Teologia morții

Noaptea e simbolul morții („ca nu cumva să adorm întru moarte”) dar și al învierii.

Mă pregătesc de moarte…cu fiecare somn, cu fiecare punere a mea în pat pentru somn…

Dar, în același timp, până nu trec prin moarte…până nu trec prin moartea pentru păcat…nu poate să învie în mine Hristos.

Trebuie să mor păcatului…pentru ca să fiu viu cu duhul meu. Dar vine și clipa când o să mor…pentru ca în moarte să mă umplu de comuniunea cu Cel ce e viața lumii…și Care mă va învia din morți, atunci când va veni să judece viii și morții.

Ușa Mănăstirii e intrarea în mormântul pocăinței, al răstignirii pentru patimi.

E simbolul închiderii minții în inimă pentru ca să vedem, cu ochii inimii, focul slavei Lui.

E intrarea pe ușa care produce viață tocmai prin moartea față de lume.

Însă astea sunt gândurile celui care înțelege de ce vine la Mănăstire…Pentru că, din punct de vedere faptic, două țigănci cerșeau bani la ușa Mănăstirii.

Între carte…și Biserică. Nu trebuie să vedem însă cartea decât ca pe un drum spre Biserică.

Ce rămâne după noi: oase goale…

Mormântul din partea stângă.

Mormintele de lângă Biserică. Cred că trebuie reînnodată această tradiție atâta timp cât ea e apostolică. Biserica trebuie să fie înconjurată de morminte ca semn că așteptarea venirii Lui e una continuă.

Iar când moartea e în jurul tău prin morminte îți aduce mai repede aminte de cât de scurtă e viața.

Mormântul = chipul pocăinței dar și al iertării lui Dumnezeu.

Ieșim din mormântul pocăinței noastre numai când Dumnezeu ne scoate prin slava Sa. Numai când El ne inundă cu slava învierii Sale înviem ca oameni duhovnicești.

Ruinele îmi vorbesc cu glas tare despre lumi uitate.

Ridică-ne din ruine, Dumnezeule, ca să strigăm Ție cu glas de bucurie!

Simțurile ascetice = cele străjuite de continua atenție și de continuul discernământ la gândurile inimii.

De acum mă duc să iau cununa biruinței, câștigată din cauza ostenelilor crucii, pe care Dreptul Judecător mi-o va da mie, în ziua aceea…

Încoronarea prin moarte cu biruințele Crucii Sale.

Dacă pentru unii moartea Crucii e o rușine sau o sminteală…pentru mine ea e modul meu de dezlipire continuă de lume pentru a trăi în comuniune cu Domnul slavei.

Crucea de sub ogive.

Pe partea dreaptă sunt mai multe pietre tombale…și una era cu puțin mai mare decât mine, groasă de două palme…adică tocmai bună…

Sau de ce e bine să protejezi și să păstrezi…pentru ca un bun arhitectural să treacă prin secole la rând.

Mormântul din dreapta.

Iar dacă pentru a desluși scrisul ai nevoie de specializare în slavonă…atunci înseamnă că istoria are nevoie de interpretarea istoricilor pentru ca să o înțelegem, după cum teologia are nevoie de aprofundarea teologică a teologilor pentru a avea relevanță pentru contemporaneitate.

Teologia nu se înțelege de la sine…Ai nevoie de Povățuitor. De cineva care să te introducă în înțelegea realității ei interioare.

Iar dacă nu aveam bliț la aparatul de fotografiat nu mai puteam să pun în lumină Crucea…și nici noaptea din jurul ei. După cum, dacă nu suntem în harul Său, în lumina Sa…nu putem vedea sensurile Crucii în viața noastră și nici diferența dintre credință/zi și necredință/noapte.

Scoală-te, tu, cel ce dormi, și te va lumina Hristos cu slava învierii Sale!

Scoală-te din nesimțire, din întunericul nesimțirii slavei lui Dumnezeu și înțelege că viața e minunea în care Dumnezeu coboară la om pentru o bucurei veșnică!

Biblioteca Sfântului Sinod e clădirea din partea stângă, de la intrarea în curtea Mănăstirii. Aceasta e placa memorială (pentru o imagine ultra mare) de pe clădire.

Chintesența teologiei morții e aceea că ea e drumul spre înviere.

Iar drumul spre înviere e dur dar singurul drum care te duce să vezi ziua cea neînserată a Împărăției Sale. .