Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 313-316.

***

Ce faci, dacă în casa unde stai te simţi ca într-o colivie şi unde toţi te păstrează numai din indiferenţă?

Cine îţi alină inima, când prietenii vor să plece mai repede din calea ta? Și cine ne sunt prietenii, adevărații prieteni?

Singura frumuseţe a acestei dureri e rugăciunea şi simţirea lui Dumnezeu în mijlocul acestei părăsiri parcă pusă la cale.

Durerea comicilor e o răzbunare verbală pe cei care nu simt durerea.

Îl priveam azi pe un mare comic al nostru şi dincolo de vorbele lui, e drept, cu bătaie lungă unele, te aştepta un zid al durerii, al unei dureri personale mute.

Suferinţa e un mare dar de la Dumnezeu. Dacă învăţăm să nu vorbim de rău pe cei care ne fac rău, înţelegem multa iubire a lui Dumnezeu, care ne vindecă rănile, patimile vechi.

Doamne, nu mă uita pe mine, cel care am uitat să mă rog cu inimă smerită. Dă-mi inimă bună, Doamne, inimă răbdătoare, inimă milostivă. Ajută-mă să mă smeresc continuu, Dumnezeul meu şi să simt în fiecare zi şi să văd bogăţia înţelegerii şi a iubirii Tale.

Dă să înţeleg mila Ta şi puterea milostivirii Tale în noi.

Dă-mi să mă smeresc întru mulţimea milei Tale, Iubitorule de oameni şi alungă din mine acest vis urât al nesimţirii, al părerii de rău, al invidiei, al răzbunării.

Stinge fumul nepăsării şi al indiferenţei mele. Răceala scoate-o din mine ca pe o iarbă rea.

Curăţeşte-mi inima cu apa lacrimilor de pocăinţă.

Încinde inima mea cu nădejde tare şi cu credinţă nebiruită.

O, Doamne, Iisuse Hristoase, inima mea Te vrea pe Tine şi în singurătatea acestei lumi pe Tine vrea să Te vadă. Tu eşti bucuria mea. Tu eşti tăcerea inimii mele. Prin Tine mă mişc şi mă veselesc pe pământ.

Ce aş fi eu, ticălosul, fără mila Ta?!

Unde s-ar pogorî inima mea fără Tine?!!

Răceala inimii mă face nemilostiv. Cu ce greşesc oamenii care ne cer milostenie de îi alungăm atâta?

Noi zicem mereu: „Doamne miluieşte!” şi Dumnezeu nu se supără pe noi ci, dimpotrivă: Lui Îi place iubirea noastră.

Zăpada se topeşte încet…Tot la fel lucrează Dumnezeu cu noi: patimile pier în timp dar pier prin harul lui Dumnezeu.

Când tai firul în patru, când nu străbaţi prin peretele mormântului minţii tale în inima ta, realitatea pare pur intelectuală. Dar iubirea ta pentru mine sau a mea pentru tine nu e o realitate pur mentală, ci o realitate ce mă angajează total.

Şi cum am putea să o înţelegem, dacă ea ar fi o realitate numai a minţii, dar nu şi a inimii şi a voinţei, a faptelor?

Când cobori în tine te scufunzi în tăcerea Lui. Uiţi realitatea plină de deşănţare a lumii. Şi când ieşi afară, trăieşti senzaţia pustiirii, a golului, a pustiului interior, pentru că ai devenit prea mut creier.

Spaimele oamenilor sunt nerealiste. Și sunt nerealiste pentru că sunt „autonome” multe dintre ele.

Frumuseţea fizică pare a fi „un lux” care trebuie stricat cu orice chip iar urâţenia aparentă a feţei ni se pare o catastrofă, deşi nu în chip stă frumuseţea, ci în frumuseţea sufletului, a vieţii.

Efortul de a ne simţi într-un anume fel, „standardele” alcătuite de companiile de modă sunt aplicaţii nonpersonaliste, care ne vor pe toţi cu aceleaşi culori, cu aceleaşi manşete, cu acelaşi fel de a ne tunde părul…Un fel de comunism vestimentar până la urmă.

Democraţia încearcă să te facă impropriu ţie, tocmai când crezi că ţi-a dat toată libertatea, pentru că libertatea ei e una dirijată.

Ar fi o imprudenţă să crezi că eşti liber, atâta timp cât libertatea e o realitate duhovnicească și nu politică.

„Libertatea de a trage cu puşca”[1] nu e o libertate, ci un mod animalic de a înţelege libertatea, adică în timp ce calci alte libertăţi în picioare.

Eram într-un supermarket şi căutam biscuiţi, biscuiţi româneşti. Nu am găsit biscuiţi…Dar lângă mine a venit o doamnă şi a văzut produsul pe care îl căuta…şi l-a luat de pe raft ca şi când l-ar fi furat, l-ar fi smuls altcuiva din mână.

Asta mi-a spus ceva important despre modul nostru de a exista: că vrem să luăm neapărat ceea ce ne dorim şi că atunci când găsim ceea ce ne dorim, nu luăm cu evlavie acel lucru, cu modestie, cu linişte, ci ca pe o pradă ce ni se cuvine, ca pe ceva făcut numai pentru noi.

Ni se spune peste tot, că acest lucru e „pentru tine” şi celălalt, şi celălalt şi la nesfârşit…iar noi am crezut minciuna asta.

Ni se pare că totul ni se cuvine. Dar nu ni se cuvine totul! Trebuie să existe limite, decenţă în a cumpăra, în a lua și în ceea ce ne dorim.

Mi se pare nelegal pentru conştiinţa mea, să iau ceva care nu e pentru mine, care nu e pentru statutul meu social sau pe care nu mi-l permit financiar.

Nu cred că e binemă împrumut pentru ceva anume, pentru ca să îmi cumpăr ceva și apoi să fac foamea, pentru că acel lucru a costat mai mult decât eu îmi pot permite.

Nu poţi să porţi toate ciurucurile scumpe ale pieţei de consum şi nici elementele ei de contrabandă.

Nu poţi să te tunzi oricum, să mergi oricum pe stradă.

Şi, mai devreme sau mai târziu, înţelegem că nu putem să facem tot ce ne taie capul.

Răul nostru e acela, că înţelegem că dacă suntem sinceri, omenoşi, muncitori, cinstiţi nu o să ne placă nimeni şi o să ne placă dacă suntem excentrici, nesimţiţi, adulatori şi iresponsabili.

Şi nu ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, de gunoiul pe care îl aruncăm aiurea dar, în același timp, vrem ca statul să facă ceea ce noi am putea să facem foarte bine şi chiar elementar de bine dar nu vrem să facem.

Am observat că ortodocşii sunt socotiţi adesea „inculţi”, „impostori”, „şarlatani”. Aş vrea să ştiu detaliile care conduc la asemenea catalogări.

Procesul umano-demonic de apariţie al gândurilor neadevărate se vede la tot pasul.

Vorbim prea uşor despre toate, când stau pe lângă noi şi în noi miliarde de celule şi de corpusculi şi de realităţi pe care nu le ştim şi cărora nu le percepem existenţa.


[1] Titlul unei poezii a lui Geo Dumitrescu: http://atelier.liternet.ro/articol/1168/Geo-Dumitrescu/Libertatea-de-a-trage-cu-pusca-si-alte-poezii.html.

Did you like this? Share it: