sau de apus, gingăşia, frumuseţea de a te dărui, de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor, sinceritatea şi abnegaţia în toate câte facem, farmecul florilor, apele liniştitoare, pădurile care te acoperă cu o pace simplă, caldă.

Mă bucură cunoaşterea oamenilor şi că oamenii vor să cunoască.

Mă bucură oamenii care citesc mult şi au o inimă deschisă dialogului şi nu îţi bagă pe gât idei preluate, ci idei trudite de ei, adâncite de ani de zile.

Mă bucură cei care sunt în afara Sfintei Biserici şi care ajung la recorduri imense de adevăr pentru starea lor neeclesială. Nu mă bucură faptul că sunt în afara adevărului total, ci mă bucur că au reuşit să înţeleagă părţi din adevăr, chiar dacă sunt în afara totalităţii revelaţiei.

Mă bucură înţelegerea, şi oamenii care ne dau sfaturi cu dragoste şi nu cu o autoritate simţită exterior.

Mă bucură familiile unite, credincioase, care se roagă şi muncesc împreună, care sunt cu un singur gând.

Mă bucură pocăinţa oamenilor, conştiinţa păcătoşeniei lor, a umilinţei lor în faţa lui Dumnezeu. Asta înseamnă revenire la viaţă.

Îmi plac oamenii care nu îmbătrânesc niciodată la suflet, care nu s-au fleşcăit în idei şi atitudini, care ştiu să acţioneze şi când sunt crezuţi că dau înapoi, oamenii care au rezistat la multe încercări, oamenii care au iubit ceva şi nu au fost impasibili total, oamenii care se hrănesc din nădejdea în Dumnezeu întotdeauna.

Mă bucură oamenii care ştiu să asculte, care ştiu să pună întrebări revelatorii, care nu îşi trădează credinţa şi nici prietenii, care nu încurcă iubirile între ele şi nici nu se disociază de cei care îi urăsc pe ei.

Mă bucur!

E foarte important să simţi că singura bucurie e Dumnezeu.

Şi ceea ce nu îmi place e ceea ce ne cere Dumnezeu să nu facem.

---

[1] Idem: http://dexonline.ro/definitie/stereofonie.