Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 9 martie 2011

Teologia morții

Noaptea e simbolul morții („ca nu cumva să adorm întru moarte”) dar și al învierii.

Mă pregătesc de moarte…cu fiecare somn, cu fiecare punere a mea în pat pentru somn…

Dar, în același timp, până nu trec prin moarte…până nu trec prin moartea pentru păcat…nu poate să învie în mine Hristos.

Trebuie să mor păcatului…pentru ca să fiu viu cu duhul meu. Dar vine și clipa când o să mor…pentru ca în moarte să mă umplu de comuniunea cu Cel ce e viața lumii…și Care mă va învia din morți, atunci când va veni să judece viii și morții.

Ușa Mănăstirii e intrarea în mormântul pocăinței, al răstignirii pentru patimi.

E simbolul închiderii minții în inimă pentru ca să vedem, cu ochii inimii, focul slavei Lui.

E intrarea pe ușa care produce viață tocmai prin moartea față de lume.

Însă astea sunt gândurile celui care înțelege de ce vine la Mănăstire…Pentru că, din punct de vedere faptic, două țigănci cerșeau bani la ușa Mănăstirii.

Între carte…și Biserică. Nu trebuie să vedem însă cartea decât ca pe un drum spre Biserică.

Ce rămâne după noi: oase goale

Mormântul din partea stângă.

Mormintele de lângă Biserică. Cred că trebuie reînnodată această tradiție atâta timp cât ea e apostolică. Biserica trebuie să fie înconjurată de morminte ca semn că așteptarea venirii Lui e una continuă.

Iar când moartea e în jurul tău prin morminte îți aduce mai repede aminte de cât de scurtă e viața.

Mormântul = chipul pocăinței dar și al iertării lui Dumnezeu.

Ieșim din mormântul pocăinței noastre numai când Dumnezeu ne scoate prin slava Sa. Numai când El ne inundă cu slava învierii Sale înviem ca oameni duhovnicești.

Ruinele îmi vorbesc cu glas tare despre lumi uitate.

Ridică-ne din ruine, Dumnezeule, ca să strigăm Ție cu glas de bucurie!

Simțurile ascetice = cele străjuite de continua atenție și de continuul discernământ la gândurile inimii.

De acum mă duc să iau cununa biruinței, câștigată din cauza ostenelilor crucii, pe care Dreptul Judecător mi-o va da mie, în ziua aceea…

Încoronarea prin moarte cu biruințele Crucii Sale.

Dacă pentru unii moartea Crucii e o rușine sau o sminteală…pentru mine ea e modul meu de dezlipire continuă de lume pentru a trăi în comuniune cu Domnul slavei.

Crucea de sub ogive.

Pe partea dreaptă sunt mai multe pietre tombale…și una era cu puțin mai mare decât mine, groasă de două palme…adică tocmai bună

Sau de ce e bine să protejezi și să păstrezi…pentru ca un bun arhitectural să treacă prin secole la rând.

Mormântul din dreapta.

Iar dacă pentru a desluși scrisul ai nevoie de specializare în slavonă…atunci înseamnă că istoria are nevoie de interpretarea istoricilor pentru ca să o înțelegem, după cum teologia are nevoie de aprofundarea teologică a teologilor pentru a avea relevanță pentru contemporaneitate.

Teologia nu se înțelege de la sine…Ai nevoie de Povățuitor. De cineva care să te introducă în înțelegea realității ei interioare.

Iar dacă nu aveam bliț la aparatul de fotografiat nu mai puteam să pun în lumină Crucea…și nici noaptea din jurul ei. După cum, dacă nu suntem în harul Său, în lumina Sa…nu putem vedea sensurile Crucii în viața noastră și nici diferența dintre credință/zi și necredință/noapte.

Scoală-te, tu, cel ce dormi, și te va lumina Hristos cu slava învierii Sale!

Scoală-te din nesimțire, din întunericul nesimțirii slavei lui Dumnezeu și înțelege că viața e minunea în care Dumnezeu coboară la om pentru o bucurei veșnică!

DSC00591

Biblioteca Sfântului Sinod e clădirea din partea stângă, de la intrarea în curtea Mănăstirii. Aceasta e placa memorială (pentru o imagine ultra mare) de pe clădire.

Chintesența teologiei morții e aceea că ea e drumul spre înviere.

Iar drumul spre înviere e dur dar singurul drum care te duce să vezi ziua cea neînserată a Împărăției Sale. .

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [33]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 318-324.

***

Ca să nu îi mai enervez cu simpla mea prezență pe oamenii de la Sfânta Ecaterina…am decis să merg şi să cunosc şi alte Sfinte Biserici ale Bucureştiului.

În maşină am dat peste un cuplu, pe care l-am găsit mai apoi la slujbă. Şi doamna nu a vrut să stea jos, când i s-a ivit ocazia, ci a dat voie soţului ei, care se simțea slăbit.

Mi-a plăcut gestul sincer, iubitor şi fără conotaţii manieriste ieftine, pe care cuplurile bucureştene îl practică acerb.

La slujbă, el a stat jos, pe scaun iar ea a stat tot în picioare.

Locaşul m-a impresionat: lărgimea lui, formele arhitecturale măreţe…Erau peste o sută de becuri aprinse…dar preoţii erau bătrâni. Unul dintre ei era un fost profesor de Teologie[1].

La un moment dat am văzut parabola fiului risipitor / curvar de pe perete. Fresca nu avea conotaţii mistice, nu era o tălmăcire duhovnicească a parabolei, ci era o naraţiune picturală de un realism brut, în care tatăl era un om, fiul ce s-a întors era alt om iar cel care a stat acasă alt om…Şi nicio aureolă.

Pictorul n-a văzut deloc adânc, ermineutic. N-a privit în realitatea acestei parabole dumnezeieşti.

Slujba cu fast citadin posac, cu cor pe 4 voci, cu lumini și solemnitate, dar fără ascetism și fără străluciri de experiență mistică în glasul preoților și al cântăreților și al credincioșilor e o slujbă cu adâncă realitate teologică, că așa e ea: mare, sfântă, dumnezeiască dar cu o exprimare searbădă, călduţă, pentru că cei care o slujesc sunt la sute de mile distanță de înțelegerea și de slujirea ei.

Sfânta Liturghie de oraş, slujită în zonele intelectualiste, e o minune a minunilor servită însă în polei de ciocolată, care îi lasă la fel pe credincioşii ignoraţi dar „culţi”,  pentru că îi face să creadă că o minune atât de imensă ca Liturghia noastră e cea mai „tristă” realitate a lumii şi timpul unde poți să caşti sistematic.

Preoţii slujitori îşi înălţau gâturile cu gesturi studiate, cei care veneau aveau fiecare pretenţiile lor…şi ce m-a surprins aici a fost aceea, că mi-am pus problema, așa, deodată, în mijlocul slujbei, despre cum să fac rost de bani la Bucureşti, asta după 5 ani şi ceva de zile, timp în care nu m-a stăbătut deloc acest gând la o asemenea intensitate.

Ultimele evenimente care ni s-au întâmplat în familie, ne-au pus pe gânduri. Poate că, mai târziu, aceste gânduri care mă străbat acum vor fi privite cu un surâs în colţul buzelor.

Un mare comic e băgat la puşcărie şi peste un timp este eliberat. Oamenii aud că el va fi din nou pe scenă şi vin într-un număr mare la spectacol. Vor să-l vadă.

Iese pe scenă, se pune pe un scaun şi nu spune nimic.

El, marele comic, stă în faţa publicului care îl iubeşte şi…nu spune nimic.

Stă 5 minute, stă 10, stă 15, stă 30 de minute şi lumea începe să fluiere, vrea să plece, gesticulează.

Credeau că e o farsă.

Credeau că a înnebunit.

Şi când aşteptarea oamenilor ajunsese undeva la limită, atunci el le spune: „Iubiţii mei, eu am aşteptat întâlnirea aceasta cu voi 15 ani de zile…Voi nu aţi putut aştepta nici 30 de minute?”…

Spectatorii se înfioară şi izbucnesc într-un ropot de aplauze. Marele comic pleacă sau continuă să îşi spună rolul…

Și ce contează dacă nu îi ştiţi numele, dacă un miez de adevăr există în toată această relatare pe scurt?

Aşteptăm, mulţi sau puţini dintre noi, să ni se întâmple o surpriză reală, o minune a proniei dumnezeieşti. Privim spre Sfintele uşi şi aşteptăm pe cineva, care să ne înfioare cu adevărul lui.

Sfântul Teodosie cel Mare[2], sărbătorit azi, 11 ianuarie, înspăimânta prin luarea sa de atitudine.

Aşteptăm un om, un preot al lui Dumnezeu, care să ne vorbească atât de sincer, atât de înalt, atât de simplu, încât toţi să recunoaştem în el voia lui Dumnezeu, îndrumarea Lui, iubirea Lui.

Aşteptăm o zi în care să ne bucurăm unii pe alţii şi să ne iubim unii pe alţii şi să ne primim unii pe alţii în inimile noastre, în casele noastre, în nădejdile noastre de bine.

Poate că eu visez.

Poate că acela sau acei preoţi deja sunt dar eu nu-i ştiu.

Poate că sunt un biet idealist, care nu face alteceva decât să ceară, în loc să facă ceva ca să-şi mântuiască sufletul.

Dar dacă aşteptăm să vină cineva un an, doi ani, 40 de ani, ani şi ani, să vină prieteni sinceri, foarte sinceri, atunci ei vor veni, vor intra la un moment dat în viaţa noastră şi tot timpul acesta singuratic ni se va părea puţin, pentru că vom avea oameni care vor umple într-o zi golul multor clipe aţâţate de singurătate.

De ce nu aşteptaţi? Trebuie să aşteptăm cu răbdare.

Şi chiar când ridicolul e pus pe tavă, tot trebuie să credem că bucuria lui Dumnezeu e bucurie printre oameni şi pentru ei.

„Împărăţia lui Dumnezeu nu e pentru animale, ci pentru oameni”, a spus el.

Şi l-am văzut la slujbă și pe Prof. Dan Zamfirescu[3], căruia i-aş fi spus, că i-am găsit scrisoarea între scrierile Fericitului Ilie şi că a făcut cea mai mare eroare atunci, în acea clipă, când nu i-a publicat la editura sa marea operă a acestui Sfânt, ci l-a dus cu vorba.

Înalt, cu părul alb, şi obosit, cu o geantă în mână din acelea, pe care funcţionarii comunismului o aveau ca pe o emblemă permanentă. Şi domnul Voicu poartă la fel: aceeaşi geantă a oricărei zile.

Iubim trecutul nostru, vrem să ne dăm mari cu teologia noastră ortodoxă dar nu împlinim poruncile lui Dumnezeu decât prea puţin.

Puţini vrem să le împlinim.

Şi dacă Îl iubim pe Hristos mai puţin decât trecutul nostru ortodox suntem pierduţi, ne-am pierdut minţile.

Cum am putea să nu-L iubim pe El şi să iubim mai mult istoria noastră?

Ne-am deplasat viaţa nepermis de mult de la El spre memoria Lui.

Dar Dumnezeul nostru nu e mort, ci e viu!

Nu e Dumnezeul pe Care să-L inventariem dar să nu putem să stăm de vorbă cu El, să ne bucurăm întru El.

Dacă nu te bucuri slujindu-I Lui, nu stai în faţa lui Dumnezeu.

Dacă suntem insensibili la glasul Lui, la prezenţa Lui, atunci putem fi îngropaţi de vii, pentru că degeaba mai trăim, dacă vrem să fim doar nişte umbre mişcătoare, fără personalitate, fără finalitate bună.

Şi apoi am mers spre ceva imens şi novissim[4].

O hală imensă[5], pe care am considerat-o iniţial un locaş romano-catolic dar s-a dovedit a fi greco-catolic. Cel care oficia avea veşminte ca ortodocşii, cânta aproape ortodox, dar nu era al adevărului.

Greco-catolicismul, această caricatură amuzantă, m-a lăsat cu gust amar. E pentru prima dată când asist la o farsă religioasă greco-catolică, adică la o liturghie a lor, unde se combină adevărul cu minciuna.

Și mă exprim în acești termeni, pentru că nu pot confunda pseudo-bisericuţele cu Biserica lui Dumnezeu, cu Biserica Ortodoxă.

Nu există biserici, ci Biserică, doar o Sfântă Biserică!

Acesta e crezul meu şi întru acesta vreau să mor.

Acesta e adevărul, pe care nu eu îl propun, ci e adevărul pe care Prea Sfânta Treime ni l-a dat şi întru care ne sfinţim viaţa.

Nu există sfinţenie în afara Sfintei Biserici Ortodoxe!

Trebuie să terminăm odată cu hulele, cu mistificările, cu prefăcătoriile.

Cine spune altfel cade sub anatemele tuturor Sfinţilor şi sub urgia lui Dumnezeu.

Eu nu spun însă prin asta, că trebuie să-l omorâm pe cineva dacă nu e ortodox, ci să mărturisim faptul, că nu există alt adevăr în afară de Ortodoxie, chiar dacă multora nu le place acest lucru.

Pentru cei din afara Bisericii Lui, pentru ei trebuie să ne rugăm mult, lor trebuie să le arătăm toată dragostea noastră, tot ajutorul nostru dar adevărul dumnezeiesc nu e ceva care suferă compromisuri.

Acum vreo trei secole românii foşti ortodocşi, care s-au unit cu Roma, doreau să rămână toate la fel, să nu li se schimbe obiceiurile, credinţa, datinile.

Dar la intrare în locașul lor era apa catolică unde pui mâna. Apoi pictura catolică, ieslea cu Pruncul catolică, azima catolică, limbajul catolic, orga catolică, satanismul şi maimuţăreala lingvistică romano-catolică, pe care românii nu le-au avut mai înainte.

Și lipsa harului dumnezeiesc, şi credincioşi minţiţi „cu precizie”, şi multe altele.

Auzeam ecteniile ortodoxe dar într-o atmosferă stranie, rece, lugubră.

Această hală imensă, numită în mod antihristic „biserică”, ca şi alte „catedrale” şi prăpăstii ale Iadului catolice, calvine, prezbiteriene, evreieşti, musulmane, hinduse etc. sunt boala acestui pământ, SIDA care Îl atacă necontenit pe Fiul lui Dumnezeu şi împroşcă cu noroi, cu murdărie sfinţenia şi frumuseţea cea veşnică.

Martor îmi e Dumnezeu: ele vor fi aruncate în Iad, în chinul ateismului veşnic.

Și spun aceste lucruri cu o durere imensă pentru ei și nu cu bucurie!

Viaţa aceasta nu e o glumă, iubiţii mei!

Dacă s-ar cerceta în mod autentic istoria de două mii de ani a creştinismului s-ar vedea fără tăgadă că Ortodoxia e adevărul lui Dumnezeu.

Dacă vrea cineva să se convingă, să studieze şi să citească tot ce se poate şi e scris sau vestigiile care mai sunt încă conservate, şi va afla adevărul.

Nu luaţi uşor lucrurile!

Nu aşteptaţi adevăruri gata servite!

Ci căutaţi-L pe Dumnezeu cu inimă umilită şi cu dragoste şi El vă va spune unde e adevărul.

Cineva, un deţinut, s-a dat jos dintr-un tren cu deţinuţi şi a primit un pachet de mâncare. Cel care împărţea mâncarea, l-a văzut din nou pe cel cu pricina şi a vrut să îi mai dea încă o dată mâncare. Dar deţinutul a spus, în mod prompt: „Eu mi-am primit porţia. Daţi-i celui de acolo mâncarea, căci el nu a primit”.

La noi e vorba: „…să moară și capra vecinului, dacă a mea a murit”.

Dar dacă moare capra ta sau fiica ta sau îţi ia foc casa, nu trebuie să doreşti ca să ia foc toate casele, ci să ceri iertare şi ajutorul Domnului.

Am fost cândva la un prieten, pentru ca să îl vizitez, care suferise un accident grav și, din acest motiv, se afla în comă continuă…iar părinţii lui erau invidioşi că eu trăiesc şi el e în comă. Mi-au spus-o în faţă…lucru care m-a lăsat cu gust amar

După ce a murit vărul meu primar, bunica lui mi-a spus-o şi ea: „…a murit, dar tu eşti viu…”. Ar fi vrut să mor şi eu, dacă a murit el!

Dar eu nu aş fi vrut să moară cineva în locul meu, dacă Dumnezeu m-ar fi luat la El.

Eu n-aş dori să sufere cineva, dacă sufăr eu ci, dimpotrivă, dacă tot sufăr eu, de ce să mai sufere şi altul aceeaşi durere?

Şi după mari oboseli, după mari şocuri, parcă eşti „ireal”.

Sfântul Teodosie cel Mare a avut un ucenic, care a vrut să moară în mormântul săpat în Mănăstire şi după ce i s-au rostit toate slujbele de înmormântare a adormit şi s-a mutat cu Sfinţii. Acela, după adormirea sa, a venit şi a cântat la strană cu fraţii…

Mormântul care ne aşteaptă şi care ne taie gândurile de frică, de slavă deşartă, falsele gânduri de slavă deşartă…

Mormântul, gândul la el e o lumină care ne învie din moartea nepăsării, a indiferenţei, a blegelii duhovniceşti.

Am văzut dimineaţă, în fotografii, mormântul Sfântului Teodosie cel Mare şi, tot acolo, alte Sfinte Moaşte, multe cranii sfinte, multe oase pline de har. Şi m-am întrebat: Ce frumuseţe, ce bogăţie de har poate fi acolo? Nici nu-mi pot imagina.

Pustiu, mult nisip…Și Sfânta Biserică era din piatră, cu sculpturi minunate.

Se pare că americanii tocmai acum au ajuns pentru prima dată pe Marte, prin intermediul unei nave şi imediat a apărut ştirea: că există şi acolo apă.

După ce au umplut cărţi întregi cu fanfaronada marţienilor verzi, ei abia acum am ajuns acolo, după ce cu câteva decenii în urmă s-a ajuns pe lună.

Facem speculaţii nefondate şi apoi cercetăm rudimentar cazul propriu-zis.

În România există nuferi care se deschid ziua şi se închid noaptea sau înfloresc noaptea şi se închid ziua.

În peşterile de la noi frumuseţile sunt nebănuite.

Ne cunoaştem prea puţin ţara, oamenii.

Am văzut o şopârlă care zbura prin aer în nu ştiu ce ţară, pe unul care spărgea bolovani de râu, pe unul care pictase ceva pe un milimetru pătrat sau chiar mai puţin decât atât.

Oameni curioşi şi oameni abjecţi şi oameni Sfinţi şi oameni „comuni”.

Şi cu toate acestea eu mă simt mic între atâtea minuni, prea mic. Dintr-un avion nu ne vedem nici cât un punct.

Cine eşti tu, cel atât de îngâmfat, dacă te poate omorî o muscă sau un cui ruginit sau o simplă împingere în gol?

Cine eşti tu, cel care este mai neputincios decât umbra?

Cine eşti tu, muritorule?

Şi, cu toate acestea, suntem chemați la nemurire, la fericire dumnezeiască, la comuniunea veșnică cu Dumnezeu și cu oamenii bineplăcuți Lui.


[1] Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, piaţa Hurmuzaki, autobuzul 104.

[2] A se vedea:

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-11-cv_teodosie_cel_mare.html.

[3] Idem: http://biserica.org/WhosWho/DTR/Z/DanZamfirescu.html.

[4] Foarte nou. De la adj. latin, la superlativ: novissimus.

[5] Strada Mihai Bravu, aproape de gura de metrou de la Piaţa Muncii.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [32]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 316-318.

***

Dacă iubirea pe care o avem pentru cineva e strivită de orgoliu, atunci avem o iubire mai mică decât credem. Avem mai mult orgoliu şi mai puţină dragoste, şi tot mai puţin sau deloc evidentă dragoste de copii.

Pot să ne spună tot ce le trece prin cap iar noi „trebuie” să îi ascultăm. Nu avem „voie” să tragem la răspundere pe cei care ne-au născut şi crescut iar atunci când îi enervăm trebuie să tăcem.

„Eu te-am făcut pe tine şi nu tu pe mine” e o formulă care se vrea „o explicaţie”, când ea este o expresie a lipsei de dialog și de înțelepciune paternă.

Așa vorbesc și se manifestă părinţii inconştienţi și iresponsabili vizavi de copiii lor.

E utopică dorința de a nu-i contrazice, când părinții habar au ce fac.

Părinţii inumani cu copiii lor cred că au dreptul discreţionar de a te omorî oricând, pe considerentul că ei te-au născut.

Ei nu pot înţelege, mulţi dintre ei, că un copil nu e un sclav, nu e un robot, nu e o fiinţă pe care o poţi manipula cum vrei ci că trebuie să te înțelegi cu ea, să o faci să te iubească și să te respecte dacă vrei să te privească responsabil.

Vor înţelege mai devreme sau mai târziu, că iluzia dominării copiilor lor e un contraserviciu lamentabil pe care şi-l fac.

Nu copiii îşi urăsc părinţii, ci părinţii nu ştiu să îşi accepte copiii, să le accepte modul lor de a fi!

Şi copiii sunt constrânşi să îşi urască, să îşi deteste părinţii, pentru că nu sunt atinşi de urme directe, vizibile, de normalitate.

Nu ştii să creşti un copil şi vrei să se manifeste normal?! De la cine să înveţe normalitatea, dacă voi, părinţii lor, nu le-aţi împărtăşit-o fără ostentaţie?

Şi părinţii îşi mint copiii.

Şi copiii simt de la un moment dat minciuna care radiază din părinţii lor şi dacă nu o suportă, dacă nu o pot suporta, cu ce sunt ei de vină?

Dacă părinţii „sunt trecuţi prin viaţă”, „dacă au experienţă de viaţă”, „dacă îşi iubesc copiii”, cum se face că nu vor să stea de vorbă cu ei, să le asculte inima şi să le-o înţeleagă?

Cum poate o mamă să nu simtă durerea fiului ei şi un tată să nu ştie să fie împăciuitor cu fiica lui?

Certurile apar din cauza principiilor sau a lipsei lor.

Şi dacă am vrea, ca împreună – bunici, părinţi, copii, fraţi – să ne înţelegem, atunci nu se poate să nu găsim căi pentru a ne înţelege.

Ne e frică de proprii noştri copii. Îi suspectăm. Îi credem nişte monştri. Îi credem nişte proşti, nişte rataţi.

Dar dacă ei sunt aşa, noi, părinţii sau cei care îi creştem, cum suntem?

Cine suntem noi, cum ne definim noi în faţa noastră, dacă ei sunt „doar nişte copii”, când au 25 de ani, 30, 40, 50 de ani?

Nu ştim să ne respectăm copiii, pentru că nu-i iubim.

Îi facem „din greşeală”, „la repezeală”, „inconştient”.

Bem ceva azi, ne culcăm cu viitoarea mamă şi dacă se vrea…peste nouă luni vine „cataclismul”.

Cresc copilul, spun că „îl iubesc” şi, la o anumită vârstă, când acela le reproşează ceva şi cei care l-au făcut nu vor să accepte adevărul, îi spun copilului lor: „Mai bine nu te mai făceam…Mai bine te omoram la naştere…”.

…Şi şocul acesta al copilului, şi alte şocuri de acest fel duc la acte de tot felul, puțin spus „iresponsabile”.

Pentru că familia şi societatea în care au trăit a fost pentru mulţi o sminteală prea mare.

Suferim din cauza celor care ar trebui să ne iubească. Suferim. Şi suferinţa noastră pare „o joacă”.

Suntem „nişte copii” şi „trebuie” să tăcem.

„Trebuie” să tăcem „la infinit”.

Şi această tăcere să însemne: „voi, copiii, nu sunteţi buni de nimic, pentru că nu ştiţi ce vreţi. Noi, părinţii, ştim ce vrem, chiar şi împotriva a ceea ce vă place vouă”.

Şi dacă acasă ni se închide gura, la şcoală la fel, la serviciu la fel şi, dacă întâlnim şi un preot paroh, care crede că „ştie totul”, „tot ce ne trebuie”, nu ai nicio şansă, nici dacă vrei să te apropii de Dumnezeu, pentru că cei care ar trebui să Îi slujească Lui, te împing afară, departe de El.

Eşti lăsat singur, deşi statul „îţi garantează” drepturile…

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [31]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 313-316.

***

Ce faci, dacă în casa unde stai te simţi ca într-o colivie şi unde toţi te păstrează numai din indiferenţă?

Cine îţi alină inima, când prietenii vor să plece mai repede din calea ta? Și cine ne sunt prietenii, adevărații prieteni?

Singura frumuseţe a acestei dureri e rugăciunea şi simţirea lui Dumnezeu în mijlocul acestei părăsiri parcă pusă la cale.

Durerea comicilor e o răzbunare verbală pe cei care nu simt durerea.

Îl priveam azi pe un mare comic al nostru şi dincolo de vorbele lui, e drept, cu bătaie lungă unele, te aştepta un zid al durerii, al unei dureri personale mute.

Suferinţa e un mare dar de la Dumnezeu. Dacă învăţăm să nu vorbim de rău pe cei care ne fac rău, înţelegem multa iubire a lui Dumnezeu, care ne vindecă rănile, patimile vechi.

Doamne, nu mă uita pe mine, cel care am uitat să mă rog cu inimă smerită. Dă-mi inimă bună, Doamne, inimă răbdătoare, inimă milostivă. Ajută-mă să mă smeresc continuu, Dumnezeul meu şi să simt în fiecare zi şi să văd bogăţia înţelegerii şi a iubirii Tale.

Dă să înţeleg mila Ta şi puterea milostivirii Tale în noi.

Dă-mi să mă smeresc întru mulţimea milei Tale, Iubitorule de oameni şi alungă din mine acest vis urât al nesimţirii, al părerii de rău, al invidiei, al răzbunării.

Stinge fumul nepăsării şi al indiferenţei mele. Răceala scoate-o din mine ca pe o iarbă rea.

Curăţeşte-mi inima cu apa lacrimilor de pocăinţă.

Încinde inima mea cu nădejde tare şi cu credinţă nebiruită.

O, Doamne, Iisuse Hristoase, inima mea Te vrea pe Tine şi în singurătatea acestei lumi pe Tine vrea să Te vadă. Tu eşti bucuria mea. Tu eşti tăcerea inimii mele. Prin Tine mă mişc şi mă veselesc pe pământ.

Ce aş fi eu, ticălosul, fără mila Ta?!

Unde s-ar pogorî inima mea fără Tine?!!

Răceala inimii mă face nemilostiv. Cu ce greşesc oamenii care ne cer milostenie de îi alungăm atâta?

Noi zicem mereu: „Doamne miluieşte!” şi Dumnezeu nu se supără pe noi ci, dimpotrivă: Lui Îi place iubirea noastră.

Zăpada se topeşte încet…Tot la fel lucrează Dumnezeu cu noi: patimile pier în timp dar pier prin harul lui Dumnezeu.

Când tai firul în patru, când nu străbaţi prin peretele mormântului minţii tale în inima ta, realitatea pare pur intelectuală. Dar iubirea ta pentru mine sau a mea pentru tine nu e o realitate pur mentală, ci o realitate ce mă angajează total.

Şi cum am putea să o înţelegem, dacă ea ar fi o realitate numai a minţii, dar nu şi a inimii şi a voinţei, a faptelor?

Când cobori în tine te scufunzi în tăcerea Lui. Uiţi realitatea plină de deşănţare a lumii. Şi când ieşi afară, trăieşti senzaţia pustiirii, a golului, a pustiului interior, pentru că ai devenit prea mut creier.

Spaimele oamenilor sunt nerealiste. Și sunt nerealiste pentru că sunt „autonome” multe dintre ele.

Frumuseţea fizică pare a fi „un lux” care trebuie stricat cu orice chip iar urâţenia aparentă a feţei ni se pare o catastrofă, deşi nu în chip stă frumuseţea, ci în frumuseţea sufletului, a vieţii.

Efortul de a ne simţi într-un anume fel, „standardele” alcătuite de companiile de modă sunt aplicaţii nonpersonaliste, care ne vor pe toţi cu aceleaşi culori, cu aceleaşi manşete, cu acelaşi fel de a ne tunde părul…Un fel de comunism vestimentar până la urmă.

Democraţia încearcă să te facă impropriu ţie, tocmai când crezi că ţi-a dat toată libertatea, pentru că libertatea ei e una dirijată.

Ar fi o imprudenţă să crezi că eşti liber, atâta timp cât libertatea e o realitate duhovnicească și nu politică.

„Libertatea de a trage cu puşca”[1] nu e o libertate, ci un mod animalic de a înţelege libertatea, adică în timp ce calci alte libertăţi în picioare.

Eram într-un supermarket şi căutam biscuiţi, biscuiţi româneşti. Nu am găsit biscuiţi…Dar lângă mine a venit o doamnă şi a văzut produsul pe care îl căuta…şi l-a luat de pe raft ca şi când l-ar fi furat, l-ar fi smuls altcuiva din mână.

Asta mi-a spus ceva important despre modul nostru de a exista: că vrem să luăm neapărat ceea ce ne dorim şi că atunci când găsim ceea ce ne dorim, nu luăm cu evlavie acel lucru, cu modestie, cu linişte, ci ca pe o pradă ce ni se cuvine, ca pe ceva făcut numai pentru noi.

Ni se spune peste tot, că acest lucru e „pentru tine” şi celălalt, şi celălalt şi la nesfârşit…iar noi am crezut minciuna asta.

Ni se pare că totul ni se cuvine. Dar nu ni se cuvine totul! Trebuie să existe limite, decenţă în a cumpăra, în a lua și în ceea ce ne dorim.

Mi se pare nelegal pentru conştiinţa mea, să iau ceva care nu e pentru mine, care nu e pentru statutul meu social sau pe care nu mi-l permit financiar.

Nu cred că e binemă împrumut pentru ceva anume, pentru ca să îmi cumpăr ceva și apoi să fac foamea, pentru că acel lucru a costat mai mult decât eu îmi pot permite.

Nu poţi să porţi toate ciurucurile scumpe ale pieţei de consum şi nici elementele ei de contrabandă.

Nu poţi să te tunzi oricum, să mergi oricum pe stradă.

Şi, mai devreme sau mai târziu, înţelegem că nu putem să facem tot ce ne taie capul.

Răul nostru e acela, că înţelegem că dacă suntem sinceri, omenoşi, muncitori, cinstiţi nu o să ne placă nimeni şi o să ne placă dacă suntem excentrici, nesimţiţi, adulatori şi iresponsabili.

Şi nu ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, de gunoiul pe care îl aruncăm aiurea dar, în același timp, vrem ca statul să facă ceea ce noi am putea să facem foarte bine şi chiar elementar de bine dar nu vrem să facem.

Am observat că ortodocşii sunt socotiţi adesea „inculţi”, „impostori”, „şarlatani”. Aş vrea să ştiu detaliile care conduc la asemenea catalogări.

Procesul umano-demonic de apariţie al gândurilor neadevărate se vede la tot pasul.

Vorbim prea uşor despre toate, când stau pe lângă noi şi în noi miliarde de celule şi de corpusculi şi de realităţi pe care nu le ştim şi cărora nu le percepem existenţa.


[1] Titlul unei poezii a lui Geo Dumitrescu: http://atelier.liternet.ro/articol/1168/Geo-Dumitrescu/Libertatea-de-a-trage-cu-pusca-si-alte-poezii.html.

Pastorala sinodală la Duminica Ortodoxiei (2011)

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la

Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2011

***

Preaiubitului cler, cinului monahal
şi dreptmăritorilor creştini
din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, milă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl
şi de la Iisus Hristos, Domnul nostru,
iar de la noi arhiereşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, iubiţi credincioşi şi credincioase,

Dăm slavă bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să începem urcuşul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti, în care ne străduim, fiecare după putere, să-L însoţim pe Mântuitorul Hristos pe drumul Crucii pentru a muri şi a învia împreună cu El, adică pentru a muri faţă de păcat şi a învia pentru sfinţenie şi fapte bune.

Toată viaţa noastră creştină este, de fapt, o moarte şi o înviere împreună cu Hristos Domnul, un efort continuu de a împlini făgăduinţa făcută la Botezul nostru, şi anume că ne lepădăm de Satana şi de toate lucrările lui şi ne unim cu Hristos spre a-I sluji Lui, ca unui Domn şi Împărat, pentru a deveni asemenea Lui în smerenie şi milostivire.

Posturile de peste an şi, cu deosebire, Postul cel Mare, al Sfintelor Paşti, sunt prilejuri deosebite în care ne întărim în credinţă şi sporim în iubire milostivă, pe de o parte prin lupta cu patimile egoiste, prin înfrânare de la mâncare şi băutură, de la plăcerile trupeşti şi de la toată fapta cea rea, iar pe de altă parte, prin rugăciune mai multă şi mai curată, prin împăcarea cu semenii noştri, prin înmulţirea binelui faţă de toţi oamenii şi prin împărtăşirea mai deasă cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Duminica de astăzi, numită Duminica Ortodoxiei, are pentru noi, creştinii ortodocşi, o semnificaţie aparte şi o istorie care urcă până în secolul al IX-lea, când Biserica a biruit erezia iconoclastă, care lupta împotriva Sfintelor Icoane.

După mai bine de o sută de ani de controverse şi de lupte împotriva Sfintelor Icoane, provocate de unii împăraţi bizantini, începând cu anul 726, cultul Sfintelor Icoane, al Sfintei Cruci şi al Sfintelor Moaşte a fost restabilit, cu autoritate, de Sinodul VII Ecumenic de la Niceea, din anul 787, iar apoi, cu solemnitate, de Sinodul de la Constantinopol din anul 843, care a hotărât ca, în prima duminică din Postul Mare, să se sărbătorească biruinţa Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor sau abaterilor de la dreapta credinţă. Tot atunci, s-a stabilit ca această duminică să se numească Duminica Ortodoxiei, adică Duminica dreptei credinţe în singurul Dumnezeu adevărat Care ne-a fost descoperit nouă în Iisus Hristos (cf. Ioan 17, 3).

Prin urmare, Adevărul este de la Dumnezeu şi Dumnezeu este Adevărul. În acest sens, Însuşi Mântuitorul a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Deci Adevărul nu este un concept abstract, o teorie sau un produs al raţiunii, ci o Persoană veşnic vie, Iisus Hristos, Care S-a făcut Om pentru a descoperi oamenilor adevărul mântuirii şi a le dărui viaţa veşnică, prin credinţa în Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Sfinţii Părinţi de la Sinoadele ecumenice, inspiraţi de Duhul Sfânt, au apărat şi au definit adevărul credinţei mântuitoare privind unitatea de fiinţă sau deofiinţimea, egalitatea, distincţia şi conlucrarea Persoanelor Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; precum şi adevărul credinţei privind Taina Bisericii, a Sfântului Botez, a învierii morţilor şi a vieţii veşnice – aşa cum sunt mărturisite în Crezul ortodox, formulat de primele două Sinoade ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381).

În lupta lor cu ereziile, care sunt abateri de la dreapta credinţă, Sfinţii Părinţi, adunaţi în Sinoade ecumenice, au definit şi adevărul credinţei privind dumnezeirea şi omenitatea Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos, calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului, a pururea Fecioarei Maria, dar şi adevărul privind cinstirea Sfinţilor, a Sfintelor Icoane şi a Sfintelor Moaşte, deoarece adevărul credinţei este baza adevăratei comuniuni de viaţă cu Dumnezeu. De aceea, adevărul dogmelor de credinţă este mărturisit în viaţa liturgică a Bisericii, ca mister sau taină a mântuirii, adică a unirii omului cu Dumnezeu prin har, pentru a dobândi viaţa veşnică.

Astfel, Ortodoxia este prin excelenţă mistică. Pentru noi, ortodocşii, taina credinţei nu este simplu obiect de speculaţie intelectuală, ci ea se trăieşte în stare de rugăciune, de închinare lui Dumnezeu şi de cinstire a Sfinţilor Lui în Sfânta Biserică. Întrucât credem în Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, ne închinăm Preasfintei Treimi, mărturisim pe Mântuitorul Iisus Hristos ca fiind Dumnezeu adevărat şi Om adevărat; preacinstim pe Maica Domnului ca fiind, în acelaşi timp, Mamă şi Fecioară; cinstim (venerăm) pe Sfinţii lui Dumnezeu şi Sfintele lor Icoane, precum cinstim Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie, care nu sunt simplă materie, ci materie sfinţită sau purtătoare de har, aflându-se în legătură spirituală cu Hristos şi cu Sfinţii Lui. Cinstim şi Sfintele Moaşte ale Sfinţilor, întrucât acestea sunt arvuna învierii trupului şi a transfigurării sau înnoirii universului actual în cer nou şi pământ nou, la venirea întru slavă a lui Hristos (cf. Apocalipsa 21).

Însă Ortodoxia nu este numai dreapta credinţă, ci şi dreapta trăire în Hristos. După cum ştim, în limba greacă „orthodox” înseamnă atât „dreptcredincios”, cât şi „dreptmăritor”. Ortodox este deci cel care-L preamăreşte cu adevărat pe Dumnezeu prin mărturisirea dreptei credinţe, dar şi prin participarea la sfintele slujbe ale Bisericii şi prin trăirea dreaptă şi faptele bune săvârşite după poruncile Lui.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Aşa cum am spus, în Duminica Ortodoxiei prăznuim biruinţa dreptei credinţe asupra ereziilor care au pus la încercare viaţa credincioşilor din primul mileniu al Bisericii creştine. În acele vremuri, mulţi ierarhi, monahi şi preoţi, ca şi foarte mulţi credincioşi au suferit nenumărate persecuţii, bătăi, închisori, exiluri şi chiar moartea pentru curajul de a cinsti şi apăra Sfintele Icoane.

Slujbele Vecerniei şi Utreniei din Duminica Ortodoxiei sunt alcătuite din cântări referitoare la icoana Mântuitorului Iisus Hristos, Care, aşa cum au arătat Sfinţii Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic, este prototipul şi justificarea tuturor Sfintelor Icoane. Prin urmare, Sfintele Icoane sunt parte integrantă din Tradiţia vie a Bisericii, întrucât prin ele se mărturiseşte adevărul că Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut S-a făcut văzut, adică Om, pentru a uni pe oameni cu Dumnezeu.

De aceea, nu ne putem imagina o biserică ortodoxă fără icoane; nu putem sluji Sfânta Liturghie sau orice altă slujbă fără să avem în faţa noastră cel puţin icoana Mântuitorului şi icoana Maicii Domnului. Frumuseţea şi atmosfera de taină sau mistică ale unei biserici ortodoxe se datorează mai ales Sfintelor Icoane şi frescelor care o împodobesc. Aceasta se explică prin faptul că Sfânta Icoană nu este un simplu tablou de inspiraţie religioasă, ci o artă sacră sau sfântă şi o prezenţă harică a Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor, prezenţă pe care o simt credincioşii când se roagă Sfinţilor reprezentaţi pe Sfintele Icoane.

În Ortodoxie însă, nu numai locaşul bisericii este împodobit cu Sfinte Icoane, ci şi casa familiei creştine, numită simbolic biserica de acasă, unde ar trebui să se adune zilnic la rugăciune toată familia: părinţii, împreună cu toţi copiii şi cu bunicii.

Rugăciunea în faţa Sfintelor Icoane este mai intimă şi mai profundă. Făcută cu smerenie şi concentrare deplină, rugăciunea în faţa Sfintelor Icoane ne aprinde inima de dragoste şi evlavie faţă de Dumnezeu, de Maica Domnului şi de Sfinţi, care ne ajută să iubim pe toţi oamenii, întrucât toţi sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, suflând în faţa lui suflare de viaţă. Aşa a devenit omul „fiinţă vie“ (Facerea 1, 26; 2, 7). Apoi primii oameni, Adam şi Eva, au primit porunca: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Facerea 1, 28). Prin urmare, tot omul care vine în lume poartă în el pecetea chipului lui Dumnezeu, care face din el o persoană unică şi irepetabilă, plină de mister, o fiinţă ireductibilă la lumea materială şi având un destin veşnic. Viaţa persoanei umane este cel mai mare dar al lui Dumnezeu, iar această viaţă începe în momentul conceperii, al apariţiei embrionului viu.

Din acel moment, omul este „suflet viu”, adică persoană care poartă în sine chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu şi este chemată la viaţa veşnică. De la concepere până la naştere şi apoi până la sfârşitul vieţii pământeşti, omul creşte, se maturizează şi se împlineşte în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii săi, iar după moartea trupului, sufletul omului rămâne viu, având conştiinţă şi memorie spirituală, întrucât este chemat la viaţa veşnică.

Prin urmare, dacă suntem creştini, trebuie să afirmăm mereu că viaţa omului, ca dar sfânt al lui Dumnezeu, îşi are începutul în momentul conceperii sau al apariţiei embrionului viu. Ca atare, dreptul la viaţă începe cu dreptul embrionului de a se dezvolta în pântecele mamei sale şi dreptul fătului de a se naşte. Cine ucide viaţa embrionului sau a fătului săvârşeşte păcatul omuciderii.

Din nefericire, crima avortului, fie că este provocat prin medicamente, fie prin operaţie chirurgicală, este astăzi foarte răspândită în lume, iar România se află, din păcate, pe lista primelor ţări din lume în ceea ce priveşte rata avorturilor. Păcatul acesta înfricoşător nu rămâne fără urmări asupra sănătăţii celor ce-l săvârşesc, asupra familiei şi asupra societăţii umane. Fericirea întemeiată pe crimă nu poate fi binecuvântată de Dumnezeu, deoarece prin crimă asupra omului este ucisă iubirea de oameni.

Cele mai multe suferinţe în lumea de astăzi vin tocmai din lipsa iubirii milostive şi mărinimoase dintre oameni şi din lipsa de întrajutorare. Mulţi oameni se simt singuri, părăsiţi, descurajaţi, neînţeleşi; îşi caută scăpare în alcool, în desfrâu, în droguri sau în patimi egoiste, care îi distrug treptat sufleteşte şi trupeşte. De aceea, ei au nevoie de ajutorul Bisericii, pe care Sfinţii Părinţi o numesc „spital duhovnicesc”. În Biserică, în starea de comuniune cu Dumnezeu, cu Sfinţii Lui şi cu ceilalţi credincioşi, oamenii trăiesc intens viaţa ca dar al lui Dumnezeu, care trebuie apărat, cultivat şi sfinţit.

Desigur, astăzi multe suferinţe vin şi din starea de sărăcie materială, care se adânceşte mereu în ţara noastră şi în lume, pentru că a crescut lăcomia celor ce vor să se îmbogăţească rapid şi cu orice preţ. Din acest motiv, Biserica încearcă să organizeze o asistenţă social-caritabilă cât mai extinsă, îndemnând pe cei ce au mai multe bunuri materiale să ofere celor care au mai puţin sau nu au nimic. Astfel, prin contribuţia credincioşilor săi, în primul rând, dar şi prin alte contribuţii, Biserica noastră a dezvoltat până acum numeroase programe de asistenţă socială, filantropică sau caritabilă, ca de pildă: cantine pentru săraci, cămine pentru copii, case pentru bătrâni, unităţi medicale pentru bolnavi ş.a.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Tocmai pentru a continua aceste programe şi pentru iniţierea altora noi a devenit deja o tradiţie ca, în Duminica Ortodoxiei, să se realizeze în toate bisericile din ţară, iar începând cu anul acesta, 2011, şi în parohiile ortodoxe din Diaspora românească, o colectă pentru Fondul Central Misionar al Bisericii Ortodoxe Române.

De aceea, vă îndemnăm să oferiţi, cu inimă bună, ajutorul frăţiilor voastre, arătând astfel solidaritatea cu cei mai lipsiţi semeni ai noştri. Să nu uităm niciodată că în chipul omului flămând, al celui gol, al celui bolnav, al celui din închisoare, al celui trist şi suferind vine tainic, spre noi, Hristos Însuşi. Prin urmare, tot binele, spiritual sau material, pe care-l facem semenilor noştri, îl facem lui Hristos Însuşi, Care ne va binecuvânta cu darurile Sale aici, pe pământ, şi la Judecata de Apoi (cf. Matei 25).

Întrucât Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne asigură că „mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35), nimeni nu va sărăci pentru că a ajutat pe cei aflaţi în nevoi, ci orice om sărăceşte cu adevărat numai când devine suflet mic şi rece, deoarece împiedică lucrarea iubirii milostive a lui Dumnezeu în lume şi uită porunca Mântuitorului: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36).

Cu nădejdea că îndemnul nostru pastoral va fi o întărire în credinţă şi o chemare la fapta cea bună, ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvinteze cu darurile Sale cele bogate, să petreceţi vremea Postului Mare cu mult folos duhovnicesc şi să ajungeţi cu pace, sănătate şi bucurie la Slăvitul Praznic al Învierii Domnului!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (2 Corinteni 13, 13).

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

† D a n i e l
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

şi
Locţiitor de Mitropolit al Clujului,
Albei, Crişanei şi Maramureşului

† Teofan
Arhiepiscopul Iaşilor şi
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu
Arhiepiscopul Sibiului şi
Mitropolitul Ardealului

† Irineu
Arhiepiscopul Craiovei şi
Mitropolitul Olteniei

† Nicolae
Arhiepiscopul Timişoarei şi
Mitropolitul Banatului

† Petru
Arhiepiscopul Chişinăului,
Mitropolitul Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor

† Serafim
Arhiepiscopul Ortodox Român al
Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Iosif
Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei
Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român
al Europei Occidentale şi Meridionale

† Nifon
Mitropolit onorific,
Arhiepiscop al Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie
Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen
Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Andrei
Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Gherasim
Arhiepiscopul Râmnicului

† Epifanie
Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Eftimie
Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Calinic
Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Casian
Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei
Arhiepiscopul Aradului

† Nicolae
Arhiepiscopul Ortodox Român al
celor două Americi

† Justinian
Arhiepiscop onorific,
Episcopul Ortodox Român al
Maramureşului şi Sătmarului

† Ioan
Arhiepiscop onorific,
Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Corneliu
Episcopul Huşilor

† Lucian
Episcopul Caransebeşului

† Sofronie
Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Nicodim
Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Vincenţiu
Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Galaction
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie
Episcopul Giurgiului

† Sebastian
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion
Episcopul Tulcii

† Petroniu
Episcopul Sălajului

† Gurie
Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Daniil
Episcop-locţiitor (administrator) al
Episcopiei Daciei Felix

† Siluan
Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan
Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei
Episcopul Ortodox Român al
Spaniei şi Portugaliei

† Macarie
Episcopul Ortodox Român
al Europei de Nord

† Mihail
Episcopul Ortodox Român
al Australiei şi Noii Zeelande

† Ciprian Câmpineanul
Episcop-vicar patriarhal

† Varlaam Ploieşteanul
Episcop-vicar patriarhal

† Varsanufie Prahoveanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Andrei Făgărăşeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Irineu Bistriţeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului,
Feleacului şi Clujului

† Vasile Someşeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului,
Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Marc Nemţeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române a Germaniei, Austriei şi
Luxemburgului

† Emilian Lovişteanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Ioachim Băcăuanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei
Romanului şi Bacăului

† Ioan Casian de Vicina
Episcop-vicar Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române a celor două Americi

† Iustin Sigheteanul
Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe
Române a Maramureşului şi Sătmarului

Alte 11 file video de la Paul Goma

Intrați aici!

Cele despre care vorbim acum sunt în fotografia de deasupra…și sunt downloadabile, ca și cele de dinainte.

Viața Românească și arhiva sa online

the image

Istoric, redacție, arhiva.

Noi am downloadat-o integral. Vă rugăm să faceți la fel!

Unele sunt direct în PDF (2007-2008), pentru celelalte trebuie să intrați pe pagina online a revistei pentru ca să downloadați fiecare număr al revistei din partea stângă jos (adică de la nr. 6-7/2008).

Viaţa Românească 11-12 / 2010
Viaţa Românească 9-10 / 2010
Viaţa Românească nr. 7-8 / 2010
Viaţa Românească nr. 5-6 / 2010
Viaţa Românească nr. 3-4 / 2010
Viaţa Românească nr. 1-2 / 2010
Viaţa Românească 11-12 / 2009
Viaţa Românească 10 / 2009
Viaţa Românească 8-9 / 2009
Viaţa Românească 6-7 / 2009
Viaţa Românească 5 / 2009
Viaţa Românească 3-4 / 2009
Viaţa Românească 1-2 / 2009
Viaţa Românească 12 / 2008
Viaţa Românească 11 / 2008
Viaţa Românească 10 / 2008
Viaţa Românească 8-9 / 2008
Viaţa Românească 6-7 / 2008
Viaţa Românească 5 / 2008
Viaţa Românească 3-4 / 2008
Viaţa Românească 1-2 / 2008
Viaţa Românească 12/07
Viaţa Românească 11/07
Viaţa Românească 10/07
Viaţa Românească 8-9/07
Viaţa Românească 6-7/07
Viaţa Românească 4/07
Viaţa Românească 3-4/07
Viaţa Românească 1-2/07

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno