Zi: 10 martie 2011

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 342-347.

***

Ziua căsătoriei noastre civile. Aşteptările şi pregătirile nu sunt pentru cine este invitat, ci pentru cine vrea să răspundă invitaţiei.

Refuzul unora le destăinuie inima. Și inima spune lucrurile pe faţă, când e pusă în situaţii limită şi nu numai.

E importantă viaţa unui om? E o întrebare care nu ne-o mai punem la modul serios pentru că a devenit o întrebare „ironică”.

Aseară, un cuplu tânăr fără casă, a trebuit să facă ceva radical: să îşi dea cei doi copii la orfelinat. Ambii erau îndureraţi, necăjiţi.

Spunea tatăl, că în loc să se îmbolnăvească mai rău, trăind împreună cu ei prin scările blocurilor pe unde ei se aciuează, mai bine să aibă cei doi copii ai lor un trai asigurat de către stat, dacă el şi soţia lui nu pot avea parte de așa ceva.

Şi când am auzit aceste cuvinte, mi s-a părut gestul lor un act de mare responsabilitate, de multă dragoste pentru copiii lor, chiar dacă ei trăiau în concubinaj.

Dar oficialităţile statului român însă, pe aceşti oameni responsabili, i-au „decăzut din drepturile părinteşti”, până vor avea condiţii mai bune de viaţă.

Adică cum, acum ei nu mai pot fi părinţii lor? Cine poate să îţi ia dreptul de părinte, când acest drept nu se poate sechestra de către nimeni? I-a făcut cumva statul?

Îmi aduc aminte de o altă exprimare tâmpită, a unui alt părinte de copil, care a spus reporterului TV, că dacă copilul său s-a căsătorit cu altcineva, pe care el nu l-a vrut, atunci el nu îi mai ajută, ci statul trebuie să îi ajute.

Şi am tot glumit pe situaţia asta cu Gianina [Picioruș]: „Ce, eu v-am făcut?! Statul v-a făcut! El să vă crească”.

Cum să ne facă statul, părinţi iresponsabili?!

Când minciunile voastre au devenit un mariaj, iar mariajul vostru a devenit un număr de copii, iar copiii voştri au devenit nişte fiinţe neiubite şi neînţelese, vina nu aparţine copiilor ci, în cea mai mare parte, vă revine vouă.

E inadmisibil să iubeşti pe cineva şi să nu lupţi pentru el. Să nu lupţi să îl înţelegi, să nu îl urmezi, să nu fugi după el, să nu cauţi cuvinte care să-l facă să te simtă.

Cum putem vorbi cu câinii şi cu pisicile, şi nu putem să vorbim cu copiii noştri?

Cum putem să nu avem timp pentru ei, dacă i-am făcut cu dragoste şi din dragoste?

Dar dacă am făcut unul, doi şi am avortat zeci, bineînţeles că dragostea noastră e cariată. E o dragoste cu miros de cadavru.

Ne plictisim de noi înşine.

Nu mai credem nici în ceea ce putem să facem acum, darămite să mai sperăm la alte clipe din viitor.

Cei care nu Îl ştiu pe Dumnezeu în ei, care nu Îl simt în ei, îşi duc regretul singurătăţii oriunde, golul acesta înviforat, pustiul acesta fără sens, care îi indispune amarnic.

Îşi duc propria casă de nebuni în spinare, ca melcul.

Inima lor nu se bucură de nimic în mod deplin. Simt şi ei că le lipseşte „ceva”. Dar, în adevăr, le lipseşte „Cineva”.

Şi acest Cineva ne fugăreşte peste tot, ne caută peste tot, ne aşteaptă peste tot. Acest Cineva este extrem de insistent. Nu Se dă bătut, învins de nesimţirea noastră. El nu ţine doar două predici şi aşteaptă ca oameni să devină Sfinţi peste noapte.

El nu crede în „Sfinţi” făcuţi la comandă, în „Sfinţi” făcuţi din frică, în „Sfinţi” inconştienţi de El şi de ei.

Acest Cineva nu ne pune la zid pentru fiecare greşeală a noastră, nu e un securist care să vrea să ne facă răul, nu e unul care ne pune pe rug, un inchizitor, nu e unul care să ne vadă doar din când în când situaţia, așa, ca un prefect al capitalei, care vede ceva numai când vrea el.

Acel Cineva e Dumnezeu. Și Dumnezeul nostru e atent, foarte atent la fiecare mişcare a inimii noastre, la fiecare gând nerostit, la fiecare faptă făcută sau încă nefăcută, la fiecare pas, la fiecare mişcare a mâinii noastre.

Dumnezeu ne priveşte tot timpul, fără ca asta să însemne că suntem urmăriţi din satelit.

Ci privirea Lui ne susţine moralul, căci El e Prietenul nostru cel mai bun, neaşteptat de bun şi de înţelegător.

Unii s-au învăţat sau au fost învăţaţi să repete doar fraze. Şi când nu spui fraza teologică pe care el o ştia de-a gata, pari suspect, pentru că nu îl interesează să gândească ceea ce spui tu, ci vrea să i se spună ceea ce ştie şi el de fapt.

Şi când îi spui răspunsul „standard”, el îţi spune: „ştiam şi eu asta”.

Dar, de fapt, el nu ştia nici ceea ce i-ai spus. Căci nu şi-a muncit niciodată capul să meargă mai departe cu înţelegerea, şi să judece şi să experieze conţinutul credinţei noastre şi nu textualitatea ei, ci a rămas doar la faza de papagal repetitiv, de memorator mecanic, care are ca mamă pe lenea cu diplomă.

Ne lovim de morile de vânt, pentru că uneori confundăm ce pare să fie omul cu ceea ce este el, cu ceea ce înțelegem până la urmă că este, că poate.

Şi, cel mai adesea, îl găsim pe omul nepotrivit, care e pus la locul potrivit. Pe cel care nu merita să fie acolo, în locul acela, de care se împiedică mulți.

Sau îl întâlnim pe omul, care s-a dezis, la un moment dat, într-un mod înfiorător, de menirea lui, de vocația lui, pe care l-a corupt „mediul ambiant”, chiar dacă odată avea principii cât de cât solide.

În locul stabilităţii care se câştigă prin nevoinţă, prin studiu, prin rugăciune, printr-o viaţă eclesială, ne situăm în barca celor care se aventurează spre necunoscuturi utopice.

Câţiva ani la rând am beneficiat de milosteniile unui domn, creștin ortodox fervent, cu care nu am vorbit decât în anumite momente.

Primeam cărţi şi bani de la dumnealui fără să îi solicit sau, uneori, de foarte puține ori, i-am cerut ajutorul în mod expres.

S-a constituit pentru mine într-un sprijin enorm, în mijlocul nesimțirii din jur, pentru că am trăit relația mea cu el ca pe relația cu un om providențial. L-am resimțit ca pe omul pe care mi l-a trimis Maica lui Dumnezeu în viața mea.

Dumnezeu a lucrat prin acesta într-un mod foarte discret. I-am înțeles dorința de a mă ajuta, de a rămâne memorabil la modul pozitiv în viața mea și de a se confesa cuiva despre diverse probleme: religioase, experențiale, filosofice, culturale, politice…

Dar, de curând, după ce am primit o sumă imensă de la el (fără să îmi ceară nimic în schimb), care mi-a prins bine la pregătirile pentru cununia civilă, am aflat mai multe despre el, pentru că a vrut să stăm mai mult timp de vorbă.

Şi descoperirea mea a fost dezamăgitoare vizavi de persoana sa: nu îmi dădea bani pentru că mă înţelesese întrucâtva, ci pentru ca să-şi ispăşească anumite păcate și să-și împlinească unele făgăduinţe personale.

Adică am fost ales în mod aleatoriu pentru asta…și nu pentru că a văzut ceva în mine.

Însă eu am văzut multe lucruri în dumnealui, de-a lungul timpului…dar nu am vrut să-i remarc nicio neregulă. Am vrut să văd ce dorește să facă, până unde țin destăinuirile…

Însă în clipa când am început să îi arăt greşelile de gândire şi neştiinţa în planul teologic sau modul meu de a fi, ce fel de experiență am în spate, teologică, ascetică, culturală, filosofică etc. a început pur şi simplu să tremure.

M-a rugat să tac din gură, pentru ca să nu „îl tulbur”. Pentru ca nu cumva „să îi clatin credinţa”.

Dar cum se poate clătina credinţa, când ea e o stâncă, care se bazează pe simţirea prezenţei lui Dumnezeu şi a lucrărilor Sale?

A ieşit la suprafaţă și pentru el, și-a dat seama și el că se apropie de sine sau că eu pot să îi spun și mai multe despre sine…și a izbucnit din el orgoliul, adâncul înşelării, ipocrizia, patimile mascate până atunci.

A dorit, în mod brutal, ca să se îndepărteze de mine…ca să nu aflu mai multe despre sine.

Şi am înţeles ceva izbitor în persoana lui – deşi nu era o noutate cu totul „nouă” pentru mine – că în Sfânta Biserică primează mentalitatea decăzută printre credincioşii noştri mai degrabă decât mintea nouă, regenerată a credinciosului autentic.

El este un exemplu elocvent în acest sens.

Merge în fiecare duminică la Sfânta Biserică, a învăţat Sfânta Liturghie „pe de rost” – aşa spune el, pentru că nici nu cred că ştie faptul, că preotul spune multe rugăciuni în Sfântul Altar, neştiute de credincioşi – dar nu a înţeles să se bucure de înţelegere cu smerenie şi să dorească să afle adevărul din ce în ce mai mult.

După o discuţie de două ore în metrou, stând în picioare, când eu eram obosit mort, a început să îmi zâmbească ironic, dispreţuitor, ca şi când aş fi spus nişte prostii…

Și m-am simţit ridicol! Și întotdeauna mă simt ridicol…când îmi dau seama că vorbesc lucruri prea mari pentru multe capete. Adică atunci când dau orzul pe gâștele care nu-l savurează…

În loc să accepte că nu are competenţă în domeniul teologic, cum eu nu am competență în domeniul său, al ingineriei, şi nu o să pretind niciodată că am, lui i se părea că ştie multe despre teologie, după câteva cărţi citite, şi că acestea îi sunt „de ajuns”, dar îl și fac capabil de un dialog teologic cu un masterand în Teologie.

I se părea foarte normal să-mi dea mie lecţii de teologie, deşi eu nu am avut niciodată dorinţa să fiu ipocrit cu el, şi să pretind că aş putea să fiu „normativ” în lucruri care îmi sunt străine tot la fel de mult ca şi planeta Jupiter.

Și am mai tras o concluzie, acolo, în mijlocul oboselii, de îmi venea să pic jos: sunt mult, mult prea sincer cu oamenii (când ei nu doresc să fie cineva sincer cu ei) şi de aceea îmi pierd prietenii, pentru că nu îi „menajez”, adică nu îi mint cu delicatețe, cu geniu, lucru de altfel foarte ușor pentru mine. Chiar prea ușor…

L-am privit cu atenţie: abia aștepta să scape de mine, când a înțeles cât de profund și de categoric privesc lucrurile teologice.

Demonii îl mânau departe, spunându-i că trebuie să se „liniştească” și că nu el, ci eu sunt sursa neliniștii lui interioare.

L-am pupat pe obraz la finalul discuţiei, şi am simţit că nu se mai aştepta să o fac. Era uimit că eu sunt amiabil, liniștit în fața lui deși ar fi trebuit să fiu tot la fel de neliniștit ca și el.

Şi iarăşi am mai înţeles ceva: cât de orgolioase sunt discuţiile între oamenii lumeşti sau care au început să se îmbisericească la suflet dar s-au îmbisericit numai parţial.

Adică au gânduri bune, teologice în inimă dar și gânduri rele, care nu pot să se împrietenească între ele…și când i-ai lovit la adevăr devin violenți.

Însă discuţiile între oameni au tocmai scopul teologic de a ne face să ne cunoaștem reciproc, să ne înţelegem reciproc şi să ne iubim reciproc.

Pentru aceste lucruri ne-a dat Dumnezeu să vorbim unul cu altul: pentru a deveni mai profunzi, mai bogaţi interior, pentru a ne certifica experienţele sau pentru a le curăţi de înţelegeri şi fapte păcătoase.

Dar cei care nu admit că au și gânduri rele, neconforme cu adevărul…tocmai de aceea sar în sus: pentru că se cred fără pată, fără cusur.

Și asta e înșelarea satanică!

Asta înseamnă să îți acoperi bubele, goliciunea, murdăria și să nu vrei să ți-o descoperi, să o pui în lumina adevărului Său și a comuniunii cu El.

Dacă am accepta și perspectiva altora ne-am îmbogăți experiența interioară și nu ne-am diminua-o.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 339-342.

***

După mult mers pe jos, după un ocol asumat, timp în care mi-am dat seama de sărăcia din anumite părţi ale Bucureştiului, am ajuns la Biserica Sfântul Ştefan, la Cuibul cu barză[1].

Deşi ştiam că acolo a fost un „cuib” al ereziei cândva, am găsit o atmosferă duhovnicească foarte bună, liniştitoare.

Părintele Daniel [Benga] [2] a predicat la fiul cel risipitor despre pocăinţă – un drum interior mai întâi – apoi despre conştiinţă şi despre grija părinţilor faţă de copii.

Am observat cu bucurie subtilitatea interpretării sale, modul în care a condus discuţia în cadrul omiletic, implicarea directă în realitatea descurajantă a tineretului actual.

Întoarcerea acasă e o regăsire.

Conştiinţa, după tâlcuirea semantică a limbii greceşti, e o ştiinţă cu Dumnezeu. Dumnezeu a lăsat conştiinţa omului și ea ne va fi adevăratul nostru judecător.

Conştiinţa e judecător dar şi sfătuitor.

La un moment dat a interpretat o poveste populară, spunând că demonii au trei lucruri: un ac, o pătură şi o trâmbiţă.

Când ne momesc, ne înţeapă cu acul. Acul, înţepătura lui e prima lor intervenţie.

Dacă vrem păcatul, atunci ne acoperă conştiinţa şi mintea cu o pătură, pentru ca să îl vrem, pentru ca să îl facem până la capăt.

Şi după ce facem păcatul, ne ia pătura de pe minte şi încep să ţipe din trâmbiţă, adică începe să ne mustre conştiinţa.

Celălalt preot mi-a vorbit cu multă grijă şi atenție. M-a bucurat mult intervenţia sa.

Doamne, miluieşte-i pe robii Tăi aceştia şi ajută-le lor! Fii cu ei şi îi iartă şi îi miluieşte!

A interpretat cuvinte ale Fericitului Arsenie Boca[3], ale Fericitului Paisie [Eznepidis] Aghioritul[4], ale Fericitului Nicolae [Steinhardt][5] de la Rohia şi a amintit de încercarea lui [Constantin] Noica[6] de a comenta această parabolă: a fiului curvar.

„E duminica noastră, a tuturora, căci toţi suntem fii rătăcitori”, a subliniat predicatorul nostru.

Din fericire, aici nimeni nu s-a uitat la mine suspect şi nu am găsit în comunitatea aceasta aroganţa „ştiutorilor” din alte părți.

Aici se citeşte anaforaua liturgică cu voce tare, ca şi la Biserica Rusă, dar locaşul e mic şi, pe deasupra, e și monument istoric.

Deodată, mi-am dat seama că aici am retrăit clipa de aşteptare a cuvântului lui Dumnezeu, nesaţul după autenticitatea credinţei şi a experienţei ortodoxe pusă în cuvinte actuale.

După o predică ortodoxă autentică începi să respiri normal.

Și autentică înseamnă vie, problematizatoare, despre adevăruri profunde și largi.

Aşa simt eu: pot respira, când după o slujbă cu simţire, auzi o predică cu înţelesuri smerite, vii.

Stăteam lângă Sfânta Cruce a Domnului şi priveam rana din coasta Sa dreaptă. Eu sunt, Doamne, cel ce Te-am răstignit cu patimile şi cu poftele mele!

Trei picături de sânge erau curse iar altele pătaseră deja ştergarul din jurul coapselor Sale.

Axionul m-a liniştit şi el: modulaţii făcute cu supleţe.

Când am ieşit afară din Biserică i-am mulţumit lui  Dumnezeu pentru o asemenea bucurie liturgică.

Înainte ca să găsesc Sfânta Biserică însă, am trăit o altă înţelegere minunată, o vedere duhovnicească. O tânără doamnă mergea alături de o femeie mai în vârstă.

Şi, deodată, parcă nu am mai văzut trupul ei, al celei tinere, ci sufletul i se vedea prin trup. Trupul ei era ca o mişcare continuă a sufletului ei.

Şi acest lucru mi l-a dat Dumnezeu să îl văd, tocmai când abia gândisem, la cât de mult îşi exprima sexualitatea ei, prin fiecare mişcare pe care o făcea.

Adică prin cea care mă făcea să văd păcatul în mine, ca o povățuire profundă, Dumnezeu mi-a dat să văd adâncul sufletului ei dincolo de trupul ei.

Şi vederea mi-a confirmat faptul, că gândul care te străbate acela este şi cel care te conduce.

Eşti la un moment dat ceea ce simţi şi crezi, deşi eşti cu mult mai mult decât atât.

Dar patimile ne reduc comportamentul la mult mai puţin decât suntem noi, în afară de faptul că ni-l deviază într-un mod uluitor de mare.

Pentru că eu m-am născut în acest timp, de aceea și ştiu modul subversiv al comportamentului uman de azi, îl intuiesc, ca şi toţi ceilalţi.

Fiecare ştim ce înseamnă o fustă scurtă, de ce femeia vrea să i se vadă sânii, de ce bărbatul se bărbiereşte şi îşi dă cu spray, de ce se folosesc bijuteriile şi la ce folosesc banii.

Şi tocmai pentru că ştim cu toţii de ce, lucrurile se fac între noi fără prea multe explicaţii.

Dar într-un timp mai vechi nu ştiu cum a fost în mod concret.

Ştiu patimile de azi pentru că le am şi ele se manifestă într-un anume fel. Dar nu intuiesc prea bine modul în care îşi înţelegeau cei din vechime patimile, şi cum şi le expuneau sau şi le sugerau.

Mai târziu, cei care n-au trăit aceste vremuri despre care scriu acum, nu vor putea percepe întreaga realitate, la cald, ca noi, cei de azi.

Timpul nostru va deveni istorie.

Istoria are doar unele fragmente vii: acelea care au exprimat adevărul în mod acrivic. Şi acele fragmente le recuperăm de oriunde.

Când citim Sfânta Scriptură sau vieţile Sfinţilor noştri observăm că viaţa nu este exprimată depreciat, ci ea este un şuvoi.

Curge harul Său spre noi. O simţim din plin.

Dar unde apropierea de adevăr e mai slabă, în scrieri literare, acte, documente, adevărul trebuie să-l culegem cu grijă.

Harry Potter[7] e jocul de calculator şi filmul în care demonicul e o fantezie în mişcare.

Zbori pe mătură, intri prin zid, dintr-un ou se naşte un dragon şi, mai ales afli, spre deliciul telespectatorului de la noi, că România e ţara dragonilor, unde cresc şi se vânează dragoni.

Răul, vrea să ni se spună, nu e el „atât de rău”, ci are şi accente „drăguţe”.

Camerele mai au şi alte cămări, cămăruţe. Tot felul de ascunzişuri. Există aşteptare…

Deci nu se termină nimic dar, tot la fel, nimic nu e real.

Viaţa ca-n filme e o viaţă în care mintea crede tot, pentru că „nu există minte”, pentru că „nu ştim nimic”, pentru că „nu există nimic”.

Şi acest enunţ din urmă – „nu există nimic” – vrea să ni se infuzeze adânc, ca să nu ne mai temem de Dumnezeu, de drac, sau de om. Să nu ne mai temem de nimeni.

A trăi disperarea azi dar, în acelaşi timp, şi „liniştea” înseamnă a avea conştiinţa că „nimic nu există şi totul e doar un joc prost”.

Se caută faptul, ca omul să nu mai aibă un centru nicăieri, o scăpare a lui, o liniște a lui.

Omul vrea să fie lăsat singur deşi nu poţi să fii singur în creaţia lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu vrea ceva, lucrurile se leagă.

Totul merge înainte, ţi se sugerează ce trebuie să faci.

Am vrut să merg undeva şi am fost condus spre altă parte.

Aceste peregrinări ale mele, îmi arată cum Dumnezeu alege pentru noi lucruri mai bune decât orice aşteptare a noastră.

---

[1] A se vedea: http://www.bisericacuibulcubarza.ro/.

[2] CV-ul său: http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=23%3Apr-conf-dr-daniel-benga&option=com_content&Itemid=273. La teza sa doctorală mi-a plăcut documentarea ei…și am citit-o, în manuscris, în biblioteca facultății, înainte ca aceasta să fie editată.

[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Arsenie_Boca.

[4] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Paisie_Aghioritul.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Harry_Potter.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 335-339.

***

Mersul la doctor, pentru analizele necesare pentru căsătoria civilă, ne-a costat mult (bani din darul Părintelui Marcel Hancheș) dar am putut trece mai departe.

Ochii ei te invitau la a da mită. Și până nu a făcut ce a vrut cu noi nu ne-a dat certificatele prenupţiale.

Cealaltă asistentă vorbea cu o detaşare soră cu indiferenţa, dar banii ni i-a luat doctorul care era cu ea.

Noi doream să facem analizele…iar ei ne-au invitat să nu le mai facem…dar să le băgăm banii pe „necesarele analize” în buzunar.  Și am făcut așa cum au vrut!

Şi, cu toate acestea, Prea Curata Stăpână ne-a scăpat repede de drumuri obositoare, care nu ar fi avut nicio relevanță, pentru că nu suferim de nicio boală.

Ea a rânduit, ca prin intermediul oamenilor corupţi, chiar şi împotriva vrerii lor, să mergem mai departe.

Sclipirea hoaţă din ochii lor, tertipurile care le ascundeau caracterul, zâmbetul prefăcut, toate acestea mi s-au imprimat undeva. Deşi le uit. Deşi ele se duc undeva în mine, unde nu mai îmi place să le discut.

Am dat mită cum credeau ei sau am vrut să scăpăm de strangularea spitalului? Ultima exprimă adevărul.

Pentru ei eram doar doi proşti, care nu au pe nimeni şi care nu ştiau să se descurce. Şi poate că au dreptate!

Nu ştiu să mă descurc în lumea aceasta, adică să devin curvă cu două fețe, şi n-am ştiut niciodată.

Dar nici nu vreau să intru în acest vârtej periculos, unde oamenii nu mai au nimic sfânt, nimic curat, unde nimeni nu mai poate să îl vadă pe celălalt frumos şi unde toată ziua să ne bălăcărim ca la uşa cortului.

Stăm închişi în casă, studiem, ne rugăm, mai dăm drumul la televizor, mâncăm şi dormim. Dar mulţi dintre oameni sunt afară, merg, discută, fac compromisuri, au realizări, sunt striviţi de nesimţirea altora.

Dacă privesc de aici, din acest culcuş al nostru, nu văd lumea?! Lumea crede că se schimbă. Dar se schimbă cu adevărat?

Mă gândeam azi, şi i-am spus şi Gianinei [Picioruș], că în locul Fericitului Ilie [văzătorul de Dumnezeu], într-un anume grad, nu aş mai avea pe cineva, din cei pe care îi cunosc în jurul meu, cu care să fiu împlinit într-o relație de prietenie.

Poate numai cu Părintele Savatie [Baștovoi] aș putea avea o relație duhovnicească și culturală amplă, pentru că ne leagă și vârsta, și experiența dublă, și temperamentul. Dar el nu mă cunoaște.

Deduc asta din cărțile sale, chiar dacă scrie cărți mai mici decât (sunt sigur) poate să scrie.

Pentru a te cunoaşte cineva trebuie să te consumi mult.

Lui Savatie [Baștovoi] nu îi e teamă să vorbească, spune lucruri pe care alţii le acoperă. Te regăseşti în el, în căutările lui, în păcatele lui, în iubirile lui.

Însă cine știe cum ar putea interpreta dorința mea, dacă vreodată aș avea posibilitatea de a-i scrie sau de a vorbi cu el[1].

E un chin imens să fii sfârtecat de priviri, de cuvinte, de neîncredere.

Când ies pe stradă, fuge uneori din mine starea de a fi om (deşi nu pierd nimic din a fi om) şi mă simt hăituit de privirile oamenilor.

Îl privesc în mine pe preot – aşa cred ei, mulți care mă văd, pentru că cred că sunt preot – cu ironie, cu dispreţ, cu invidie, cu mirare, cu ciudă.

Mi se vând tot felul de sentimente deşi nimeni nu mă cunoaşte. Şi nici nu vrea să mă cunoască.

Poate că dacă aş fi preot lumea ar vrea să mă cunoască sau poate că ar veni la mine numai pentru că sunt preot dar nu şi pentru că ar vrea să mă cunoască personal.

Şi nu ştiu ce înseamnă a te cunoaşte, dacă cunoaşterea nu are sfârşit.

În orice caz, scopul real al oamenilor e să se iubească întru Domnul şi să îşi sfinţească viaţa.

„Unii pe alţii” să se iubească, ca să poată mărturisi, într-o comuniune de iubire şi de înţelegere, iubirea faţă de Prea Sfânta Treime.

Iarăşi întristez oameni. Oamenii cer să nu îi întristez şi eu nu vreau acest lucru. Dar, în acelaşi timp, oamenii ar trebui să înţeleagă că şi eu am nevoie de înţelegerea lor și că adevărul nu ne întristează…ci ne vindecă.

Mă simt bucuros deodată…Harul dumnezeiesc izvorăşte în inima mea, şi asta datorită iubirii Domnului.

Aseară simţeam cum izvorăşte harul dumnezeiesc, ca apa dintr-un izvor, în inima mea. Deodată…

Şi Dumnezeu ascultă rugăciunea mea, a ticălosului şi mă umple de milostivirea Sa.

Cum pot să-Ţi mulţumesc, Doamne, pentru toate? Confirmările Tale mă umplu de iubire.

Tu nu-i uiţi pe cei singuri. Tu nu-i uiţi pe cei din nevoi.

Şi ei sunt mulţi, dar Tu nu îi uiţi.

Şi nu îi uita, Doamne, niciodată!

Ai milă de cei betegi, de cei fără casă, de cei fără dragoste în inimă.

Ai milă de cei care nu cunosc mila, de cei care nu îşi mai plâng de milă, pentru că consideră că nimeni nu îi ajută.

Tu ai toate darurile din lume ca să le dai lor, cât şi daruri cereşti. Da-le lor, Iisuse Doamne, mila Ta, iubirea Ta, hrana Ta, cum nu au cei care se ghiftuiesc pe pământ şi nu ştiu când trece noaptea şi cum vine ziua.

Când eşti timorat, nu mai ai curaj.

Cei care se răzbună cred, în slava lor deşartă, că pot să facă tot ceea ce îşi propun.

Bogatul se încrede în ce are în conturi şi pare să fie liniştit. Inima nu îi palpită pentru ziua de mâine. El are case, nu casă. Mănâncă ce vrea. Nu râmneşte la nimeni.

Şi tu, călătorule, care nu ai decât pungi şi zdrenţe pe tine, suferi amarnic, şi nici eu nu am ce să-ţi dau, şi treci mai departe, şi ceri, şi iarăşi ceri…

Când se urcă în maşină, vor să treacă peste tine.

Nu au timp. Parcă s-a terminat timpul şi nu pot să mai aştepte.

Telefonul a venit desfăşurat. Asta mă panichează: să ştiu că mulţi ştiu la cine am sunat eu. Mă simt urmărit. Suntem urmăriţi mai rău decât cu Securitatea, şi vom fi şi mai mult.

Nu e niciun fel de paranoia: puţini oameni vor şti ce fac cei mulţi.

America a început să monopolizeze România într-un mod penibil şi atitudinile nu se aud. Toţi au devenit, deodată, pro-americani. Oare să fie aşa?!

Am văzut două filme la rând, unde „iadul” şi „raiul” erau tot ca pe aici: cu femei, cu distracţie, cu chefuri. Producţii americane.

Hulele se ţin lanţ şi desfăşurarea răutăţii e în curs de derulare.

Omului i se dau de toate în schimbul libertăţii sale şi a sufletului său.

Deşi toţi suntem liberi, imediat eşti dat în judecată dacă spui ceva împotriva curentului, înspre care unii vor să ducă poporul român.

Cărţile se scumpesc în mod drastic, la „prăjiturile” magazinelor ne uităm cu jind şi nu mai avem multe lucruri să ne spunem, pentru că nu mai vrem să ne vorbim.

Nu ştiu cum de mai putem să suportăm atâta singurătate. E un chin imens.

Singurătatea a început să fie cea care ne conduce, pentru că am fost învrăjbiţi unii contra altora.

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate! Ai milă de noi și ne iartă, Doamne!

---

[1] A interpretat-o extrem de prost, din păcate, pierzând în persoana mea un prieten foarte rar.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 331-335.

***

Îi deformăm pe cei care ne privesc, pentru că iubindu-ne ne imită deformarea, strâmbarea firii noastre adusă de patimi.

Cei care ne privesc urâciunea ne-o pot urma şi aceştia devin la fel de urâţi ca şi noi.

Copiii preiau urâciunea părinților, o duc mai departe, considerând-o o preluare de familie, o „moştenire lăudabilă”.

Dar cu ceea ce se laudă ei, eu mă întristez, pentru că patimile sunt o tristeţe şi un mod de desfigurare personală plin de nebunie.

*

Kevin, cel care o iubeşte pe fata din tren.

„Întreaga” Americă priveşte la iubirea a doi tineri, de parcă nimeni nu mai iubeşte şi doar ei, în această masă amorfă, se iubesc.

Spectacolul la care cască ochii toată lumea.

Şi cineva spune în film: întâi contează postul/locul de muncă, apoi banii/salariul şi „dragostea o cumperi”. Iată paradigma societăţii de azi!

Îți trebuie viața biologică pe când împlinirea sufletească e un lucru indiferent. Adică se poate trăi „și fără” să fii împlinit sufletește și duhovnicește.

*

Astăzi, Prea Curata Stăpână, m-a purtat spre un loc, unde puteai să îţi auzi interiorul de atâta tăcere.

Am plecat cu metroul şi am coborât la staţia Pipera. O vânzătoare de ziare şi o femeie care mergea şi ea la Sfânta Mănăstire, m-au ajutat să ajung la Sfânta Mănăstire Christiana[1], într-un loc pustiu şi aruncată pe un câmp neprimitor.

Ele au fost femeile prin care am fost ghidat să ajung.

Mă dor picioarele, am făcut o bătătură în talpă dar m-am liniştit. E vorba de o mănăstire de maici…și unele chipuri îmi erau cunoscute de la facultate, pentru că sunt studente la noi.

Pictura e la început. Abia s-a terminat de pictat Sfântul Altar şi cele două strane. Însă s-a folosit un roşu foarte viu, pe gustul tinerelor maici dar în discrepanţă cu teologia picturii.

– De ce o maică e îmbrăcată în negru?

– Pentru că ea e moartă pentru lume. Ea trebuie să ajungă să-şi omoare patimile. Şi negrul hainelor ei îi spun să nu îşi mai simtă trupul viu, să nu îi mai facă poftele.

Faţa şi mâinile îi sunt neacoperite. Cu faţa priveşte spre Dumnezeu iar cu mâinile lucrează pentru aproapele.

Şi mersul ei nu trebuie să trădeze eleganţă, ci smerenie.

Şi aici, din păcate, cu toată frumusețea și tăcerea din Biserică, era vizibil sentimentul de clan.

„Ceilalţi” erau fraţii lor…dar fără să se implice prea mult.

Am fost însă uimit din nou de locurile unde te poate duce Dumnezeu, dacă te laşi în mâna Sa.

Când am plecat de acasă nu am știut unde voi fi la slujbă. Am plecat pur și simplu…și unde am simțit să mă duc acolo m-am dus.

*

Dezamăgirea e un gol în inimă, o simţire a răcelii, a neiubirii. Şi când simţi că cel ce te iubea a uitat de tine sau nu mai priveşte foarte atent la tine, te simţi singur, părăsit, aruncat afară.

Dezamăgirea noastră trebuie să o aruncăm în faţa lui Dumnezeu.

Rugăciunea smerită e cea care umple acest gol nociv.

Doamne, nu lăsa să ne inunde răceala dezamăgirii, răceala singurătăţii, a deznădejdii. Toate lucrurile au un sens şi Tu vrei să ne înveţi de fiecare dată altceva.

Nu lăsa, Doamne, ca lecţiile Tale de iubire să le percepem ca o depărtare a Ta de noi, ca o nepăsare a Ta de noi, Tu, Care eşti iubirea lumii acesteia, Care iubeşti lumea Ta mai mult decât poate ea să înţeleagă vreodată.

Doamne umple-ne cu iubirea Ta! Dă-ne să ne smerim înaintea Ta, că Tu eşti lumina şi viaţa noastră.

Avem nevoie de Tine, Dumnezeul meu, avem nevoie de mila Ta. Avem nevoie de bunătatea Ta negrăită, care ne iartă păcatele noastre şi ne pune pe noi iarăşi în starea de fii ai Tăi.

*

Îi era frică ca demonii să nu îi sară în spate când se duce noaptea la veceu în grădină.

Sau auzind de preotul care a fost „transportat” de draci de la slujbă în mijlocul oraşului, i se pare că ar putea fi luat pe sus şi el.

Viitorul este incert. I se face frică să gândească.

Egoismul îi face cu ochiul şi se gândeşte în mod păcătos, dacă va putea trece vreun hop din viaţa lui.

Dar aceste gânduri nu au nimic de-a face cu smerenia şi cu lăsarea în voia lui Dumnezeu.

De ce trebuie să fii atât de laş?

De ce trebuie să îţi faci tot felul de planuri, care nu au nimic de-a face cu realitatea, ci sunt doar fantezii de duzină?

Frica de a nu înnebuni e o frică pe care dracii o aduc celor care se curăţesc de patimi.

Frica, panica din faţa exorcismelor te face anormal.

Vrem să rezolvăm totul repede.

Vrem minuni care să nu ne schimbe şi victorii intelectuale pentru care să nu suferim şi pentru care să nu depunem eforturi.

Ne închipuim cum ar fi fost dacă am fi scris noi cartea aceea sau cum ar fi fost dacă vorbeam şi noi atunci…

Dar nu conştientizăm, că am fi putut face accident vascular cerebral înainte ca să spunem două cuvinte sau să scriem trei rânduri.

Vrem să fim alţii, pentru că nu ştim să fim noi înşine sau nu vrem să devenim noi înşine, cu harul lui Dumnezeu.

Tot felul de frici ne străbat.

Conştiinţa că nu am făcut vreun lucru ne avertizează.

Presiunea psihică e prea mare, încât unii se şi întreabă de cum au putut să reziste până azi.

Spunem: „nebun”…dar nu prea ştim cât de siguri suntem în ceea ce spunem. Nici nu putem să împrejmuim, să delimităm acest termen, realitatea lui.

Cum spovedim un nebun?

Cum înţelegem deficienţele altora, când noi nu le avem?

Ce responsabilitate am eu, faţă de cel care nu se poate ajuta pe sine?

Uneori vrem să cunoaştem multă lume. Dar dacă am cunoaşte-o, ne-am da seama, că acest demers ne solicită foarte mult.

A cunoaşte pe cineva înseamnă a trece prin multe faze de apropiere şi de îndepărtare, de acceptare şi de respingere, de tachinare, de încercare din ambele părţi de a trece peste asperităţi, peste neajunsuri.

Şi când am citit ceva despre nişte teologi protestanţi, demonii îmi spuneau, în timp ce citeam, că am început să tâlcuiesc Molitfelnicul, la care lucrez acum, ca protestanţii, deși eu îl înțeleg prin luminarea lui Dumnezeu, cu toate păcatele mele.

Însă răutatea demonilor se vede din aceea, că în timp ce citeam o carte teologică protestantă ei îmi vorbeau despre motivațiile sau despre modul în care comentez eu Molitfelnicul.

Interferenţele demonilor par gândurile noastre dar nu sunt.

Un gând trebuie să apară din motivaţia expresă a căutării mele, din dorinţa mea, din aşteptarea mea.

Dar interferenţele demonice sunt gânduri deja făcute şi aruncate în ograda minţii mele. Nu-mi aparţin, însă apar ca ceva ce mi-ar aparţine.

Şi poţi astfel să încurci, în mod grav, ceea ce vrei tu cu ceea ce vor dracii şi crezi că e voinţa ta.

Când ispitele trec, înţelegi că a fost un cutremur într-un pahar cu apă.

Te uiţi mereu. Nu mai ştii cum arătai sau cum arăţi.

Mergi mai departe, şi nu sperai ca mai departe să simţi şi să trăieşti lucruri pe care nu le aşteptai.

---

[1] A se vedea: http://manastirea_christiana.crestinortodox.ro/.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 324-331.

***

Am continuat drumul prin Bucureşti. Când am coborât din metrou am găsit imediat Sfânta Biserică[1].

Şi aici am fost uluit de frigul în care stăteau credincioşii la slujbă deşi locaşul era arhiplin.

Cântatul la slujbă însă a fost deplorabil.

L-am văzut şi pe un fost coleg al meu de facultate în sobor, acum preot, care şi-a scos patimile la înaintare, dându-şi pe faţă caracterul.

Manipularea oamenilor de către anumiți preoți la Spovedanie, la predică, prin diverse broșuri, pentru interese mărunte, cel mai adesea pecuniare, se practică din plin…în locul vorbirii în harul lui Dumnezeu.

Preoţii noştri, cei care nu au conștiință de adevăraţi preoţi – pentru că n-au vrut și nu vor să fie oamenii lui Dumnezeu – şi care s-au chemat singuri la hirotonie, fac mult rău credincioşilor.

Mă doare inima când văd această luptă împotriva lui Dumnezeu, nu făcută de eretici, ci de ai noştri, care au fapte asemănătoare ereticilor.

S-a citit Sfânta Evanghelie mai rău ca din gura unui actor slab de la teatru.

Predica unui confrate de la doctorat a vrut să fie mobilizatoare dar nu Dumnezeu ieşea în evidenţă în predica lui, ci el, vorbitorul.

Se folosesc de neştiinţa şi patimile credincioșilor, ajungându-se la faptul dureros, ca propunerile preoţilor să fie urmate orbeşte, chiar şi împotriva adevărului.

Dumnezeu m-a luminat însă și cu privire la separaţiile și discordiile care există între oamenii acestei metropole. Cei de la periferie luptă împotriva celor din centru, cei săraci au repulsie de bogaţi, dar şi zone mai mici rivalizează între ele.

Se practică separaţia de clan, de parohie, de sector, de parte a oraşului.

Păream suspect în sfântul locaş deşi eram fratele lor.

Însă păream suspect nu pentru că m-aș fi comportat aiurea, ci tocmai pentru că nu arătam interior ca ei, nu mă buluceam ca ei, aveam distincția omului atent la detalii.

Intelectualii Bucureştiului nu se prea văd pe la slujbe, ci numai semidocţii şi oamenii slab pregătiţi.

Fapt pentru care, atunci când apare vreun intelectual în Biserică și îl simt că e altceva decât ei încearcă să îl minimalizeze, să îl facă să se simtă aiurea în spațiul eclesial. Adică nu fac mai nimic ca să și-l apropie, fiindcă văd, de la o poștă, că nu e de nasul lor.

Omul sărac, simplu, adesea instruit sumar este elementul forte al comunităților noastre eclesiale.

Dar el e discreditat chiar de preotul care își face treaba aproape numai cu cei ca el, atunci când vine la Biserică elementul „bariu”[2] al societăţii, adică omul „cu portofel gros”, portofel adesea umplut cu bani murdari.

Sărăcie multă dar și neștiință multă. Și invidie multă. Și nesimțire multă. Și aflare multă în treabă…

E dureros faptul, că m-am simţit singur la slujbă şi că am dorit să se termine mai repede Liturghia, când vedeam că pe nimeni din altar nu îi interesa de credincioşi dar credincioşii se simţeau, paradoxal, „iubiţi”.

Nu e pentru prima dată când observ discrepanța neliniștitoare dintre indiferența grijulie a preoților și sentimentalismul debordant și lipsit de consistență teologică al credincioșilor.

Adică primii erau bucuroși că Liturghia merge, banii curg, fără să se implice prea mult…iar credincioșii erau bucuroși că sunt lăsați să cânte din toți boșogii[3] o cântare de te luai cu mâinile de păr.

Concluzia: am început să mimăm cu frenezie realitatea.

Ne place să facem teatru şi mimăm şi smerenia şi sfinţenia şi dragostea.

Mimăm tot. Mimăm tot în timp ce desființăm orice trăire duhovnicească autentică.

După care ne mirăm, tot noi, cei care am inițiat larghețea păcătoasă la slujbe, de ce toată lumea stă ca la teatru în Biserică, de ce nu mai participă interior, de ce nimeni nu se mai simte la slujbă ci la piață.

Puţini dintre mai marii noştri, dintre ierarhi, vorbesc pe şleau oamenilor așa cum simt și ce simt să le spună…Și asta foarte rar în public, la slujbă.

Am sentimentul că le e frică să fie ei înșiși. Suntem timoraţi și noi și ei.

De ce frică…în loc de dragoste?

De ce nu ne comportăm natural, firesc între noi, ci ne ținem tot timpul la distanță, inculcând în mintea oamenilor că suntem închiși în noi, necomunicativi, reci, insensibili la nevoile oamenilor?

Credincioşii sunt înspăimântaţi de unii preoţi cu blestemul preoțesc sau legarea preoţească la Spovedanie.

Și astfel multora li se siluieşte conştiinţa, sunt împinși să facă lucruri pe care nu le vor, unii sunt cununați cu forța sau determinați să facă unele lucruri fără să le simtă cu toată inima.

Sunt învăţaţi să mintă, să se prefacă, să nu îşi spună păcatele cu adevărat.

Multora le e teamă să îşi spună păcatele, pentru că simt sau au auzit că preoţii încalcă secretul spovedaniei.

Fugim ca să vindem cărţi, să vindem lumânări, să zidim locaşuri somptuoase dar puţini vorbesc şi zidesc oameni.

Și oamenii, da, ei, singurii sunt cei prețioși!

Și, pe ei, pe prețioși nu îi hrănește prea mulți la modul real.

Predica a devenit din mistagogie[4] un loc de publicitate, un moment în care îţi iei revanşa, un spaţiu temporal al neştiinţei şi al hulei strigătoare la cer.

Pictura bisericească a devenit o imitaţie şi mai puţin o vedere duhovnicească. La fel şi arhitectura bisericească.

Degeaba ne ascundem după plopi: acolo unde nu sunt faptele credinţei ortodoxe şi unde harul dumnezeiesc e alungat de nesimţirea interioară se practică satanismul „subtil” al înşelării.

Şi e normal ca cineva să pară „nebun” vorbind despre înşelare în spațiul ortodox, când puţini ştiu ce e de fapt înşelarea, adică mistificarea interioară a trăirii duhovnicești prin înlocuirea ei cu o pseudo raportare personală la viața Bisericii.

Decadenţa interioară nici măcar nu ne-o mai simţim.

Dacă o simţim totuși, o simţim slab. Și dacă o simțim slab nu avem chef să luptăm cu ea ci ne bălăcim într-o atmosferă interioară mult prea departe de curățirea de patimi a Ortodoxiei.

Într-o astfel de ipostază, a scrie despre realitatea lumii ortodoxe de azi și a lumii în general e un pericol, o mare nebunie, pentru că vrând să le spui adevărul, oamenilor le place să creadă că tu eşti „duşmanul” lor.

Când spui adevărul eşti luat la ochi.

„Cine e el? De ce ne spune nouă despre păcate? Cum îşi permite?”.

Deci problema lor nu este dacă e sau nu e adevărat…ci: cine e el de ni le spune?

Că dacă le-ar spune Dumnezeu din cer…sau dacă le-a spus întreaga Tradiției a Bisericii…parcă se poate schimba ceva…dacă oamenii nu vor această schimbare interioară duhovnicească.

Şi dreptul revelațional şi constituţional de a spune adevărul e negat cu cruzime la nivel subiectiv.

Nu ţi se dă nicio şansă ca să-l spui, „pentru că e o conjectură”, şi: „mai bine ai tăcea”, şi: „nu ne strica afacerile noastre”…

Furăm şi escrocăm sub numele lui Dumnezeu. Şi credem că Dumnezeu nu ne vede.

Spunem orice ne vine la gură credincioşilor şi credem că le-am dat „sfaturi”.

Nu ne sfinţim viaţa şi credem că „putem” predica. Nu putem!

La televizor, un american care „levita” cu ajutorul dracilor era tare „minunat” pentru conaţionalii săi.

Li se părea şi ni se pare că dracii „sunt simpatici”, chiar „folositori”.

Mirarea „pentru evenimentele magice”, entuziasmul pentru ele îi aduce în noi pe demoni şi ei ne învaţă multe lucruri care par „extraordinare”. Dar sunt mişmaşuri[5] satanice!

Sfânta Biserică Ortodoxă nu e prezentă pe cablu TV cu emisiuni mari în timp ce neoprotestanţii au devenit duminicali.

În fiecare duminică, afectaţii predicatori ai Americii, fugiţi din România spre „bine”, ne umplu inima cu o durere enormă prin parşivenia şi apetitul lor spre falsificare grea, constantă a sufletului uman.

Ortodocşii, care sunt milioane, parcă nu sunt în România iar dacă sunt apar la TV numai la rubrica violuri, crime, furturi, prostituţie, escrocherie.

Dacă urmăriţi ştirile, veţi vedea două ştiri despre America – dar nu ştiri importante –  3 ştiri din România – dar găinării – şi nimic despre o mie şi una de ţări, care par ca nici măcar să nu existe.

Despre Irak, românii au aflat câteva lucruri la TV, pentru că americanii au vrut să-i bombardeze, chiar dacă ştiau că nu au arme nucleare.

Au auzit şi despre Serbia câte ceva la TV, pentru că acolo i-au bombardat pe ortodocşi tot „iubiţii” americani.

Am auzit şi despre Turcia mai ieri, pentru că a fost un cutremur la ei şi despre Roma, pentru că a nins ca o surpriză.

Dar, în rest, poţi să aştepţi mult şi bine, pentru că ştirile sunt „bine alese”, pentru ca manipularea prin informaţie trucată să îşi atingă scopul.

Mâncarea clonată ne-a invadat. Usturoiul nu mai miroase a usturoi, roşia miroase a altceva, merele par impresionant de ireale.

Şi unii cerşesc pe la colțuri puşi de alţii.

Și „relaxarea” păcatului e o abundenţă nimicitoare.

Și trupul femeilor a devenit latrina tuturor obsedaţilor.

Și răul e mai rău…

Și câţi suferă pentru acest lucru?!…

O, Doamne, dă-ne să ne pară rău pentru ceea ce facem!

Dă-ne să ne venim în fire şi să ne pară rău pentru păcatele noastre.

Un preot spunea astăzi: „e foarte greau să fii preot adevărat”.

Dar e bine să fii preot neadevărat sau un parşiv de profesie?

Cum să nu mă doară când văd asemenea oameni, când îi cinstesc şi îi iubesc pe preoţii lui Dumnezeu, care au o sfinţenie uluitoare, de care nu suntem vrednici?

Cum să nu spun că aceştia sunt cei care fac răul să fie şi mai rău, când preoţii lui Dumnezeu sunt cei care ne umplu de uimire cu cât bine fac oamenilor?

Eu îi iubesc pe preoţii lui Dumnezeu dar aceia sunt Sfinţi. Şi pe cei care nu vor să îşi sfinţească viaţa, dar sunt totuşi preoţi, nu pot să îi am cu totul la inimă, pentru că nu-i poţi iubi în mod deplin pe cei care Îl urăsc pe Dumnezeu, Care e Iubire.

Preotul nu poate fi indiferent, pentru că nici Dumnezeu nu e indiferent.

Chiar dacă nu poţi să ajuţi pe cineva, nu poţi să treci pe lângă el fără strângere de inimă şi fără rugăciune în tine însuţi pentru el, pentru cel în suferinţă.

Preoţii şi ierarhii de azi ai Sfintei Biserici, dacă nu vor trece, după adormirea lor, în calendarul Sfinţilor, nu vor avea niciun câştig de la preoţia lor, ci o mare osândă. Tot la fel şi mirenii: dacă nu îşi vor sfinţi viaţa, degeaba au fost ortodocşi. Pentru că nu vom rămâne cu ceea ce credem noi că suntem, ci cu ceea ce suntem cu adevărat.

Răutatea aceasta din jur mă covârşeşte.

Mă doare inima de atâta răutate câtă simt în jur şi câtă emană și de la demoni.

Mântuirea noastră e cea mai grea şi mai mare istovire.

Doamne, miluieşte lumea Ta. Ai milă şi de noi, Doamne. Nu ne lăsa pradă singurătăţii, disperării, tristeţii! Adună-ne într-o singură turmă şi ne miluieşte.

Aseară citeam despre Francisc de Assisi[6] şi am găsit următoarea frază: „când era ispitit trupeşte îşi pedepsea corpul aruncându-se într-o apă rece ca gheaţa”.

Vă daţi seama ce stare de satanizare avea omul acesta, de nu se îmbolnăvea, aruncându-se de multe ori într-o apă atât de rece?

De la el a început la catolici teatrul religios de Crăciun. Prima piesă o pune în scenă în 1223.

Când vezi boul şi asinul ca statuiete, pe Prea Curata, pe Sfântul Iosif şi în centru, pe paie, pe Domnul, nu vezi nicio taină, nicio sfinţenie, ci numai nişte figurine moarte, ţepene.

În jurul datei de 14 septembrie 1224 îi apar stigmatele, aceste noi „minuni” ale Satanei, „confecționate” special pentru catolicii eretici.

Nu mai se petrec minunile de până atunci, ci „altele”, „în alt fel”.

Satana le-a făcut „minuni proprii” catolicilor, protestanţilor, neoprotestanţilor, păgânilor.

Cele 5 răni care îi apar lui Francisc (care înseamnă „francezul”) vor dura până la moartea sa, survenită în ziua în 2 octombrie 1226.

Și demonii le-au făcut ca pe o „substituire” a suferințelor lui Hristos Dumnezeu. Francisc va suferi „în locul” Domnului.

Şi azi, într-o ţară catolică, unii se crucifică ca să li se ierte păcatele.

Comut centrul de atenţie: nuvela Cheile[7] a lui Arghezi e o delicateţe rară. Acesta ridică un fapt –  probabil autentic sau cu o miză de realitate –  petrecut cu cei doi copii ai săi, la nivelul unei lupte împotriva lui şi a soţiei sale, la care el e de partea copiilor.

Dulapurile sunt închise, cheile stau la cei mari, iar copiii parcă sunt făcuţi într-adins mici, de parcă „copiii trebuie să fie mici şi să stea mici o viaţă întreagă”[8].

Curiozitatea duce la căderea dulapului peste copii, ei sunt salvaţi, sunt judecaţi de un complet de judecată „necruţător” şi pentru că la întrebarea: „Câţi ani ai?”, Baruţu răspunde: „Sunt bătrân”, completul îi scoate afară pe acuzaţi, pentru ca să poată să râdă din toată inima.

În loc de „catastrofă” li se dă pe mână cheile. Dar cum nu li s-a spus care la care broască merge, nicio uşă nu s-a deschis.

Şi copilul crede că nu sunt bune şi reîntoarce cheile părinţilor, deşi părinţii ar fi trebuit să le spună despre chei copiilor lor, pentru ca să ştie că sunt responsabili şi ei pentru ele.

Frumuseţea nuvelei e aceea, că autorul a luat partea celor mici şi a gândit ca ei.

Şi gândirea ca ei a fost înduioşătoare, cum nu ar fi fost dacă ar fi spus în mod rece, că vor fi pedepsiţi cei care au dărâmat mobila.

În filmul „Cu vărul Vinny nu-i de glumit”, avocatul impostor îl învinge pe avocatul tehnic prin paşi mărunţi şi uimitori.

Experta în maşini ne lasă cu gura căscată. Trenul, porcii sau uzina îl scoală la 5 dimineaţa. Stă de mai multe ori la închisoare. Dar e admirabil prin aceea, că duce la un succes net procesul, care părea „fără scăpare”.

Oamenii vor să trăiască ca în filme. Dar pentru că le e teamă să o spună şi să o facă, tocmai de aceea doar visează la faptul de a trăi ca-n filme.

Mi-am adus aminte de preotul Florentius. Acesta începe să îl invidieze pe Sfântul Benedict de Nursia[9] şi să îi facă publicitate negativă în faţa celor care veneau la mănăstirea sa.

Ca să o termine cu Sfântul Benedict, îi trimite o pâine otrăvită spunându-i că e „sfinţită”. Şi pentru că nu o mănâncă, atunci, ca să îi smintească pe ucenicii acestuia, trimite în grădina mănăstirii un grup de tinere fete goale şi le pune să danseze în faţa monahilor.

Despre acest preot: no comment[10]. Deşi se pot spune multe…

Vieţile Sfinţilor lui Dumnezeu au fost scrise ca să ştim ce să facem şi de ce să ne ferim.

Ele sunt un compendiu al vieţii, cu alb şi negru la un loc, din care şi negrul poate aduce alb.

Căci exemplul rău ne poate învăţa să iubim binele, dacă răul e o aşa de mare decădere și să ne ferim de rău.

---

[1] Biserica de lemn de lângă staţia de metrou Titan.

[2] Omul „mare”, omul „important”, adică „omul cu bani” și nu cu multă sfințenie și știință.

[3] Variantă regională a lui bojoci, care înseamnă plămâni.

[4] Inițiere sfântă, profundă în teologia ortodoxă și în viața duhovnicească.

[5] Înșelătorii.

[6] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Francisc_de_Assisi.

[7] Tudor Arghezi, Versuri şi proză, ed. a II-a, Ed. Ion Creangă, București, 1985. Nuvela e între p. 78-86.

[8] Idem, p. 79.

[9] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Benedict_de_Nursia.

[10] În engleză: fără comentarii.