Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [32]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
Cuvintele duhovnicești
II
(Jurnal 2002-2004)
*
Paginile 316-318.
***
Dacă iubirea pe care o avem pentru cineva e strivită de orgoliu, atunci avem o iubire mai mică decât credem. Avem mai mult orgoliu şi mai puţină dragoste, şi tot mai puţin sau deloc evidentă dragoste de copii.
Pot să ne spună tot ce le trece prin cap iar noi „trebuie” să îi ascultăm. Nu avem „voie” să tragem la răspundere pe cei care ne-au născut şi crescut iar atunci când îi enervăm trebuie să tăcem.
„Eu te-am făcut pe tine şi nu tu pe mine” e o formulă care se vrea „o explicaţie”, când ea este o expresie a lipsei de dialog și de înțelepciune paternă.
Așa vorbesc și se manifestă părinţii inconştienţi și iresponsabili vizavi de copiii lor.
E utopică dorința de a nu-i contrazice, când părinții habar au ce fac.
Părinţii inumani cu copiii lor cred că au dreptul discreţionar de a te omorî oricând, pe considerentul că ei te-au născut.
Ei nu pot înţelege, mulţi dintre ei, că un copil nu e un sclav, nu e un robot, nu e o fiinţă pe care o poţi manipula cum vrei ci că trebuie să te înțelegi cu ea, să o faci să te iubească și să te respecte dacă vrei să te privească responsabil.
Vor înţelege mai devreme sau mai târziu, că iluzia dominării copiilor lor e un contraserviciu lamentabil pe care şi-l fac.
Nu copiii îşi urăsc părinţii, ci părinţii nu ştiu să îşi accepte copiii, să le accepte modul lor de a fi!
Şi copiii sunt constrânşi să îşi urască, să îşi deteste părinţii, pentru că nu sunt atinşi de urme directe, vizibile, de normalitate.
Nu ştii să creşti un copil şi vrei să se manifeste normal?! De la cine să înveţe normalitatea, dacă voi, părinţii lor, nu le-aţi împărtăşit-o fără ostentaţie?
Şi părinţii îşi mint copiii.
Şi copiii simt de la un moment dat minciuna care radiază din părinţii lor şi dacă nu o suportă, dacă nu o pot suporta, cu ce sunt ei de vină?
Dacă părinţii „sunt trecuţi prin viaţă”, „dacă au experienţă de viaţă”, „dacă îşi iubesc copiii”, cum se face că nu vor să stea de vorbă cu ei, să le asculte inima şi să le-o înţeleagă?
Cum poate o mamă să nu simtă durerea fiului ei şi un tată să nu ştie să fie împăciuitor cu fiica lui?
Certurile apar din cauza principiilor sau a lipsei lor.
Şi dacă am vrea, ca împreună – bunici, părinţi, copii, fraţi – să ne înţelegem, atunci nu se poate să nu găsim căi pentru a ne înţelege.
Ne e frică de proprii noştri copii. Îi suspectăm. Îi credem nişte monştri. Îi credem nişte proşti, nişte rataţi.
Dar dacă ei sunt aşa, noi, părinţii sau cei care îi creştem, cum suntem?
Cine suntem noi, cum ne definim noi în faţa noastră, dacă ei sunt „doar nişte copii”, când au 25 de ani, 30, 40, 50 de ani?
Nu ştim să ne respectăm copiii, pentru că nu-i iubim.
Îi facem „din greşeală”, „la repezeală”, „inconştient”.
Bem ceva azi, ne culcăm cu viitoarea mamă şi dacă se vrea…peste nouă luni vine „cataclismul”.
Cresc copilul, spun că „îl iubesc” şi, la o anumită vârstă, când acela le reproşează ceva şi cei care l-au făcut nu vor să accepte adevărul, îi spun copilului lor: „Mai bine nu te mai făceam…Mai bine te omoram la naştere…”.
…Şi şocul acesta al copilului, şi alte şocuri de acest fel duc la acte de tot felul, puțin spus „iresponsabile”.
Pentru că familia şi societatea în care au trăit a fost pentru mulţi o sminteală prea mare.
Suferim din cauza celor care ar trebui să ne iubească. Suferim. Şi suferinţa noastră pare „o joacă”.
Suntem „nişte copii” şi „trebuie” să tăcem.
„Trebuie” să tăcem „la infinit”.
Şi această tăcere să însemne: „voi, copiii, nu sunteţi buni de nimic, pentru că nu ştiţi ce vreţi. Noi, părinţii, ştim ce vrem, chiar şi împotriva a ceea ce vă place vouă”.
Şi dacă acasă ni se închide gura, la şcoală la fel, la serviciu la fel şi, dacă întâlnim şi un preot paroh, care crede că „ştie totul”, „tot ce ne trebuie”, nu ai nicio şansă, nici dacă vrei să te apropii de Dumnezeu, pentru că cei care ar trebui să Îi slujească Lui, te împing afară, departe de El.
Eşti lăsat singur, deşi statul „îţi garantează” drepturile…