Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 324-331.

***

Am continuat drumul prin Bucureşti. Când am coborât din metrou am găsit imediat Sfânta Biserică[1].

Şi aici am fost uluit de frigul în care stăteau credincioşii la slujbă deşi locaşul era arhiplin.

Cântatul la slujbă însă a fost deplorabil.

L-am văzut şi pe un fost coleg al meu de facultate în sobor, acum preot, care şi-a scos patimile la înaintare, dându-şi pe faţă caracterul.

Manipularea oamenilor de către anumiți preoți la Spovedanie, la predică, prin diverse broșuri, pentru interese mărunte, cel mai adesea pecuniare, se practică din plin…în locul vorbirii în harul lui Dumnezeu.

Preoţii noştri, cei care nu au conștiință de adevăraţi preoţi – pentru că n-au vrut și nu vor să fie oamenii lui Dumnezeu – şi care s-au chemat singuri la hirotonie, fac mult rău credincioşilor.

Mă doare inima când văd această luptă împotriva lui Dumnezeu, nu făcută de eretici, ci de ai noştri, care au fapte asemănătoare ereticilor.

S-a citit Sfânta Evanghelie mai rău ca din gura unui actor slab de la teatru.

Predica unui confrate de la doctorat a vrut să fie mobilizatoare dar nu Dumnezeu ieşea în evidenţă în predica lui, ci el, vorbitorul.

Se folosesc de neştiinţa şi patimile credincioșilor, ajungându-se la faptul dureros, ca propunerile preoţilor să fie urmate orbeşte, chiar şi împotriva adevărului.

Dumnezeu m-a luminat însă și cu privire la separaţiile și discordiile care există între oamenii acestei metropole. Cei de la periferie luptă împotriva celor din centru, cei săraci au repulsie de bogaţi, dar şi zone mai mici rivalizează între ele.

Se practică separaţia de clan, de parohie, de sector, de parte a oraşului.

Păream suspect în sfântul locaş deşi eram fratele lor.

Însă păream suspect nu pentru că m-aș fi comportat aiurea, ci tocmai pentru că nu arătam interior ca ei, nu mă buluceam ca ei, aveam distincția omului atent la detalii.

Intelectualii Bucureştiului nu se prea văd pe la slujbe, ci numai semidocţii şi oamenii slab pregătiţi.

Fapt pentru care, atunci când apare vreun intelectual în Biserică și îl simt că e altceva decât ei încearcă să îl minimalizeze, să îl facă să se simtă aiurea în spațiul eclesial. Adică nu fac mai nimic ca să și-l apropie, fiindcă văd, de la o poștă, că nu e de nasul lor.

Omul sărac, simplu, adesea instruit sumar este elementul forte al comunităților noastre eclesiale.

Dar el e discreditat chiar de preotul care își face treaba aproape numai cu cei ca el, atunci când vine la Biserică elementul „bariu”[2] al societăţii, adică omul „cu portofel gros”, portofel adesea umplut cu bani murdari.

Sărăcie multă dar și neștiință multă. Și invidie multă. Și nesimțire multă. Și aflare multă în treabă

E dureros faptul, că m-am simţit singur la slujbă şi că am dorit să se termine mai repede Liturghia, când vedeam că pe nimeni din altar nu îi interesa de credincioşi dar credincioşii se simţeau, paradoxal, „iubiţi”.

Nu e pentru prima dată când observ discrepanța neliniștitoare dintre indiferența grijulie a preoților și sentimentalismul debordant și lipsit de consistență teologică al credincioșilor.

Adică primii erau bucuroși că Liturghia merge, banii curg, fără să se implice prea mult…iar credincioșii erau bucuroși că sunt lăsați să cânte din toți boșogii[3] o cântare de te luai cu mâinile de păr.

Concluzia: am început să mimăm cu frenezie realitatea.

Ne place să facem teatru şi mimăm şi smerenia şi sfinţenia şi dragostea.

Mimăm tot. Mimăm tot în timp ce desființăm orice trăire duhovnicească autentică.

După care ne mirăm, tot noi, cei care am inițiat larghețea păcătoasă la slujbe, de ce toată lumea stă ca la teatru în Biserică, de ce nu mai participă interior, de ce nimeni nu se mai simte la slujbă ci la piață.

Puţini dintre mai marii noştri, dintre ierarhi, vorbesc pe şleau oamenilor așa cum simt și ce simt să le spună…Și asta foarte rar în public, la slujbă.

Am sentimentul că le e frică să fie ei înșiși. Suntem timoraţi și noi și ei.

De ce frică…în loc de dragoste?

De ce nu ne comportăm natural, firesc între noi, ci ne ținem tot timpul la distanță, inculcând în mintea oamenilor că suntem închiși în noi, necomunicativi, reci, insensibili la nevoile oamenilor?

Credincioşii sunt înspăimântaţi de unii preoţi cu blestemul preoțesc sau legarea preoţească la Spovedanie.

Și astfel multora li se siluieşte conştiinţa, sunt împinși să facă lucruri pe care nu le vor, unii sunt cununați cu forța sau determinați să facă unele lucruri fără să le simtă cu toată inima.

Sunt învăţaţi să mintă, să se prefacă, să nu îşi spună păcatele cu adevărat.

Multora le e teamă să îşi spună păcatele, pentru că simt sau au auzit că preoţii încalcă secretul spovedaniei.

Fugim ca să vindem cărţi, să vindem lumânări, să zidim locaşuri somptuoase dar puţini vorbesc şi zidesc oameni.

Și oamenii, da, ei, singurii sunt cei prețioși!

Și, pe ei, pe prețioși nu îi hrănește prea mulți la modul real.

Predica a devenit din mistagogie[4] un loc de publicitate, un moment în care îţi iei revanşa, un spaţiu temporal al neştiinţei şi al hulei strigătoare la cer.

Pictura bisericească a devenit o imitaţie şi mai puţin o vedere duhovnicească. La fel şi arhitectura bisericească.

Degeaba ne ascundem după plopi: acolo unde nu sunt faptele credinţei ortodoxe şi unde harul dumnezeiesc e alungat de nesimţirea interioară se practică satanismul „subtil” al înşelării.

Şi e normal ca cineva să pară „nebun” vorbind despre înşelare în spațiul ortodox, când puţini ştiu ce e de fapt înşelarea, adică mistificarea interioară a trăirii duhovnicești prin înlocuirea ei cu o pseudo raportare personală la viața Bisericii.

Decadenţa interioară nici măcar nu ne-o mai simţim.

Dacă o simţim totuși, o simţim slab. Și dacă o simțim slab nu avem chef să luptăm cu ea ci ne bălăcim într-o atmosferă interioară mult prea departe de curățirea de patimi a Ortodoxiei.

Într-o astfel de ipostază, a scrie despre realitatea lumii ortodoxe de azi și a lumii în general e un pericol, o mare nebunie, pentru că vrând să le spui adevărul, oamenilor le place să creadă că tu eşti „duşmanul” lor.

Când spui adevărul eşti luat la ochi.

Cine e el? De ce ne spune nouă despre păcate? Cum îşi permite?”.

Deci problema lor nu este dacă e sau nu e adevărat…ci: cine e el de ni le spune?

Că dacă le-ar spune Dumnezeu din cer…sau dacă le-a spus întreaga Tradiției a Bisericii…parcă se poate schimba ceva…dacă oamenii nu vor această schimbare interioară duhovnicească.

Şi dreptul revelațional şi constituţional de a spune adevărul e negat cu cruzime la nivel subiectiv.

Nu ţi se dă nicio şansă ca să-l spui, „pentru că e o conjectură”, şi: „mai bine ai tăcea”, şi: „nu ne strica afacerile noastre”…

Furăm şi escrocăm sub numele lui Dumnezeu. Şi credem că Dumnezeu nu ne vede.

Spunem orice ne vine la gură credincioşilor şi credem că le-am dat „sfaturi”.

Nu ne sfinţim viaţa şi credem că „putem” predica. Nu putem!

La televizor, un american care „levita” cu ajutorul dracilor era tare „minunat” pentru conaţionalii săi.

Li se părea şi ni se pare că dracii „sunt simpatici”, chiar „folositori”.

Mirarea „pentru evenimentele magice”, entuziasmul pentru ele îi aduce în noi pe demoni şi ei ne învaţă multe lucruri care par „extraordinare”. Dar sunt mişmaşuri[5] satanice!

Sfânta Biserică Ortodoxă nu e prezentă pe cablu TV cu emisiuni mari în timp ce neoprotestanţii au devenit duminicali.

În fiecare duminică, afectaţii predicatori ai Americii, fugiţi din România spre „bine”, ne umplu inima cu o durere enormă prin parşivenia şi apetitul lor spre falsificare grea, constantă a sufletului uman.

Ortodocşii, care sunt milioane, parcă nu sunt în România iar dacă sunt apar la TV numai la rubrica violuri, crime, furturi, prostituţie, escrocherie.

Dacă urmăriţi ştirile, veţi vedea două ştiri despre America – dar nu ştiri importante –  3 ştiri din România – dar găinării – şi nimic despre o mie şi una de ţări, care par ca nici măcar să nu existe.

Despre Irak, românii au aflat câteva lucruri la TV, pentru că americanii au vrut să-i bombardeze, chiar dacă ştiau că nu au arme nucleare.

Au auzit şi despre Serbia câte ceva la TV, pentru că acolo i-au bombardat pe ortodocşi tot „iubiţii” americani.

Am auzit şi despre Turcia mai ieri, pentru că a fost un cutremur la ei şi despre Roma, pentru că a nins ca o surpriză.

Dar, în rest, poţi să aştepţi mult şi bine, pentru că ştirile sunt „bine alese”, pentru ca manipularea prin informaţie trucată să îşi atingă scopul.

Mâncarea clonată ne-a invadat. Usturoiul nu mai miroase a usturoi, roşia miroase a altceva, merele par impresionant de ireale.

Şi unii cerşesc pe la colțuri puşi de alţii.

Și „relaxarea” păcatului e o abundenţă nimicitoare.

Și trupul femeilor a devenit latrina tuturor obsedaţilor.

Și răul e mai rău

Și câţi suferă pentru acest lucru?!…

O, Doamne, dă-ne să ne pară rău pentru ceea ce facem!

Dă-ne să ne venim în fire şi să ne pară rău pentru păcatele noastre.

Un preot spunea astăzi: „e foarte greau să fii preot adevărat”.

Dar e bine să fii preot neadevărat sau un parşiv de profesie?

Cum să nu mă doară când văd asemenea oameni, când îi cinstesc şi îi iubesc pe preoţii lui Dumnezeu, care au o sfinţenie uluitoare, de care nu suntem vrednici?

Cum să nu spun că aceştia sunt cei care fac răul să fie şi mai rău, când preoţii lui Dumnezeu sunt cei care ne umplu de uimire cu cât bine fac oamenilor?

Eu îi iubesc pe preoţii lui Dumnezeu dar aceia sunt Sfinţi. Şi pe cei care nu vor să îşi sfinţească viaţa, dar sunt totuşi preoţi, nu pot să îi am cu totul la inimă, pentru că nu-i poţi iubi în mod deplin pe cei care Îl urăsc pe Dumnezeu, Care e Iubire.

Preotul nu poate fi indiferent, pentru că nici Dumnezeu nu e indiferent.

Chiar dacă nu poţi să ajuţi pe cineva, nu poţi să treci pe lângă el fără strângere de inimă şi fără rugăciune în tine însuţi pentru el, pentru cel în suferinţă.

Preoţii şi ierarhii de azi ai Sfintei Biserici, dacă nu vor trece, după adormirea lor, în calendarul Sfinţilor, nu vor avea niciun câştig de la preoţia lor, ci o mare osândă. Tot la fel şi mirenii: dacă nu îşi vor sfinţi viaţa, degeaba au fost ortodocşi. Pentru că nu vom rămâne cu ceea ce credem noi că suntem, ci cu ceea ce suntem cu adevărat.

Răutatea aceasta din jur mă covârşeşte.

Mă doare inima de atâta răutate câtă simt în jur şi câtă emană și de la demoni.

Mântuirea noastră e cea mai grea şi mai mare istovire.

Doamne, miluieşte lumea Ta. Ai milă şi de noi, Doamne. Nu ne lăsa pradă singurătăţii, disperării, tristeţii! Adună-ne într-o singură turmă şi ne miluieşte.

Aseară citeam despre Francisc de Assisi[6] şi am găsit următoarea frază: „când era ispitit trupeşte îşi pedepsea corpul aruncându-se într-o apă rece ca gheaţa”.

Vă daţi seama ce stare de satanizare avea omul acesta, de nu se îmbolnăvea, aruncându-se de multe ori într-o apă atât de rece?

De la el a început la catolici teatrul religios de Crăciun. Prima piesă o pune în scenă în 1223.

Când vezi boul şi asinul ca statuiete, pe Prea Curata, pe Sfântul Iosif şi în centru, pe paie, pe Domnul, nu vezi nicio taină, nicio sfinţenie, ci numai nişte figurine moarte, ţepene.

În jurul datei de 14 septembrie 1224 îi apar stigmatele, aceste noi „minuni” ale Satanei, „confecționate” special pentru catolicii eretici.

Nu mai se petrec minunile de până atunci, ci „altele”, „în alt fel”.

Satana le-a făcut „minuni proprii” catolicilor, protestanţilor, neoprotestanţilor, păgânilor.

Cele 5 răni care îi apar lui Francisc (care înseamnă „francezul”) vor dura până la moartea sa, survenită în ziua în 2 octombrie 1226.

Și demonii le-au făcut ca pe o „substituire” a suferințelor lui Hristos Dumnezeu. Francisc va suferi „în locul” Domnului.

Şi azi, într-o ţară catolică, unii se crucifică ca să li se ierte păcatele.

Comut centrul de atenţie: nuvela Cheile[7] a lui Arghezi e o delicateţe rară. Acesta ridică un fapt –  probabil autentic sau cu o miză de realitate –  petrecut cu cei doi copii ai săi, la nivelul unei lupte împotriva lui şi a soţiei sale, la care el e de partea copiilor.

Dulapurile sunt închise, cheile stau la cei mari, iar copiii parcă sunt făcuţi într-adins mici, de parcă „copiii trebuie să fie mici şi să stea mici o viaţă întreagă”[8].

Curiozitatea duce la căderea dulapului peste copii, ei sunt salvaţi, sunt judecaţi de un complet de judecată „necruţător” şi pentru că la întrebarea: „Câţi ani ai?”, Baruţu răspunde: „Sunt bătrân”, completul îi scoate afară pe acuzaţi, pentru ca să poată să râdă din toată inima.

În loc de „catastrofă” li se dă pe mână cheile. Dar cum nu li s-a spus care la care broască merge, nicio uşă nu s-a deschis.

Şi copilul crede că nu sunt bune şi reîntoarce cheile părinţilor, deşi părinţii ar fi trebuit să le spună despre chei copiilor lor, pentru ca să ştie că sunt responsabili şi ei pentru ele.

Frumuseţea nuvelei e aceea, că autorul a luat partea celor mici şi a gândit ca ei.

Şi gândirea ca ei a fost înduioşătoare, cum nu ar fi fost dacă ar fi spus în mod rece, că vor fi pedepsiţi cei care au dărâmat mobila.

În filmul „Cu vărul Vinny nu-i de glumit”, avocatul impostor îl învinge pe avocatul tehnic prin paşi mărunţi şi uimitori.

Experta în maşini ne lasă cu gura căscată. Trenul, porcii sau uzina îl scoală la 5 dimineaţa. Stă de mai multe ori la închisoare. Dar e admirabil prin aceea, că duce la un succes net procesul, care părea „fără scăpare”.

Oamenii vor să trăiască ca în filme. Dar pentru că le e teamă să o spună şi să o facă, tocmai de aceea doar visează la faptul de a trăi ca-n filme.

Mi-am adus aminte de preotul Florentius. Acesta începe să îl invidieze pe Sfântul Benedict de Nursia[9] şi să îi facă publicitate negativă în faţa celor care veneau la mănăstirea sa.

Ca să o termine cu Sfântul Benedict, îi trimite o pâine otrăvită spunându-i că e „sfinţită”. Şi pentru că nu o mănâncă, atunci, ca să îi smintească pe ucenicii acestuia, trimite în grădina mănăstirii un grup de tinere fete goale şi le pune să danseze în faţa monahilor.

Despre acest preot: no comment[10]. Deşi se pot spune multe…

Vieţile Sfinţilor lui Dumnezeu au fost scrise ca să ştim ce să facem şi de ce să ne ferim.

Ele sunt un compendiu al vieţii, cu alb şi negru la un loc, din care şi negrul poate aduce alb.

Căci exemplul rău ne poate învăţa să iubim binele, dacă răul e o aşa de mare decădere și să ne ferim de rău.


[1] Biserica de lemn de lângă staţia de metrou Titan.

[2] Omul „mare”, omul „important”, adică „omul cu bani” și nu cu multă sfințenie și știință.

[3] Variantă regională a lui bojoci, care înseamnă plămâni.

[4] Inițiere sfântă, profundă în teologia ortodoxă și în viața duhovnicească.

[5] Înșelătorii.

[6] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Francisc_de_Assisi.

[7] Tudor Arghezi, Versuri şi proză, ed. a II-a, Ed. Ion Creangă, București, 1985. Nuvela e între p. 78-86.

[8] Idem, p. 79.

[9] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Benedict_de_Nursia.

[10] În engleză: fără comentarii.

Did you like this? Share it: