Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 342-347.

***

Ziua căsătoriei noastre civile. Aşteptările şi pregătirile nu sunt pentru cine este invitat, ci pentru cine vrea să răspundă invitaţiei.

Refuzul unora le destăinuie inima. Și inima spune lucrurile pe faţă, când e pusă în situaţii limită şi nu numai.

E importantă viaţa unui om? E o întrebare care nu ne-o mai punem la modul serios pentru că a devenit o întrebare „ironică”.

Aseară, un cuplu tânăr fără casă, a trebuit să facă ceva radical: să îşi dea cei doi copii la orfelinat. Ambii erau îndureraţi, necăjiţi.

Spunea tatăl, că în loc să se îmbolnăvească mai rău, trăind împreună cu ei prin scările blocurilor pe unde ei se aciuează, mai bine să aibă cei doi copii ai lor un trai asigurat de către stat, dacă el şi soţia lui nu pot avea parte de așa ceva.

Şi când am auzit aceste cuvinte, mi s-a părut gestul lor un act de mare responsabilitate, de multă dragoste pentru copiii lor, chiar dacă ei trăiau în concubinaj.

Dar oficialităţile statului român însă, pe aceşti oameni responsabili, i-au „decăzut din drepturile părinteşti”, până vor avea condiţii mai bune de viaţă.

Adică cum, acum ei nu mai pot fi părinţii lor? Cine poate să îţi ia dreptul de părinte, când acest drept nu se poate sechestra de către nimeni? I-a făcut cumva statul?

Îmi aduc aminte de o altă exprimare tâmpită, a unui alt părinte de copil, care a spus reporterului TV, că dacă copilul său s-a căsătorit cu altcineva, pe care el nu l-a vrut, atunci el nu îi mai ajută, ci statul trebuie să îi ajute.

Şi am tot glumit pe situaţia asta cu Gianina [Picioruș]: „Ce, eu v-am făcut?! Statul v-a făcut! El să vă crească”.

Cum să ne facă statul, părinţi iresponsabili?!

Când minciunile voastre au devenit un mariaj, iar mariajul vostru a devenit un număr de copii, iar copiii voştri au devenit nişte fiinţe neiubite şi neînţelese, vina nu aparţine copiilor ci, în cea mai mare parte, vă revine vouă.

E inadmisibil să iubeşti pe cineva şi să nu lupţi pentru el. Să nu lupţi să îl înţelegi, să nu îl urmezi, să nu fugi după el, să nu cauţi cuvinte care să-l facă să te simtă.

Cum putem vorbi cu câinii şi cu pisicile, şi nu putem să vorbim cu copiii noştri?

Cum putem să nu avem timp pentru ei, dacă i-am făcut cu dragoste şi din dragoste?

Dar dacă am făcut unul, doi şi am avortat zeci, bineînţeles că dragostea noastră e cariată. E o dragoste cu miros de cadavru.

Ne plictisim de noi înşine.

Nu mai credem nici în ceea ce putem să facem acum, darămite să mai sperăm la alte clipe din viitor.

Cei care nu Îl ştiu pe Dumnezeu în ei, care nu Îl simt în ei, îşi duc regretul singurătăţii oriunde, golul acesta înviforat, pustiul acesta fără sens, care îi indispune amarnic.

Îşi duc propria casă de nebuni în spinare, ca melcul.

Inima lor nu se bucură de nimic în mod deplin. Simt şi ei că le lipseşte „ceva”. Dar, în adevăr, le lipseşte „Cineva”.

Şi acest Cineva ne fugăreşte peste tot, ne caută peste tot, ne aşteaptă peste tot. Acest Cineva este extrem de insistent. Nu Se dă bătut, învins de nesimţirea noastră. El nu ţine doar două predici şi aşteaptă ca oameni să devină Sfinţi peste noapte.

El nu crede în „Sfinţi” făcuţi la comandă, în „Sfinţi” făcuţi din frică, în „Sfinţi” inconştienţi de El şi de ei.

Acest Cineva nu ne pune la zid pentru fiecare greşeală a noastră, nu e un securist care să vrea să ne facă răul, nu e unul care ne pune pe rug, un inchizitor, nu e unul care să ne vadă doar din când în când situaţia, așa, ca un prefect al capitalei, care vede ceva numai când vrea el.

Acel Cineva e Dumnezeu. Și Dumnezeul nostru e atent, foarte atent la fiecare mişcare a inimii noastre, la fiecare gând nerostit, la fiecare faptă făcută sau încă nefăcută, la fiecare pas, la fiecare mişcare a mâinii noastre.

Dumnezeu ne priveşte tot timpul, fără ca asta să însemne că suntem urmăriţi din satelit.

Ci privirea Lui ne susţine moralul, căci El e Prietenul nostru cel mai bun, neaşteptat de bun şi de înţelegător.

Unii s-au învăţat sau au fost învăţaţi să repete doar fraze. Şi când nu spui fraza teologică pe care el o ştia de-a gata, pari suspect, pentru că nu îl interesează să gândească ceea ce spui tu, ci vrea să i se spună ceea ce ştie şi el de fapt.

Şi când îi spui răspunsul „standard”, el îţi spune: „ştiam şi eu asta”.

Dar, de fapt, el nu ştia nici ceea ce i-ai spus. Căci nu şi-a muncit niciodată capul să meargă mai departe cu înţelegerea, şi să judece şi să experieze conţinutul credinţei noastre şi nu textualitatea ei, ci a rămas doar la faza de papagal repetitiv, de memorator mecanic, care are ca mamă pe lenea cu diplomă.

Ne lovim de morile de vânt, pentru că uneori confundăm ce pare să fie omul cu ceea ce este el, cu ceea ce înțelegem până la urmă că este, că poate.

Şi, cel mai adesea, îl găsim pe omul nepotrivit, care e pus la locul potrivit. Pe cel care nu merita să fie acolo, în locul acela, de care se împiedică mulți.

Sau îl întâlnim pe omul, care s-a dezis, la un moment dat, într-un mod înfiorător, de menirea lui, de vocația lui, pe care l-a corupt „mediul ambiant”, chiar dacă odată avea principii cât de cât solide.

În locul stabilităţii care se câştigă prin nevoinţă, prin studiu, prin rugăciune, printr-o viaţă eclesială, ne situăm în barca celor care se aventurează spre necunoscuturi utopice.

Câţiva ani la rând am beneficiat de milosteniile unui domn, creștin ortodox fervent, cu care nu am vorbit decât în anumite momente.

Primeam cărţi şi bani de la dumnealui fără să îi solicit sau, uneori, de foarte puține ori, i-am cerut ajutorul în mod expres.

S-a constituit pentru mine într-un sprijin enorm, în mijlocul nesimțirii din jur, pentru că am trăit relația mea cu el ca pe relația cu un om providențial. L-am resimțit ca pe omul pe care mi l-a trimis Maica lui Dumnezeu în viața mea.

Dumnezeu a lucrat prin acesta într-un mod foarte discret. I-am înțeles dorința de a mă ajuta, de a rămâne memorabil la modul pozitiv în viața mea și de a se confesa cuiva despre diverse probleme: religioase, experențiale, filosofice, culturale, politice…

Dar, de curând, după ce am primit o sumă imensă de la el (fără să îmi ceară nimic în schimb), care mi-a prins bine la pregătirile pentru cununia civilă, am aflat mai multe despre el, pentru că a vrut să stăm mai mult timp de vorbă.

Şi descoperirea mea a fost dezamăgitoare vizavi de persoana sa: nu îmi dădea bani pentru că mă înţelesese întrucâtva, ci pentru ca să-şi ispăşească anumite păcate și să-și împlinească unele făgăduinţe personale.

Adică am fost ales în mod aleatoriu pentru asta…și nu pentru că a văzut ceva în mine.

Însă eu am văzut multe lucruri în dumnealui, de-a lungul timpului…dar nu am vrut să-i remarc nicio neregulă. Am vrut să văd ce dorește să facă, până unde țin destăinuirile…

Însă în clipa când am început să îi arăt greşelile de gândire şi neştiinţa în planul teologic sau modul meu de a fi, ce fel de experiență am în spate, teologică, ascetică, culturală, filosofică etc. a început pur şi simplu să tremure.

M-a rugat să tac din gură, pentru ca să nu „îl tulbur”. Pentru ca nu cumva „să îi clatin credinţa”.

Dar cum se poate clătina credinţa, când ea e o stâncă, care se bazează pe simţirea prezenţei lui Dumnezeu şi a lucrărilor Sale?

A ieşit la suprafaţă și pentru el, și-a dat seama și el că se apropie de sine sau că eu pot să îi spun și mai multe despre sine…și a izbucnit din el orgoliul, adâncul înşelării, ipocrizia, patimile mascate până atunci.

A dorit, în mod brutal, ca să se îndepărteze de mine…ca să nu aflu mai multe despre sine.

Şi am înţeles ceva izbitor în persoana lui – deşi nu era o noutate cu totul „nouă” pentru mine – că în Sfânta Biserică primează mentalitatea decăzută printre credincioşii noştri mai degrabă decât mintea nouă, regenerată a credinciosului autentic.

El este un exemplu elocvent în acest sens.

Merge în fiecare duminică la Sfânta Biserică, a învăţat Sfânta Liturghie „pe de rost” – aşa spune el, pentru că nici nu cred că ştie faptul, că preotul spune multe rugăciuni în Sfântul Altar, neştiute de credincioşi – dar nu a înţeles să se bucure de înţelegere cu smerenie şi să dorească să afle adevărul din ce în ce mai mult.

După o discuţie de două ore în metrou, stând în picioare, când eu eram obosit mort, a început să îmi zâmbească ironic, dispreţuitor, ca şi când aş fi spus nişte prostii

Și m-am simţit ridicol! Și întotdeauna mă simt ridicol…când îmi dau seama că vorbesc lucruri prea mari pentru multe capete. Adică atunci când dau orzul pe gâștele care nu-l savurează

În loc să accepte că nu are competenţă în domeniul teologic, cum eu nu am competență în domeniul său, al ingineriei, şi nu o să pretind niciodată că am, lui i se părea că ştie multe despre teologie, după câteva cărţi citite, şi că acestea îi sunt „de ajuns”, dar îl și fac capabil de un dialog teologic cu un masterand în Teologie.

I se părea foarte normal să-mi dea mie lecţii de teologie, deşi eu nu am avut niciodată dorinţa să fiu ipocrit cu el, şi să pretind că aş putea să fiu „normativ” în lucruri care îmi sunt străine tot la fel de mult ca şi planeta Jupiter.

Și am mai tras o concluzie, acolo, în mijlocul oboselii, de îmi venea să pic jos: sunt mult, mult prea sincer cu oamenii (când ei nu doresc să fie cineva sincer cu ei) şi de aceea îmi pierd prietenii, pentru că nu îi „menajez”, adică nu îi mint cu delicatețe, cu geniu, lucru de altfel foarte ușor pentru mine. Chiar prea ușor

L-am privit cu atenţie: abia aștepta să scape de mine, când a înțeles cât de profund și de categoric privesc lucrurile teologice.

Demonii îl mânau departe, spunându-i că trebuie să se „liniştească” și că nu el, ci eu sunt sursa neliniștii lui interioare.

L-am pupat pe obraz la finalul discuţiei, şi am simţit că nu se mai aştepta să o fac. Era uimit că eu sunt amiabil, liniștit în fața lui deși ar fi trebuit să fiu tot la fel de neliniștit ca și el.

Şi iarăşi am mai înţeles ceva: cât de orgolioase sunt discuţiile între oamenii lumeşti sau care au început să se îmbisericească la suflet dar s-au îmbisericit numai parţial.

Adică au gânduri bune, teologice în inimă dar și gânduri rele, care nu pot să se împrietenească între ele…și când i-ai lovit la adevăr devin violenți.

Însă discuţiile între oameni au tocmai scopul teologic de a ne face să ne cunoaștem reciproc, să ne înţelegem reciproc şi să ne iubim reciproc.

Pentru aceste lucruri ne-a dat Dumnezeu să vorbim unul cu altul: pentru a deveni mai profunzi, mai bogaţi interior, pentru a ne certifica experienţele sau pentru a le curăţi de înţelegeri şi fapte păcătoase.

Dar cei care nu admit că au și gânduri rele, neconforme cu adevărul…tocmai de aceea sar în sus: pentru că se cred fără pată, fără cusur.

Și asta e înșelarea satanică!

Asta înseamnă să îți acoperi bubele, goliciunea, murdăria și să nu vrei să ți-o descoperi, să o pui în lumina adevărului Său și a comuniunii cu El.

Dacă am accepta și perspectiva altora ne-am îmbogăți experiența interioară și nu ne-am diminua-o.

Did you like this? Share it: