Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [30]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 309-313.

***

O propoziţie hip-hop, care exprimă mentalitatea contemporană decăzută: „fără vicii am fi doar nişte roboţi”.

Fanii aplaudă şi îşi aplaudă decăderea.

Dar viciul nu e „o pată de culoare” în viaţa noastră, ci însuşi întunericul nostru existenţial.

Patima ne face sclavi, roboţi iar virtutea ne eliberează, iubiţii mei!

Cântecele sexuale au devenit o constantă, pentru că asta primează în noi, alături de mâncarea bună, traiul bun, câştiguri ușoare, călătorii de distracţie, dansuri de toate felurile…

Şi într-un asemenea mediu trebuie să fim ortodocşi!

Şi aici, în această lume, coboară harul Sfântului Duh, dacă împlineşti poruncile Sale şi auzi glasul celorlalţi ca pe o chemare la dragoste sfântă!

Deraierile iconografice şi arhitecturale din Bisericile noastre îmi apar acum mult mai evidente, când îi citesc pe cei care sunt trăitori ai teologiei Sfintelor Icoane şi ai normalităţii bisericeşti şi artistice.

Avea dreptate domnul Sorin Dumitrescu când spunea, că microfonul ne obturează legătura directă cu preoţii slujitori.

Dacă auzi glasuri din toate părţile, privirea spre Sfântul Altar e denaturată.

Dar ce ne facem când oamenii nu ne aud?

Ce ne facem când preoţii sunt răguşiţi sau bătrâni?

Pentru ei e bun microfonul, cât şi pentru cântăreţii care răguşesc de atâta cântat.

Strana e solicitată vocal mult mai mult decât preoţii slujitori.

Pentru cei care nu prea aud e bună stereofonia[1] dar uneori trebuie evitată, dacă vrem să fim intimi cu credincioşii noştri.

O predică pentru oameni puţini nu are nevoie de microfon.

La fel stă treaba şi cu scaunele. Unii vor să le scoată din Sfânta Biserică, pe când mulţi au nevoie de ele.

Dacă mai iei şi covoarele de pe jos, te trage curentul la genunchi şi reumatismul creşte.

Unele locaşuri sfinte nu au sobe bune şi credincioşii îngheaţă la slujbe. Unii nu mai vin pentru că se îmbolnăvesc la Biserică.

În alte locuri, vara, răceşti din cauza aparatelor de aer condiţionat, care suflă mai mult decât trebuie sau te trage curentul datorită uşilor şi a ferestrelor deschise prea mult timp.

În unele locaşuri e un aer apăsător, din cauza neaerisirii iar mirosul lumânărilor făcute din orice, dar mai puţin din ceară de albine, te astupă.

Cele cu încălzire centrală te înăbuşă şi ele uneori, pentru că nimeni nu întreabă pe credincioşi, dacă le place temperatura sau condiţiile pe care le au la slujbe.

Unde preoţii sunt bătrâni şi pictura şi moravurile credincioşilor sunt îmbătrânite. Fumul e pe pereţi foarte gros şi pictura abia se mai vede.

Aluminiul pus pe Sfintele Icoane e un iconoclasm mai mult sau mai puţin conştientizat. Acest lucru l-am înţeles de la o doamnă profesoară aparte, pentru care îi sunt recunoscător.

Se vând Icoane de toate felurile, unele pictate foarte prost sau eretic, dar mulţi le cinstesc pe toate.

Unii duhovnici dau canoane aspre la oameni care nici nu ştiu ce e acela un canon.

Abia teologii mai ştiu ce sunt acelea Sfinte canoane şi nici măcar noi toţi, care terminăm seminarul sau facultatea nu le prea ştim.

Lucrurile se iau abrupt, indiferent dacă îl neliniştim pe penitent, indiferent dacă el nu ne înţelege şi indiferent de disponibilitatea sau trăirile sale.

Când se vorbeşte despre frica de Dumnezeu, nu se vorbeşte de un dar dumnezeiesc adeseori, ci despre ceva ce ar avea toţi. La fel se presupune, că oricine vine la Sfânta Biserică are şi dragoste.

Dacă citeşti însă teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul despre dragoste te înspăimânţi. Dragostea e floarea ultimă a sfinţeniei şi noi considerăm, că oricine dă pe la slujbe şi face două milostenii are iubire.

Moralismul sec a luat locul experienţei duhovniceşti şi a înţelegerilor adânci, patristice în predicile preoţilor noştri.

Părem „deschişi”, „liberali”, „ecumenici” pe când suntem foarte închişi în obtuzitatea noastră, în idolatrizarea părerii noastre, care nu are prea mult sprijin în voia lui Dumnezeu.

Mulţi care scriu teologie azi vor să te impresioneze, vor să îi crezi, vor să te convingă. Dar nu prea îţi dau impresia că sunt ai lui Dumnezeu, că prin ei vorbeşte Dumnezeu.

Scriu una şi, sub textul lor, dincolo de ceea ce ei scriu, observi sufletul înapoiat, împestriţat cu de toate, care nu seamănă deloc cu ceea ce pare să fi scris.

Le citeşti printre rânduri caracterul duplicitar,  sufletul secretos fără secrete, mintea care taie adevărul în bucăţi dar nu ştie să îl mai reasambleze în mod organic.

Concluziile cărţilor sau ale articolelor pe care le publică sunt pline de platitudini.

Unii pot să creadă că îi atac, că am eu ceva cu ei

Dar adevărul e că eu constat realitatea lor şi a cărţilor lor şi nimic mai mult.

Dacă nu e aşa, atunci să spună cu ce s-au ales în mod fundamental cititorii lor de la ei înşişi.

Cărţile de cult, scrierile Sfinţilor Părinţi, Sfintele Icoane, tipicul slujbelor, orice vestigie ortodoxă trebuie tâlcuită.

Trebuie să explicăm imensitatea de neexplicat a bogăţiei lui Dumnezeu.

Mă bucură imens orice traducere a Sfinţilor lui Dumnezeu în limba română, orice exegeză mai bună sau mai rea şi nu mai spun cea duhovnicească, al oricărui lucru din Sfânta Biserică şi din lumea asta şi din cealaltă.

Mă bucură iniţiativele personale sau comunitare care vizează dragostea, înţelegerea, prietenia.

Mă bucură învăţământul religios în şcoală, dacă el se face cu abnegaţie, competenţă şi dăruire.

Mă bucură fiecare tânăr sau bătrân închinoviat, care merg la Sfânta Mănăstire sau în pustie, pentru ca să îşi sfinţească viaţa.

Mă bucur de oricine se face preot al lui Dumnezeu şi are conştiinţa că e hirotonit de Dumnezeu şi simte acest lucru prin mâna episcopului şi se comportă ca atare.

Mă bucur de cei care vor să se căsătorească şi să facă copii, dar şi de cei care se căsătoresc şi nu au copii, dar au mulţi fii duhovniceşti.

Mă bucură mult bătrânii veseli, încrezători, cuviincioşi, care sunt exemple dumnezeieşti, cu care poţi să vorbeşti cu adevărat de înţelepciune şi echilibru, cât şi  tinerii inimoşi, curaţi la inimă, care nu au una în inimă şi alta pe buze.

Mă bucură frumuseţea, pacea, corectitudinea, umilinţa, compasiunea.

Mă bucură cântatul unei păsărele, soarele de dimineaţă sau de apus, gingăşia, frumuseţea de a te dărui, de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor, sinceritatea şi abnegaţia în toate câte facem, farmecul florilor, apele liniştitoare, pădurile care te acoperă cu o pace simplă, caldă.

Mă bucură cunoaşterea oamenilor şi că oamenii vor să cunoască.

Mă bucură oamenii care citesc mult şi au o inimă deschisă dialogului şi nu îţi bagă pe gât idei preluate, ci idei trudite de ei, adâncite de ani de zile.

Mă bucură cei care sunt în afara Sfintei Biserici şi care ajung la recorduri imense de adevăr pentru starea lor neeclesială. Nu mă bucură faptul că sunt în afara adevărului total, ci mă bucur că au reuşit să înţeleagă părţi din adevăr, chiar dacă sunt în afara totalităţii revelaţiei.

Mă bucură înţelegerea, şi oamenii care ne dau sfaturi cu dragoste şi nu cu o autoritate simţită exterior.

Mă bucură familiile unite, credincioase, care se roagă şi muncesc împreună, care sunt cu un singur gând.

Mă bucură pocăinţa oamenilor, conştiinţa păcătoşeniei lor, a umilinţei lor în faţa lui Dumnezeu. Asta înseamnă revenire la viaţă.

Îmi plac oamenii care nu îmbătrânesc niciodată la suflet, care nu s-au fleşcăit în idei şi atitudini, care ştiu să acţioneze şi când sunt crezuţi că dau înapoi, oamenii care au rezistat la multe încercări, oamenii care au iubit ceva şi nu au fost impasibili total, oamenii care se hrănesc din nădejdea în Dumnezeu întotdeauna.

Mă bucură oamenii care ştiu să asculte, care ştiu să pună întrebări revelatorii, care nu îşi trădează credinţa şi nici prietenii, care nu încurcă iubirile între ele şi nici nu se disociază de cei care îi urăsc pe ei.

Mă bucur!

E foarte important să simţi că singura bucurie e Dumnezeu.

Şi ceea ce nu îmi place e ceea ce ne cere Dumnezeu să nu facem.


[1] Idem: http://dexonline.ro/definitie/stereofonie.

Did you like this? Share it:

Previous

Analoghion: teorie și muzică bisericească ortodoxă

Next

Când credeam că le-am văzut pe toate…

6 Comments

  1. Otilia Kloos

    Deci va bucura frumusetea din orice,

    frumusetea ca dar inapoiat Celui Ce daruieste.

    Mai putin de dezacordul impatimirii.

    Lasati-ne sa ne bucuram si noi din taina acestei coboriri!

  2. Camelia

    Cu noi este Dumnezeu, Parinte drag!

    Incep sa ma bucure caderile fara de care m-as simti saraca si nebagata in seama de Dumnezeu in durerea si neputintele mele.

    Dar nu, Domnul in marea Sa iubire pentru noi, de fapt ne invata si ne indruma catre voia Sa.

    Cand am inteles ca durerea si suferinta umana nu este doar plata pentru greselile noastre, plata pe care de cele mai multe ori o luam singuri, urmare a deselor noastre neascultari, ci neputinta sufletului omenesc de a putea pastra harul de viata aducator, am trait sentimentul eliberarii.

  3. Camelia

    Puterea binecuvantarii preotilor, a punerii mainii lor asupra capetelor noastre plecate, este foarte mare.

    Pacat ca foarte putini preoti o practica astazi.

    Este, pentru mine, un dar din dar, o revarsare de har, o impartire cu noi a darurilor dumnezeiesti pe care preotii le primesc in Sfantul Altar, in timpul Sfintelor Liturghii.

    O aparent simpla binecuvantare a preotilor nostri ne aduce in sufletele si in viata noastra nu doar bucurie, ci si intarire si puterea de a infrunta neplacerile vietii de zi cu zi.

    Dupa binecuvantarea parintelui duhovnic, sotul meu a putut renunta la tigari, dupa ce mai inainte, pret de cateva zile se chinuise fara sorti de izbanda.

    Cu noi este Dumnezeu, Parinte drag!

    • E adevărat, doamnă: harul lui Dumnezeu trece prin mâinile noastre spre sufletele și trupurile oamenilor…Însă asta nu ne face mai sfinți, pe noi, preoții, dacă nu conlucrăm cu harul lui Dumnezeu la sfințirea noastră, cum nu îi face mai sfinți nici pe credincioși, dacă doar pleacă capul, îi binecuvântăm și…trăiesc oricum.

      Da, harul lui Dumnezeu e copleșitor și ne inundă pe toți în Biserica Sa, datorită bunătății Sale celei prea mari și nu datorită sfințeniei noastre personale.

      Noi creștem în sfințenie prin harul Său, pe care trebuie să îl cerem continuu și să îl păstrăm printr-o viață frumoasă în mod continuu în noi.

      Dacă soțul dumneavoastră se luptă împotriva patimii fumatului…nu se luptă doar datorită binecuvântării preoțești…ci și pentru că dorește și el acest lucru.

      Mântuirea nu e doar darul lui Dumnezeu ci și dorința noastră fără preget de a fi cu El, întru slava Sa.

      Tocmai de aceea sfințenia e pe măsura avântului nostru pentru Dumnezeu, a conlucrării cu El și nu pe măsura harului Său.

      Harul Său ne îndeamnă continuu la tot mai multă sfințenie…numai noi trebuie să acceptăm că se poate mai mult oricând.

      Vă dorim numai bine, doamnă Camelia…și duioșia dumneavoastră a ajuns până la mine…și mă bucură!

  4. Camelia

    Parinte, spuneati Dvs. mai devreme, ca Domnul nu ne lasa sa savarsim pacate prea mari.

    Credeti ca poate fi oare posibil ca un viciu (care sa aiba dimensiuni catastrofale doar in proprii mei ochi), de fapt sa ma impiedice a cadea intr-un pacat mult mai greu, cum este de pilda mandria intr-una din formele ei cele mai cosmetizate?

    Va intreb acest lucru tocmai din pricina unei stari de confuzie prin care trec de ceva vreme incoace.
    Desi constientizez propria neputinta, desi stiu ca alegerea de moment este o imensa greseala in care raman insa din pricina presiunilor externe – pe de-o parte, de celalta parte insa, simt prezenta Domnului alaturi de mine, prin linistea si pacea care ma inconjoara, stare de care nu ma mai pot insela acum.

    Nu stiu ce sa mai cred. Poate ca trebuie sa renunt a-L mai vedea pe Domnul prin lentile omenesti. Poate ca uneori trebuie doar sa las lucrurile sa curga in sensul lor firesc, neintervenind nici macar cu un singur gand.

    • Da, uneori păcate mici ne scapă de păcate mari…sau păcate mari de păcate catastrofal de mari.

      Și asta, pentru că Dumnezeu urmărește folosul nostru propriu, întoarcerea noastră în bine, o conștientizare mult mai profundă a lucrurilor…îngăduindu-ne să cădem în anumite păcate, datorită îmbătării noastre cu păcatul…pentru ca să ne dea să vedem ce s-ar fi întâmplat dacă am fi căzut în unele și mai mari decât cele în care am căzut deja.

      Adică pedagogia păcatului e aceea să te facă să vezi de ce răni, dureri, chinuri puteai să te faci capabil…dacă ai fi fost lăsat să păcătuiești și mai mult, și mai grav…

      Da, ați ajuns la o concluzie duhovnicească: să Îl lăsați pe Dumnezeu să vă conducă unde dorește El, pentru că astfel veți vedea lucrurile prin lentile duhovnicești și nu prin lentile mioape.

      Până nu faceți asta, până nu vă lăsați cu totul în conducerea Lui…vă veți ghida numai după nevoile, ideile, modul propriu de a vedea lucrurile…neînțelegând deloc că viața duhovnicească ortodoxă presupune tocmai o escaladare, o depășire a tot ceea ce nouă ni se pare bun, bine, normal…pentru supralogica lui Dumnezeu, adesea năucitoare pentru noi…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort