Zi: 9 martie 2011

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 318-324.

***

Ca să nu îi mai enervez cu simpla mea prezență pe oamenii de la Sfânta Ecaterina…am decis să merg şi să cunosc şi alte Sfinte Biserici ale Bucureştiului.

În maşină am dat peste un cuplu, pe care l-am găsit mai apoi la slujbă. Şi doamna nu a vrut să stea jos, când i s-a ivit ocazia, ci a dat voie soţului ei, care se simțea slăbit.

Mi-a plăcut gestul sincer, iubitor şi fără conotaţii manieriste ieftine, pe care cuplurile bucureştene îl practică acerb.

La slujbă, el a stat jos, pe scaun iar ea a stat tot în picioare.

Locaşul m-a impresionat: lărgimea lui, formele arhitecturale măreţe…Erau peste o sută de becuri aprinse…dar preoţii erau bătrâni. Unul dintre ei era un fost profesor de Teologie[1].

La un moment dat am văzut parabola fiului risipitor / curvar de pe perete. Fresca nu avea conotaţii mistice, nu era o tălmăcire duhovnicească a parabolei, ci era o naraţiune picturală de un realism brut, în care tatăl era un om, fiul ce s-a întors era alt om iar cel care a stat acasă alt om…Şi nicio aureolă.

Pictorul n-a văzut deloc adânc, ermineutic. N-a privit în realitatea acestei parabole dumnezeieşti.

Slujba cu fast citadin posac, cu cor pe 4 voci, cu lumini și solemnitate, dar fără ascetism și fără străluciri de experiență mistică în glasul preoților și al cântăreților și al credincioșilor e o slujbă cu adâncă realitate teologică, că așa e ea: mare, sfântă, dumnezeiască dar cu o exprimare searbădă, călduţă, pentru că cei care o slujesc sunt la sute de mile distanță de înțelegerea și de slujirea ei.

Sfânta Liturghie de oraş, slujită în zonele intelectualiste, e o minune a minunilor servită însă în polei de ciocolată, care îi lasă la fel pe credincioşii ignoraţi dar „culţi”,  pentru că îi face să creadă că o minune atât de imensă ca Liturghia noastră e cea mai „tristă” realitate a lumii şi timpul unde poți să caşti sistematic.

Preoţii slujitori îşi înălţau gâturile cu gesturi studiate, cei care veneau aveau fiecare pretenţiile lor…şi ce m-a surprins aici a fost aceea, că mi-am pus problema, așa, deodată, în mijlocul slujbei, despre cum să fac rost de bani la Bucureşti, asta după 5 ani şi ceva de zile, timp în care nu m-a stăbătut deloc acest gând la o asemenea intensitate.

Ultimele evenimente care ni s-au întâmplat în familie, ne-au pus pe gânduri. Poate că, mai târziu, aceste gânduri care mă străbat acum vor fi privite cu un surâs în colţul buzelor.

Un mare comic e băgat la puşcărie şi peste un timp este eliberat. Oamenii aud că el va fi din nou pe scenă şi vin într-un număr mare la spectacol. Vor să-l vadă.

Iese pe scenă, se pune pe un scaun şi nu spune nimic.

El, marele comic, stă în faţa publicului care îl iubeşte şi…nu spune nimic.

Stă 5 minute, stă 10, stă 15, stă 30 de minute şi lumea începe să fluiere, vrea să plece, gesticulează.

Credeau că e o farsă.

Credeau că a înnebunit.

Şi când aşteptarea oamenilor ajunsese undeva la limită, atunci el le spune: „Iubiţii mei, eu am aşteptat întâlnirea aceasta cu voi 15 ani de zile…Voi nu aţi putut aştepta nici 30 de minute?”…

Spectatorii se înfioară şi izbucnesc într-un ropot de aplauze. Marele comic pleacă sau continuă să îşi spună rolul…

Și ce contează dacă nu îi ştiţi numele, dacă un miez de adevăr există în toată această relatare pe scurt?

Aşteptăm, mulţi sau puţini dintre noi, să ni se întâmple o surpriză reală, o minune a proniei dumnezeieşti. Privim spre Sfintele uşi şi aşteptăm pe cineva, care să ne înfioare cu adevărul lui.

Sfântul Teodosie cel Mare[2], sărbătorit azi, 11 ianuarie, înspăimânta prin luarea sa de atitudine.

Aşteptăm un om, un preot al lui Dumnezeu, care să ne vorbească atât de sincer, atât de înalt, atât de simplu, încât toţi să recunoaştem în el voia lui Dumnezeu, îndrumarea Lui, iubirea Lui.

Aşteptăm o zi în care să ne bucurăm unii pe alţii şi să ne iubim unii pe alţii şi să ne primim unii pe alţii în inimile noastre, în casele noastre, în nădejdile noastre de bine.

Poate că eu visez.

Poate că acela sau acei preoţi deja sunt dar eu nu-i ştiu.

Poate că sunt un biet idealist, care nu face alteceva decât să ceară, în loc să facă ceva ca să-şi mântuiască sufletul.

Dar dacă aşteptăm să vină cineva un an, doi ani, 40 de ani, ani şi ani, să vină prieteni sinceri, foarte sinceri, atunci ei vor veni, vor intra la un moment dat în viaţa noastră şi tot timpul acesta singuratic ni se va părea puţin, pentru că vom avea oameni care vor umple într-o zi golul multor clipe aţâţate de singurătate.

De ce nu aşteptaţi? Trebuie să aşteptăm cu răbdare.

Şi chiar când ridicolul e pus pe tavă, tot trebuie să credem că bucuria lui Dumnezeu e bucurie printre oameni şi pentru ei.

„Împărăţia lui Dumnezeu nu e pentru animale, ci pentru oameni”, a spus el.

Şi l-am văzut la slujbă și pe Prof. Dan Zamfirescu[3], căruia i-aş fi spus, că i-am găsit scrisoarea între scrierile Fericitului Ilie şi că a făcut cea mai mare eroare atunci, în acea clipă, când nu i-a publicat la editura sa marea operă a acestui Sfânt, ci l-a dus cu vorba.

Înalt, cu părul alb, şi obosit, cu o geantă în mână din acelea, pe care funcţionarii comunismului o aveau ca pe o emblemă permanentă. Şi domnul Voicu poartă la fel: aceeaşi geantă a oricărei zile.

Iubim trecutul nostru, vrem să ne dăm mari cu teologia noastră ortodoxă dar nu împlinim poruncile lui Dumnezeu decât prea puţin.

Puţini vrem să le împlinim.

Şi dacă Îl iubim pe Hristos mai puţin decât trecutul nostru ortodox suntem pierduţi, ne-am pierdut minţile.

Cum am putea să nu-L iubim pe El şi să iubim mai mult istoria noastră?

Ne-am deplasat viaţa nepermis de mult de la El spre memoria Lui.

Dar Dumnezeul nostru nu e mort, ci e viu!

Nu e Dumnezeul pe Care să-L inventariem dar să nu putem să stăm de vorbă cu El, să ne bucurăm întru El.

Dacă nu te bucuri slujindu-I Lui, nu stai în faţa lui Dumnezeu.

Dacă suntem insensibili la glasul Lui, la prezenţa Lui, atunci putem fi îngropaţi de vii, pentru că degeaba mai trăim, dacă vrem să fim doar nişte umbre mişcătoare, fără personalitate, fără finalitate bună.

Şi apoi am mers spre ceva imens şi novissim[4].

O hală imensă[5], pe care am considerat-o iniţial un locaş romano-catolic dar s-a dovedit a fi greco-catolic. Cel care oficia avea veşminte ca ortodocşii, cânta aproape ortodox, dar nu era al adevărului.

Greco-catolicismul, această caricatură amuzantă, m-a lăsat cu gust amar. E pentru prima dată când asist la o farsă religioasă greco-catolică, adică la o liturghie a lor, unde se combină adevărul cu minciuna.

Și mă exprim în acești termeni, pentru că nu pot confunda pseudo-bisericuţele cu Biserica lui Dumnezeu, cu Biserica Ortodoxă.

Nu există biserici, ci Biserică, doar o Sfântă Biserică!

Acesta e crezul meu şi întru acesta vreau să mor.

Acesta e adevărul, pe care nu eu îl propun, ci e adevărul pe care Prea Sfânta Treime ni l-a dat şi întru care ne sfinţim viaţa.

Nu există sfinţenie în afara Sfintei Biserici Ortodoxe!

Trebuie să terminăm odată cu hulele, cu mistificările, cu prefăcătoriile.

Cine spune altfel cade sub anatemele tuturor Sfinţilor şi sub urgia lui Dumnezeu.

Eu nu spun însă prin asta, că trebuie să-l omorâm pe cineva dacă nu e ortodox, ci să mărturisim faptul, că nu există alt adevăr în afară de Ortodoxie, chiar dacă multora nu le place acest lucru.

Pentru cei din afara Bisericii Lui, pentru ei trebuie să ne rugăm mult, lor trebuie să le arătăm toată dragostea noastră, tot ajutorul nostru dar adevărul dumnezeiesc nu e ceva care suferă compromisuri.

Acum vreo trei secole românii foşti ortodocşi, care s-au unit cu Roma, doreau să rămână toate la fel, să nu li se schimbe obiceiurile, credinţa, datinile.

Dar la intrare în locașul lor era apa catolică unde pui mâna. Apoi pictura catolică, ieslea cu Pruncul catolică, azima catolică, limbajul catolic, orga catolică, satanismul şi maimuţăreala lingvistică romano-catolică, pe care românii nu le-au avut mai înainte.

Și lipsa harului dumnezeiesc, şi credincioşi minţiţi „cu precizie”, şi multe altele.

Auzeam ecteniile ortodoxe dar într-o atmosferă stranie, rece, lugubră.

Această hală imensă, numită în mod antihristic „biserică”, ca şi alte „catedrale” şi prăpăstii ale Iadului catolice, calvine, prezbiteriene, evreieşti, musulmane, hinduse etc. sunt boala acestui pământ, SIDA care Îl atacă necontenit pe Fiul lui Dumnezeu şi împroşcă cu noroi, cu murdărie sfinţenia şi frumuseţea cea veşnică.

Martor îmi e Dumnezeu: ele vor fi aruncate în Iad, în chinul ateismului veşnic.

Și spun aceste lucruri cu o durere imensă pentru ei și nu cu bucurie!

Viaţa aceasta nu e o glumă, iubiţii mei!

Dacă s-ar cerceta în mod autentic istoria de două mii de ani a creştinismului s-ar vedea fără tăgadă că Ortodoxia e adevărul lui Dumnezeu.

Dacă vrea cineva să se convingă, să studieze şi să citească tot ce se poate şi e scris sau vestigiile care mai sunt încă conservate, şi va afla adevărul.

Nu luaţi uşor lucrurile!

Nu aşteptaţi adevăruri gata servite!

Ci căutaţi-L pe Dumnezeu cu inimă umilită şi cu dragoste şi El vă va spune unde e adevărul.

Cineva, un deţinut, s-a dat jos dintr-un tren cu deţinuţi şi a primit un pachet de mâncare. Cel care împărţea mâncarea, l-a văzut din nou pe cel cu pricina şi a vrut să îi mai dea încă o dată mâncare. Dar deţinutul a spus, în mod prompt: „Eu mi-am primit porţia. Daţi-i celui de acolo mâncarea, căci el nu a primit”.

La noi e vorba: „…să moară și capra vecinului, dacă a mea a murit”.

Dar dacă moare capra ta sau fiica ta sau îţi ia foc casa, nu trebuie să doreşti ca să ia foc toate casele, ci să ceri iertare şi ajutorul Domnului.

Am fost cândva la un prieten, pentru ca să îl vizitez, care suferise un accident grav și, din acest motiv, se afla în comă continuă…iar părinţii lui erau invidioşi că eu trăiesc şi el e în comă. Mi-au spus-o în faţă…lucru care m-a lăsat cu gust amar…

După ce a murit vărul meu primar, bunica lui mi-a spus-o şi ea: „…a murit, dar tu eşti viu…”. Ar fi vrut să mor şi eu, dacă a murit el!

Dar eu nu aş fi vrut să moară cineva în locul meu, dacă Dumnezeu m-ar fi luat la El.

Eu n-aş dori să sufere cineva, dacă sufăr eu ci, dimpotrivă, dacă tot sufăr eu, de ce să mai sufere şi altul aceeaşi durere?

Şi după mari oboseli, după mari şocuri, parcă eşti „ireal”.

Sfântul Teodosie cel Mare a avut un ucenic, care a vrut să moară în mormântul săpat în Mănăstire şi după ce i s-au rostit toate slujbele de înmormântare a adormit şi s-a mutat cu Sfinţii. Acela, după adormirea sa, a venit şi a cântat la strană cu fraţii…

Mormântul care ne aşteaptă şi care ne taie gândurile de frică, de slavă deşartă, falsele gânduri de slavă deşartă…

Mormântul, gândul la el e o lumină care ne învie din moartea nepăsării, a indiferenţei, a blegelii duhovniceşti.

Am văzut dimineaţă, în fotografii, mormântul Sfântului Teodosie cel Mare şi, tot acolo, alte Sfinte Moaşte, multe cranii sfinte, multe oase pline de har. Şi m-am întrebat: Ce frumuseţe, ce bogăţie de har poate fi acolo? Nici nu-mi pot imagina.

Pustiu, mult nisip…Și Sfânta Biserică era din piatră, cu sculpturi minunate.

Se pare că americanii tocmai acum au ajuns pentru prima dată pe Marte, prin intermediul unei nave şi imediat a apărut ştirea: că există şi acolo apă.

După ce au umplut cărţi întregi cu fanfaronada marţienilor verzi, ei abia acum am ajuns acolo, după ce cu câteva decenii în urmă s-a ajuns pe lună.

Facem speculaţii nefondate şi apoi cercetăm rudimentar cazul propriu-zis.

În România există nuferi care se deschid ziua şi se închid noaptea sau înfloresc noaptea şi se închid ziua.

În peşterile de la noi frumuseţile sunt nebănuite.

Ne cunoaştem prea puţin ţara, oamenii.

Am văzut o şopârlă care zbura prin aer în nu ştiu ce ţară, pe unul care spărgea bolovani de râu, pe unul care pictase ceva pe un milimetru pătrat sau chiar mai puţin decât atât.

Oameni curioşi şi oameni abjecţi şi oameni Sfinţi şi oameni „comuni”.

Şi cu toate acestea eu mă simt mic între atâtea minuni, prea mic. Dintr-un avion nu ne vedem nici cât un punct.

Cine eşti tu, cel atât de îngâmfat, dacă te poate omorî o muscă sau un cui ruginit sau o simplă împingere în gol?

Cine eşti tu, cel care este mai neputincios decât umbra?

Cine eşti tu, muritorule?

Şi, cu toate acestea, suntem chemați la nemurire, la fericire dumnezeiască, la comuniunea veșnică cu Dumnezeu și cu oamenii bineplăcuți Lui.

---

[1] Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, piaţa Hurmuzaki, autobuzul 104.

[2] A se vedea:

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-11-cv_teodosie_cel_mare.html.

[3] Idem: http://biserica.org/WhosWho/DTR/Z/DanZamfirescu.html.

[4] Foarte nou. De la adj. latin, la superlativ: novissimus.

[5] Strada Mihai Bravu, aproape de gura de metrou de la Piaţa Muncii.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 316-318.

***

Dacă iubirea pe care o avem pentru cineva e strivită de orgoliu, atunci avem o iubire mai mică decât credem. Avem mai mult orgoliu şi mai puţină dragoste, şi tot mai puţin sau deloc evidentă dragoste de copii.

Pot să ne spună tot ce le trece prin cap iar noi „trebuie” să îi ascultăm. Nu avem „voie” să tragem la răspundere pe cei care ne-au născut şi crescut iar atunci când îi enervăm trebuie să tăcem.

„Eu te-am făcut pe tine şi nu tu pe mine” e o formulă care se vrea „o explicaţie”, când ea este o expresie a lipsei de dialog și de înțelepciune paternă.

Așa vorbesc și se manifestă părinţii inconştienţi și iresponsabili vizavi de copiii lor.

E utopică dorința de a nu-i contrazice, când părinții habar au ce fac.

Părinţii inumani cu copiii lor cred că au dreptul discreţionar de a te omorî oricând, pe considerentul că ei te-au născut.

Ei nu pot înţelege, mulţi dintre ei, că un copil nu e un sclav, nu e un robot, nu e o fiinţă pe care o poţi manipula cum vrei ci că trebuie să te înțelegi cu ea, să o faci să te iubească și să te respecte dacă vrei să te privească responsabil.

Vor înţelege mai devreme sau mai târziu, că iluzia dominării copiilor lor e un contraserviciu lamentabil pe care şi-l fac.

Nu copiii îşi urăsc părinţii, ci părinţii nu ştiu să îşi accepte copiii, să le accepte modul lor de a fi!

Şi copiii sunt constrânşi să îşi urască, să îşi deteste părinţii, pentru că nu sunt atinşi de urme directe, vizibile, de normalitate.

Nu ştii să creşti un copil şi vrei să se manifeste normal?! De la cine să înveţe normalitatea, dacă voi, părinţii lor, nu le-aţi împărtăşit-o fără ostentaţie?

Şi părinţii îşi mint copiii.

Şi copiii simt de la un moment dat minciuna care radiază din părinţii lor şi dacă nu o suportă, dacă nu o pot suporta, cu ce sunt ei de vină?

Dacă părinţii „sunt trecuţi prin viaţă”, „dacă au experienţă de viaţă”, „dacă îşi iubesc copiii”, cum se face că nu vor să stea de vorbă cu ei, să le asculte inima şi să le-o înţeleagă?

Cum poate o mamă să nu simtă durerea fiului ei şi un tată să nu ştie să fie împăciuitor cu fiica lui?

Certurile apar din cauza principiilor sau a lipsei lor.

Şi dacă am vrea, ca împreună – bunici, părinţi, copii, fraţi – să ne înţelegem, atunci nu se poate să nu găsim căi pentru a ne înţelege.

Ne e frică de proprii noştri copii. Îi suspectăm. Îi credem nişte monştri. Îi credem nişte proşti, nişte rataţi.

Dar dacă ei sunt aşa, noi, părinţii sau cei care îi creştem, cum suntem?

Cine suntem noi, cum ne definim noi în faţa noastră, dacă ei sunt „doar nişte copii”, când au 25 de ani, 30, 40, 50 de ani?

Nu ştim să ne respectăm copiii, pentru că nu-i iubim.

Îi facem „din greşeală”, „la repezeală”, „inconştient”.

Bem ceva azi, ne culcăm cu viitoarea mamă şi dacă se vrea…peste nouă luni vine „cataclismul”.

Cresc copilul, spun că „îl iubesc” şi, la o anumită vârstă, când acela le reproşează ceva şi cei care l-au făcut nu vor să accepte adevărul, îi spun copilului lor: „Mai bine nu te mai făceam…Mai bine te omoram la naştere…”.

…Şi şocul acesta al copilului, şi alte şocuri de acest fel duc la acte de tot felul, puțin spus „iresponsabile”.

Pentru că familia şi societatea în care au trăit a fost pentru mulţi o sminteală prea mare.

Suferim din cauza celor care ar trebui să ne iubească. Suferim. Şi suferinţa noastră pare „o joacă”.

Suntem „nişte copii” şi „trebuie” să tăcem.

„Trebuie” să tăcem „la infinit”.

Şi această tăcere să însemne: „voi, copiii, nu sunteţi buni de nimic, pentru că nu ştiţi ce vreţi. Noi, părinţii, ştim ce vrem, chiar şi împotriva a ceea ce vă place vouă”.

Şi dacă acasă ni se închide gura, la şcoală la fel, la serviciu la fel şi, dacă întâlnim şi un preot paroh, care crede că „ştie totul”, „tot ce ne trebuie”, nu ai nicio şansă, nici dacă vrei să te apropii de Dumnezeu, pentru că cei care ar trebui să Îi slujească Lui, te împing afară, departe de El.

Eşti lăsat singur, deşi statul „îţi garantează” drepturile…

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 313-316.

***

Ce faci, dacă în casa unde stai te simţi ca într-o colivie şi unde toţi te păstrează numai din indiferenţă?

Cine îţi alină inima, când prietenii vor să plece mai repede din calea ta? Și cine ne sunt prietenii, adevărații prieteni?

Singura frumuseţe a acestei dureri e rugăciunea şi simţirea lui Dumnezeu în mijlocul acestei părăsiri parcă pusă la cale.

Durerea comicilor e o răzbunare verbală pe cei care nu simt durerea.

Îl priveam azi pe un mare comic al nostru şi dincolo de vorbele lui, e drept, cu bătaie lungă unele, te aştepta un zid al durerii, al unei dureri personale mute.

Suferinţa e un mare dar de la Dumnezeu. Dacă învăţăm să nu vorbim de rău pe cei care ne fac rău, înţelegem multa iubire a lui Dumnezeu, care ne vindecă rănile, patimile vechi.

Doamne, nu mă uita pe mine, cel care am uitat să mă rog cu inimă smerită. Dă-mi inimă bună, Doamne, inimă răbdătoare, inimă milostivă. Ajută-mă să mă smeresc continuu, Dumnezeul meu şi să simt în fiecare zi şi să văd bogăţia înţelegerii şi a iubirii Tale.

Dă să înţeleg mila Ta şi puterea milostivirii Tale în noi.

Dă-mi să mă smeresc întru mulţimea milei Tale, Iubitorule de oameni şi alungă din mine acest vis urât al nesimţirii, al părerii de rău, al invidiei, al răzbunării.

Stinge fumul nepăsării şi al indiferenţei mele. Răceala scoate-o din mine ca pe o iarbă rea.

Curăţeşte-mi inima cu apa lacrimilor de pocăinţă.

Încinde inima mea cu nădejde tare şi cu credinţă nebiruită.

O, Doamne, Iisuse Hristoase, inima mea Te vrea pe Tine şi în singurătatea acestei lumi pe Tine vrea să Te vadă. Tu eşti bucuria mea. Tu eşti tăcerea inimii mele. Prin Tine mă mişc şi mă veselesc pe pământ.

Ce aş fi eu, ticălosul, fără mila Ta?!

Unde s-ar pogorî inima mea fără Tine?!!

Răceala inimii mă face nemilostiv. Cu ce greşesc oamenii care ne cer milostenie de îi alungăm atâta?

Noi zicem mereu: „Doamne miluieşte!” şi Dumnezeu nu se supără pe noi ci, dimpotrivă: Lui Îi place iubirea noastră.

Zăpada se topeşte încet…Tot la fel lucrează Dumnezeu cu noi: patimile pier în timp dar pier prin harul lui Dumnezeu.

Când tai firul în patru, când nu străbaţi prin peretele mormântului minţii tale în inima ta, realitatea pare pur intelectuală. Dar iubirea ta pentru mine sau a mea pentru tine nu e o realitate pur mentală, ci o realitate ce mă angajează total.

Şi cum am putea să o înţelegem, dacă ea ar fi o realitate numai a minţii, dar nu şi a inimii şi a voinţei, a faptelor?

Când cobori în tine te scufunzi în tăcerea Lui. Uiţi realitatea plină de deşănţare a lumii. Şi când ieşi afară, trăieşti senzaţia pustiirii, a golului, a pustiului interior, pentru că ai devenit prea mut creier.

Spaimele oamenilor sunt nerealiste. Și sunt nerealiste pentru că sunt „autonome” multe dintre ele.

Frumuseţea fizică pare a fi „un lux” care trebuie stricat cu orice chip iar urâţenia aparentă a feţei ni se pare o catastrofă, deşi nu în chip stă frumuseţea, ci în frumuseţea sufletului, a vieţii.

Efortul de a ne simţi într-un anume fel, „standardele” alcătuite de companiile de modă sunt aplicaţii nonpersonaliste, care ne vor pe toţi cu aceleaşi culori, cu aceleaşi manşete, cu acelaşi fel de a ne tunde părul…Un fel de comunism vestimentar până la urmă.

Democraţia încearcă să te facă impropriu ţie, tocmai când crezi că ţi-a dat toată libertatea, pentru că libertatea ei e una dirijată.

Ar fi o imprudenţă să crezi că eşti liber, atâta timp cât libertatea e o realitate duhovnicească și nu politică.

„Libertatea de a trage cu puşca”[1] nu e o libertate, ci un mod animalic de a înţelege libertatea, adică în timp ce calci alte libertăţi în picioare.

Eram într-un supermarket şi căutam biscuiţi, biscuiţi româneşti. Nu am găsit biscuiţi…Dar lângă mine a venit o doamnă şi a văzut produsul pe care îl căuta…şi l-a luat de pe raft ca şi când l-ar fi furat, l-ar fi smuls altcuiva din mână.

Asta mi-a spus ceva important despre modul nostru de a exista: că vrem să luăm neapărat ceea ce ne dorim şi că atunci când găsim ceea ce ne dorim, nu luăm cu evlavie acel lucru, cu modestie, cu linişte, ci ca pe o pradă ce ni se cuvine, ca pe ceva făcut numai pentru noi.

Ni se spune peste tot, că acest lucru e „pentru tine” şi celălalt, şi celălalt şi la nesfârşit…iar noi am crezut minciuna asta.

Ni se pare că totul ni se cuvine. Dar nu ni se cuvine totul! Trebuie să existe limite, decenţă în a cumpăra, în a lua și în ceea ce ne dorim.

Mi se pare nelegal pentru conştiinţa mea, să iau ceva care nu e pentru mine, care nu e pentru statutul meu social sau pe care nu mi-l permit financiar.

Nu cred că e bine să mă împrumut pentru ceva anume, pentru ca să îmi cumpăr ceva și apoi să fac foamea, pentru că acel lucru a costat mai mult decât eu îmi pot permite.

Nu poţi să porţi toate ciurucurile scumpe ale pieţei de consum şi nici elementele ei de contrabandă.

Nu poţi să te tunzi oricum, să mergi oricum pe stradă.

Şi, mai devreme sau mai târziu, înţelegem că nu putem să facem tot ce ne taie capul.

Răul nostru e acela, că înţelegem că dacă suntem sinceri, omenoşi, muncitori, cinstiţi nu o să ne placă nimeni şi o să ne placă dacă suntem excentrici, nesimţiţi, adulatori şi iresponsabili.

Şi nu ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, de gunoiul pe care îl aruncăm aiurea dar, în același timp, vrem ca statul să facă ceea ce noi am putea să facem foarte bine şi chiar elementar de bine dar nu vrem să facem.

Am observat că ortodocşii sunt socotiţi adesea „inculţi”, „impostori”, „şarlatani”. Aş vrea să ştiu detaliile care conduc la asemenea catalogări.

Procesul umano-demonic de apariţie al gândurilor neadevărate se vede la tot pasul.

Vorbim prea uşor despre toate, când stau pe lângă noi şi în noi miliarde de celule şi de corpusculi şi de realităţi pe care nu le ştim şi cărora nu le percepem existenţa.

---

[1] Titlul unei poezii a lui Geo Dumitrescu: http://atelier.liternet.ro/articol/1168/Geo-Dumitrescu/Libertatea-de-a-trage-cu-pusca-si-alte-poezii.html.