Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [35]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 331-335.

***

Îi deformăm pe cei care ne privesc, pentru că iubindu-ne ne imită deformarea, strâmbarea firii noastre adusă de patimi.

Cei care ne privesc urâciunea ne-o pot urma şi aceştia devin la fel de urâţi ca şi noi.

Copiii preiau urâciunea părinților, o duc mai departe, considerând-o o preluare de familie, o „moştenire lăudabilă”.

Dar cu ceea ce se laudă ei, eu mă întristez, pentru că patimile sunt o tristeţe şi un mod de desfigurare personală plin de nebunie.

*

Kevin, cel care o iubeşte pe fata din tren.

„Întreaga” Americă priveşte la iubirea a doi tineri, de parcă nimeni nu mai iubeşte şi doar ei, în această masă amorfă, se iubesc.

Spectacolul la care cască ochii toată lumea.

Şi cineva spune în film: întâi contează postul/locul de muncă, apoi banii/salariul şi „dragostea o cumperi”. Iată paradigma societăţii de azi!

Îți trebuie viața biologică pe când împlinirea sufletească e un lucru indiferent. Adică se poate trăi „și fără” să fii împlinit sufletește și duhovnicește.

*

Astăzi, Prea Curata Stăpână, m-a purtat spre un loc, unde puteai să îţi auzi interiorul de atâta tăcere.

Am plecat cu metroul şi am coborât la staţia Pipera. O vânzătoare de ziare şi o femeie care mergea şi ea la Sfânta Mănăstire, m-au ajutat să ajung la Sfânta Mănăstire Christiana[1], într-un loc pustiu şi aruncată pe un câmp neprimitor.

Ele au fost femeile prin care am fost ghidat să ajung.

Mă dor picioarele, am făcut o bătătură în talpă dar m-am liniştit. E vorba de o mănăstire de maici…și unele chipuri îmi erau cunoscute de la facultate, pentru că sunt studente la noi.

Pictura e la început. Abia s-a terminat de pictat Sfântul Altar şi cele două strane. Însă s-a folosit un roşu foarte viu, pe gustul tinerelor maici dar în discrepanţă cu teologia picturii.

– De ce o maică e îmbrăcată în negru?

– Pentru că ea e moartă pentru lume. Ea trebuie să ajungă să-şi omoare patimile. Şi negrul hainelor ei îi spun să nu îşi mai simtă trupul viu, să nu îi mai facă poftele.

Faţa şi mâinile îi sunt neacoperite. Cu faţa priveşte spre Dumnezeu iar cu mâinile lucrează pentru aproapele.

Şi mersul ei nu trebuie să trădeze eleganţă, ci smerenie.

Şi aici, din păcate, cu toată frumusețea și tăcerea din Biserică, era vizibil sentimentul de clan.

„Ceilalţi” erau fraţii lor…dar fără să se implice prea mult.

Am fost însă uimit din nou de locurile unde te poate duce Dumnezeu, dacă te laşi în mâna Sa.

Când am plecat de acasă nu am știut unde voi fi la slujbă. Am plecat pur și simplu…și unde am simțit să mă duc acolo m-am dus.

*

Dezamăgirea e un gol în inimă, o simţire a răcelii, a neiubirii. Şi când simţi că cel ce te iubea a uitat de tine sau nu mai priveşte foarte atent la tine, te simţi singur, părăsit, aruncat afară.

Dezamăgirea noastră trebuie să o aruncăm în faţa lui Dumnezeu.

Rugăciunea smerită e cea care umple acest gol nociv.

Doamne, nu lăsa să ne inunde răceala dezamăgirii, răceala singurătăţii, a deznădejdii. Toate lucrurile au un sens şi Tu vrei să ne înveţi de fiecare dată altceva.

Nu lăsa, Doamne, ca lecţiile Tale de iubire să le percepem ca o depărtare a Ta de noi, ca o nepăsare a Ta de noi, Tu, Care eşti iubirea lumii acesteia, Care iubeşti lumea Ta mai mult decât poate ea să înţeleagă vreodată.

Doamne umple-ne cu iubirea Ta! Dă-ne să ne smerim înaintea Ta, că Tu eşti lumina şi viaţa noastră.

Avem nevoie de Tine, Dumnezeul meu, avem nevoie de mila Ta. Avem nevoie de bunătatea Ta negrăită, care ne iartă păcatele noastre şi ne pune pe noi iarăşi în starea de fii ai Tăi.

*

Îi era frică ca demonii să nu îi sară în spate când se duce noaptea la veceu în grădină.

Sau auzind de preotul care a fost „transportat” de draci de la slujbă în mijlocul oraşului, i se pare că ar putea fi luat pe sus şi el.

Viitorul este incert. I se face frică să gândească.

Egoismul îi face cu ochiul şi se gândeşte în mod păcătos, dacă va putea trece vreun hop din viaţa lui.

Dar aceste gânduri nu au nimic de-a face cu smerenia şi cu lăsarea în voia lui Dumnezeu.

De ce trebuie să fii atât de laş?

De ce trebuie să îţi faci tot felul de planuri, care nu au nimic de-a face cu realitatea, ci sunt doar fantezii de duzină?

Frica de a nu înnebuni e o frică pe care dracii o aduc celor care se curăţesc de patimi.

Frica, panica din faţa exorcismelor te face anormal.

Vrem să rezolvăm totul repede.

Vrem minuni care să nu ne schimbe şi victorii intelectuale pentru care să nu suferim şi pentru care să nu depunem eforturi.

Ne închipuim cum ar fi fost dacă am fi scris noi cartea aceea sau cum ar fi fost dacă vorbeam şi noi atunci…

Dar nu conştientizăm, că am fi putut face accident vascular cerebral înainte ca să spunem două cuvinte sau să scriem trei rânduri.

Vrem să fim alţii, pentru că nu ştim să fim noi înşine sau nu vrem să devenim noi înşine, cu harul lui Dumnezeu.

Tot felul de frici ne străbat.

Conştiinţa că nu am făcut vreun lucru ne avertizează.

Presiunea psihică e prea mare, încât unii se şi întreabă de cum au putut să reziste până azi.

Spunem: „nebun”…dar nu prea ştim cât de siguri suntem în ceea ce spunem. Nici nu putem să împrejmuim, să delimităm acest termen, realitatea lui.

Cum spovedim un nebun?

Cum înţelegem deficienţele altora, când noi nu le avem?

Ce responsabilitate am eu, faţă de cel care nu se poate ajuta pe sine?

Uneori vrem să cunoaştem multă lume. Dar dacă am cunoaşte-o, ne-am da seama, că acest demers ne solicită foarte mult.

A cunoaşte pe cineva înseamnă a trece prin multe faze de apropiere şi de îndepărtare, de acceptare şi de respingere, de tachinare, de încercare din ambele părţi de a trece peste asperităţi, peste neajunsuri.

Şi când am citit ceva despre nişte teologi protestanţi, demonii îmi spuneau, în timp ce citeam, că am început să tâlcuiesc Molitfelnicul, la care lucrez acum, ca protestanţii, deși eu îl înțeleg prin luminarea lui Dumnezeu, cu toate păcatele mele.

Însă răutatea demonilor se vede din aceea, că în timp ce citeam o carte teologică protestantă ei îmi vorbeau despre motivațiile sau despre modul în care comentez eu Molitfelnicul.

Interferenţele demonilor par gândurile noastre dar nu sunt.

Un gând trebuie să apară din motivaţia expresă a căutării mele, din dorinţa mea, din aşteptarea mea.

Dar interferenţele demonice sunt gânduri deja făcute şi aruncate în ograda minţii mele. Nu-mi aparţin, însă apar ca ceva ce mi-ar aparţine.

Şi poţi astfel să încurci, în mod grav, ceea ce vrei tu cu ceea ce vor dracii şi crezi că e voinţa ta.

Când ispitele trec, înţelegi că a fost un cutremur într-un pahar cu apă.

Te uiţi mereu. Nu mai ştii cum arătai sau cum arăţi.

Mergi mai departe, şi nu sperai ca mai departe să simţi şi să trăieşti lucruri pe care nu le aşteptai.


[1] A se vedea: http://manastirea_christiana.crestinortodox.ro/.

Did you like this? Share it:

Previous

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [34]

Next

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [36]

3 Comments

  1. Camelia

    Spuneti Dvs., Parinte:

    A cunoaşte pe cineva înseamnă a trece prin multe faze de apropiere şi de îndepărtare, de acceptare şi de respingere, de tachinare, de încercare din ambele părţi de a trece peste asperităţi, peste neajunsuri.

    Eu cred ca aceasta inseamna nu doar sa ne intelegem propriile noastre neputinte in drumul catre ideal, ci sa ni le si asumam. Iar prin prisma lor sa intelegem si neputinta celui de langa noi.

    Oamenii numesc acest lucru maturitate.

    Domnul insa ne sta alaturi mereu si se daruie pe Sine prin Duhul Sau, mangaind, alinand si vindecand sufletele ranite de limitarile aceste lumi imperfecte.

  2. Camelia

    Una din reclamele care se difuzeaza de ceva vreme prin autobuzele RATB-ului suna astfel: Cine nu-si cunoaste trecutul, nu poate intelege prezentul.

    Din punct de vedere istoric, fireste.

    Parafrazand, as incerca a spune ca, cel ce nu-si cunoaste pacatele trecutului nu poate intelege greselile prezentului.

    Insa pentru asta avem nevoie sa privim cat mai adanc in noi insine, sa putem accepta deschis limitele puterilor noastre omenesti. Restul este doar o iluzie.

    Sau putem fi fortati prin imprejurari nefavorabile ale vietii pe care, din pacate, le etichetam drept absenta a lui Dumnezeu din viata noastra.

    Va multumesc pentru gandurile pe care le impartiti cu noi si va doresc un post usor si binecuvantat!

  3. Vă mulțumim frumos, doamnă Camelia și ne bucurăm, după cum știți, să ieșim în întâmpinarea celor care caută adevărul în ei înșiși și în întreaga lume!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén