Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 339-342.

***

După mult mers pe jos, după un ocol asumat, timp în care mi-am dat seama de sărăcia din anumite părţi ale Bucureştiului, am ajuns la Biserica Sfântul Ştefan, la Cuibul cu barză[1].

Deşi ştiam că acolo a fost un „cuib” al ereziei cândva, am găsit o atmosferă duhovnicească foarte bună, liniştitoare.

Părintele Daniel [Benga] [2] a predicat la fiul cel risipitor despre pocăinţă – un drum interior mai întâi – apoi despre conştiinţă şi despre grija părinţilor faţă de copii.

Am observat cu bucurie subtilitatea interpretării sale, modul în care a condus discuţia în cadrul omiletic, implicarea directă în realitatea descurajantă a tineretului actual.

Întoarcerea acasă e o regăsire.

Conştiinţa, după tâlcuirea semantică a limbii greceşti, e o ştiinţă cu Dumnezeu. Dumnezeu a lăsat conştiinţa omului și ea ne va fi adevăratul nostru judecător.

Conştiinţa e judecător dar şi sfătuitor.

La un moment dat a interpretat o poveste populară, spunând că demonii au trei lucruri: un ac, o pătură şi o trâmbiţă.

Când ne momesc, ne înţeapă cu acul. Acul, înţepătura lui e prima lor intervenţie.

Dacă vrem păcatul, atunci ne acoperă conştiinţa şi mintea cu o pătură, pentru ca să îl vrem, pentru ca să îl facem până la capăt.

Şi după ce facem păcatul, ne ia pătura de pe minte şi încep să ţipe din trâmbiţă, adică începe să ne mustre conştiinţa.

Celălalt preot mi-a vorbit cu multă grijă şi atenție. M-a bucurat mult intervenţia sa.

Doamne, miluieşte-i pe robii Tăi aceştia şi ajută-le lor! Fii cu ei şi îi iartă şi îi miluieşte!

A interpretat cuvinte ale Fericitului Arsenie Boca[3], ale Fericitului Paisie [Eznepidis] Aghioritul[4], ale Fericitului Nicolae [Steinhardt][5] de la Rohia şi a amintit de încercarea lui [Constantin] Noica[6] de a comenta această parabolă: a fiului curvar.

„E duminica noastră, a tuturora, căci toţi suntem fii rătăcitori”, a subliniat predicatorul nostru.

Din fericire, aici nimeni nu s-a uitat la mine suspect şi nu am găsit în comunitatea aceasta aroganţa „ştiutorilor” din alte părți.

Aici se citeşte anaforaua liturgică cu voce tare, ca şi la Biserica Rusă, dar locaşul e mic şi, pe deasupra, e și monument istoric.

Deodată, mi-am dat seama că aici am retrăit clipa de aşteptare a cuvântului lui Dumnezeu, nesaţul după autenticitatea credinţei şi a experienţei ortodoxe pusă în cuvinte actuale.

După o predică ortodoxă autentică începi să respiri normal.

Și autentică înseamnă vie, problematizatoare, despre adevăruri profunde și largi.

Aşa simt eu: pot respira, când după o slujbă cu simţire, auzi o predică cu înţelesuri smerite, vii.

Stăteam lângă Sfânta Cruce a Domnului şi priveam rana din coasta Sa dreaptă. Eu sunt, Doamne, cel ce Te-am răstignit cu patimile şi cu poftele mele!

Trei picături de sânge erau curse iar altele pătaseră deja ştergarul din jurul coapselor Sale.

Axionul m-a liniştit şi el: modulaţii făcute cu supleţe.

Când am ieşit afară din Biserică i-am mulţumit lui  Dumnezeu pentru o asemenea bucurie liturgică.

Înainte ca să găsesc Sfânta Biserică însă, am trăit o altă înţelegere minunată, o vedere duhovnicească. O tânără doamnă mergea alături de o femeie mai în vârstă.

Şi, deodată, parcă nu am mai văzut trupul ei, al celei tinere, ci sufletul i se vedea prin trup. Trupul ei era ca o mişcare continuă a sufletului ei.

Şi acest lucru mi l-a dat Dumnezeu să îl văd, tocmai când abia gândisem, la cât de mult îşi exprima sexualitatea ei, prin fiecare mişcare pe care o făcea.

Adică prin cea care mă făcea să văd păcatul în mine, ca o povățuire profundă, Dumnezeu mi-a dat să văd adâncul sufletului ei dincolo de trupul ei.

Şi vederea mi-a confirmat faptul, că gândul care te străbate acela este şi cel care te conduce.

Eşti la un moment dat ceea ce simţi şi crezi, deşi eşti cu mult mai mult decât atât.

Dar patimile ne reduc comportamentul la mult mai puţin decât suntem noi, în afară de faptul că ni-l deviază într-un mod uluitor de mare.

Pentru că eu m-am născut în acest timp, de aceea și ştiu modul subversiv al comportamentului uman de azi, îl intuiesc, ca şi toţi ceilalţi.

Fiecare ştim ce înseamnă o fustă scurtă, de ce femeia vrea să i se vadă sânii, de ce bărbatul se bărbiereşte şi îşi dă cu spray, de ce se folosesc bijuteriile şi la ce folosesc banii.

Şi tocmai pentru că ştim cu toţii de ce, lucrurile se fac între noi fără prea multe explicaţii.

Dar într-un timp mai vechi nu ştiu cum a fost în mod concret.

Ştiu patimile de azi pentru că le am şi ele se manifestă într-un anume fel. Dar nu intuiesc prea bine modul în care îşi înţelegeau cei din vechime patimile, şi cum şi le expuneau sau şi le sugerau.

Mai târziu, cei care n-au trăit aceste vremuri despre care scriu acum, nu vor putea percepe întreaga realitate, la cald, ca noi, cei de azi.

Timpul nostru va deveni istorie.

Istoria are doar unele fragmente vii: acelea care au exprimat adevărul în mod acrivic. Şi acele fragmente le recuperăm de oriunde.

Când citim Sfânta Scriptură sau vieţile Sfinţilor noştri observăm că viaţa nu este exprimată depreciat, ci ea este un şuvoi.

Curge harul Său spre noi. O simţim din plin.

Dar unde apropierea de adevăr e mai slabă, în scrieri literare, acte, documente, adevărul trebuie să-l culegem cu grijă.

Harry Potter[7] e jocul de calculator şi filmul în care demonicul e o fantezie în mişcare.

Zbori pe mătură, intri prin zid, dintr-un ou se naşte un dragon şi, mai ales afli, spre deliciul telespectatorului de la noi, că România e ţara dragonilor, unde cresc şi se vânează dragoni.

Răul, vrea să ni se spună, nu e el „atât de rău”, ci are şi accente „drăguţe”.

Camerele mai au şi alte cămări, cămăruţe. Tot felul de ascunzişuri. Există aşteptare

Deci nu se termină nimic dar, tot la fel, nimic nu e real.

Viaţa ca-n filme e o viaţă în care mintea crede tot, pentru că „nu există minte”, pentru că „nu ştim nimic”, pentru că „nu există nimic”.

Şi acest enunţ din urmă – „nu există nimic” – vrea să ni se infuzeze adânc, ca să nu ne mai temem de Dumnezeu, de drac, sau de om. Să nu ne mai temem de nimeni.

A trăi disperarea azi dar, în acelaşi timp, şi „liniştea” înseamnă a avea conştiinţa că „nimic nu există şi totul e doar un joc prost”.

Se caută faptul, ca omul să nu mai aibă un centru nicăieri, o scăpare a lui, o liniște a lui.

Omul vrea să fie lăsat singur deşi nu poţi să fii singur în creaţia lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu vrea ceva, lucrurile se leagă.

Totul merge înainte, ţi se sugerează ce trebuie să faci.

Am vrut să merg undeva şi am fost condus spre altă parte.

Aceste peregrinări ale mele, îmi arată cum Dumnezeu alege pentru noi lucruri mai bune decât orice aşteptare a noastră.


[1] A se vedea: http://www.bisericacuibulcubarza.ro/.

[2] CV-ul său: http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=23%3Apr-conf-dr-daniel-benga&option=com_content&Itemid=273. La teza sa doctorală mi-a plăcut documentarea ei…și am citit-o, în manuscris, în biblioteca facultății, înainte ca aceasta să fie editată.

[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Arsenie_Boca.

[4] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Paisie_Aghioritul.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Harry_Potter.

Did you like this? Share it: