Zi: 11 martie 2011

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 352-357.

***

Acum o zi sau două am tradus un cântec şi un al doilea  ale lui Guns N’ Roses[1]. Deşi versurile lor sunt banale, succesul lor a fost şi este unul uimitor. Şi mulţi dintre fanii lor pot spune versurile pe de rost. Sunt sigur de asta.

În Don’t Cry [2], găsim versurile: „Există un cer deasupra ta, iubita mea, / şi de aceea nu plânge noaptea asta”.

Deşi nu se spune ce rost are cerul, faptul că i se cere ei să nu plângă e liniştitor pentru multe suflete de adolescente, care lăcrimează din cauza cine ştie cărui băiat.

Tinerii adorm ascultând muzică sau dansează până nu mai pot. Pentru unii muzica e viaţa lor.

Şi, deşi unuia ca mine i-ar suna creierii în cap de atâta muzică, dacă intri în camera unui adolescent, muzica e dată la maximum încât trebuie să răguşeşti ca să vorbeşti cu el.

November Rain[3] ţine aproape nouă minute. Şi la un moment dat auzi: „trebuie să încercăm să ucidem durerea”.

Dacă scoţi asta din context, poţi predica foarte bine pe acest subiect. Căci durerea păcatului trebuie ucisă în noi, pentru ca bucuria vieţii dumnezeieşti să iasă la lumină.

Tot aici: „este greu să ţii o lumânare / în ploaia rece de noiembrie”. Nu e sufletul nostru plin de dragoste ca o lumină, pe care uraganul ispitelor furibunde caută să o stingă?

Nu avem timp să predicăm oamenilor pe înţelesul lor, pentru că nu vrem să îi cunoaştem aşa cum sunt.

Şi dacă am avea experienţa vieţii lor, am putea înţelege deformările de care suferă, şi de ce nu le place ceea ce ţine de domeniul bisericesc.

De ce nu vin oamenii la Sfânta Biserică?

De ce nu îi atrage deloc pe unii?

Acestea sunt întrebări care ar trebui să ne chinuie zi şi noapte, pentru că răspunsul lor suntem noi, cei care venim acum la Sfânta Biserică.

Nu îi atrage, pentru că nu sunt mulţi care să le poată explica cum stau lucrurile cu locaşul ăsta și cu viața ortodoxă.

Suntem acuzaţi de anacronism, de cabotinism, de corupţie, de ipocrizie, de idealism, şi cred că într-o anumită cotă parte au dreptate, fără ca prin asta cei care ne acuză să fie ceva mai breji.

Dacă nu ştim să fim expliciţi şi pentru ei, pentru cei necredincioşi sau călduţi suntem anacronici.

Dacă slujim ceva cu mult fast, fără să ştim de ce suntem cabotini[4].

Dacă le luăm banii ca să îi facem preoţi, dacă le luăm bani ca să împărtăşim pe cineva, dacă-l jupuim pe om ca să îi înmormântăm mortul şi dacă în loc de preot, omul de rând vede un perceptor[5], care vrea să îi ia gâtul, atunci suntem şi corupţi.

Dacă predicăm una şi facem alta, dacă ne ascundem păcatul cu hainele şi dacă nasul ridicat pe sus şi morga intelectuală nu au şi rezultate concrete, în indiferent care domeniu de activitate, atunci noi, toţi oamenii Sfintei Biserici, care facem acest lucru, suntem şi ipocriţi.

De ce suntem acuzaţi de idealism? Pentru că ni se pare că lucrurile se obţin uşor. Şi asta pentru că nu cunoaştem cum se vindecă oamenii în interior.

La noi există „program pentru spovedanie”. Dacă la spital există cameră de gardă, la noi oamenii au boli numai între anumite ore. Şi asta arată indiferenţa noastră pentru adevărurile intime ale oamenilor.

– Dar ce, domnule, vrei ca noi să nu mai avem nicio familie şi să stăm numai în Biserică?

– Nu, nu e asta problema! Problema e că nu trebuie să fim preoţi numai cu numele, şi să credem că păstorim o comunitate, pe care de fapt nici nu o cunoaştem.

Trebuie să nu dăm sentimentul că preoția e o ocupație oarecare, ci trebuie să se vadă, mai mult decât explicit, că noi slujim lui Dumnezeu și oamenilor tot timpul.

Pe fondul unei grave oboseli mişcarea patimilor se activează ca urmare a neputinţei de a mai gândi.

Simţi că nu mai poţi să citeşti, să te rogi. Nu mai ai astâmpăr.

Oboseala mentală e cea care paralizează activitatea noastră și, pe care, uneori, o suspendă cu totul.

Schimbarea cărţii pe care o citeşti, a aerului, un nou decor te stimulează ca să continui mai cu spor.

Nu cred că pot fi folositor tuturor oamenilor.

Nu am neobrăzarea să cred, că voi fi înţeles de toţi.

Dar cei care sunt luminaţi de Dumnezeu şi care se bucură întru harul Său, se vor bucura de cuvintele acestei cărţi, pentru că le-am scris mânat fiind de El.

Când citesc o carte a unui Dumnezeiesc Părinte mă bucur ca şi când ar vorbi cu mine. Pentru că el chiar îmi vorbeşte prin harul Duhului Sfânt.

Cărţile duhovniceşti sunt o convorbire, o confesiune detaliată, o deşertare plină de generozitate a inimii.

Orice carte pe care o citesc e un mare dar dumnezeiesc.

Chiar dacă pare rea, înţelegerile sunt întotdeauna folositoare.

Trebuie să ne punem la curent cu tot ceea ce se întâmplă în lume şi cu ceea ce s-a întâmplat.

Cunoaşterea adevărului lumii e o cunoaştere de sine.

Ducem cu noi adevăruri cutremurătoare.

Adevărul unui om e tot ceea ce s-a întâmplat cu el.

Ce devine omul e important.

Drumul spre adevăratul om e de fapt experienţa duhovnicească.

Experienţa duhovnicească e formată din tot ceea ce am citit, am trăit, din păcatele şi faptele noastre bune, din toate amănuntele pe care le-am înregistrat în drumul nostru prin istorie.

Istoria e o mare bancă de date.

Dar veşnicia e adevăratul tărâm, care ne umple de viaţa dumnezeiască.

Şi veşnicia se revarsă în noi, atunci când ne sfinţim viaţa.

Scrisorile Fericitului Sofronie Saharov mi-au reliefat şi mai natural viaţa şi experienţa sa. Cred că sunt doar câteva scrisori din foarte multe.

Zvâcnirile vieţilor Sfinţilor sunt extrem de folositoare pentru cei care sunt pe drumul mântuirii. Şi aici aceste amănunte sunt calde, proaspete.

Oamenii sunt uimiţi când li se face un bine. Mai ales dacă tu le propui un ajutor, deşi ei nu te cunosc deloc.

Sunt surprinşi de faptul că pot fi ajutaţi de cineva care nu îi cunoaște.

Oamenii se simt necunoscuţi dar asta e o minciună.

Ne cunoaştem între noi când ne rugăm pentru întreaga lume. Dacă mă rog pentru toţi, atunci îi cunosc pe toţi, pot să îi cunosc pe toţi.

Dacă am disponibilitatea să îi iubesc pe toţi e foarte simplu să vreau să îi cunosc.

Numai dacă nu pot să îi iert, nu pot nici să îi cunosc.

Vreau să iert, iert, dar vreau să simt şi că sunt iertat. Dacă simt că nu sunt iertat, mă simt greu, ştiind că undeva nu pot să intru, pentru că uşile inimii îmi sunt închise.

De ce ne închidem inima?

De ce nu ne putem bucura de iubirea oamenilor?

Rezolvăm problemele prea simplu.

Astăzi vroiam să mă împărtăşesc dar mi s-a refuzat bucuria de a fi cu Dumnezeu.

Ştiu de ce mi se întâmplă asta: pentru ca niciodată, niciodată să nu refuz cuiva bucuria de a fi cu Dumnezeu.

Dumnezeu mă învaţă să nu procedez şi eu la fel.

Orice lovitură în inimă pe care o primesc e de fapt o lecţie de rezistenţă.

Când suntem flagelaţi interior de răutatea şi interesele meschine ale altora, atunci, de fapt, ne întărim iubirea în Dumnezeu şi în oameni, deşi oamenii sunt cei care vor să ne convingă că nu trebuie să îi iubim.

E paradoxal: pe cât oamenii vor să ne demonstreze că au ajuns mai rău decât animalele din junglă, în fiecare lovitură pe care o primim de la ei îi vedem tot mai frumoşi, adevăraţi Îngeri. Și asta îi enervează tot mai mult pe ei, şi ne sfinţeşte şi mai mult pe noi.

În lumea unde se proclamă libertatea de exprimare, alt paradox, noi ortodocşii vorbim tot mai puţin despre sfinţenie, adică despre cea mai mare culme a libertăţii personale.

Și asta pentru că libertatea de exprimare e o formă fără conţinut.

Ce să exprimi, dacă nu te cunoşti? Cum să te cunoşti, dacă renegi sursa primă a vieţii şi a cunoaşterii, pe Dumnezeu?

Şi cum să Îl cunoşti pe El, dacă nu renunţi la tine, dacă nu ţi-e silă de tine, dacă nu te dezici de proasta ta minte pentru o minte frumoasă, plină de strălucire dumnezeiască?

Cum să gândeşti frumos, dacă ai o minte care nu simte frumuseţea?

Şi tocmai de aceea iubim o casă mai mult decât adevărul, pentru că nu ştim că adevărul e o umplere de har, care ne satură mai mult decât tot pământul acesta pe care îl vedem.

Cei pe care nu i-a atins Dumnezeu au rămas la fel: nişte oameni robiţi de înţelesurile slabe ale acestei lumi. Nu palpită în ei nicio bucurie mai presus de lumea asta.

Ei nu îşi pot permite să pară nebuni, proşti, anemici, fără rost pentru lumea asta. Dar acelora pe care i-a cunoscut Dumnezeu şi care vorbesc cu El mereu, non stop, în taina inimii lor, nu le pasă ce spun oamenii care vor să pară corecţi, probi, disciplinaţi, educaţi, stilaţi, pentru că pe ei îi interesează numai ce spune Dumnezeu.

Ei sunt absorbiţi de Dumnezeu. Dumnezeu e mâncarea lor, foamea lor. Sunt nebuni pentru El. Se bucură de El ca de cea mai mare comoară, ca de Prietenul fără de care nu poţi trăi.

Iubirea Ta, Doamne, ne face nebuni, ne face fără sens pentru oamenii acestei lumi. Dar Tu ştii şi înţelegi iubirea celor care Te cheamă continuu.

Tu eşti cu noi. Tu ne asculţi. Noi nu vorbim cu pereţii, ci cu Tine. Şi nici Tu nu vorbeşti cu morţii, ci cu noi, cei vii, care auzim glasul Tău cel lin şi fremătăm de dor după Tine.

Cine ne poate opri, Doamne? Ce persecuţie şi boală ne poate stinge iubirea din noi? Cine ne poate opri gândul, ca să nu Îţi slujească Ţie? Cine ne poate face să pierim, dacă Tu eşti viaţa noastră şi viaţa lumii?

Tu ne faci să fim vii şi prin Tine viem noi, păcătoşii, robii Tăi. Tu ne faci vii. Tu eşti viaţa noastră. Şi dacă Tu eşti Viaţa, cine poate să moară fără Tine?

Cine poate respira fără Tine? Cine poate simţi fără Tine că trăieşte?

Şi dacă Tu trăieşti în noi şi noi trăim cu Tine, cine ne poate spune că noi visăm?

O, viaţa aceasta nu e un vis, ci e tocmai ieşirea din starea de visare!

Viaţa cu Tine e tocmai frumuseţea de a trăi veşnica frumuseţe.

---

[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Guns_N%27_Roses.

[2] În engleză: Nu plânge!

[3] Idem: Ploaie de noiembrie.

[4] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/cabotin.

[5] Idem: http://dexonline.ro/definitie/perceptor.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 347-352.

***

Oamenilor păcătoşi le place să fie minţiţi în stil mare.

Eşti „un prieten bun”, dacă ştii să scoţi în relief, adică să umfli enorm lucrurile bune pe care ei le au. Nu și pe cele rele…

Când vezi o telenovelă, afli că trebuie să te comporţi a-natural pentru ca să fii „la modă”. Şi când vrei să vorbeşti cu cineva, care vrea să fie minţit cu orice chip, trebuie să te faci o telenovelă şi să nu depăşeşti cu ceva şarlatania celuilalt, căci e de rău.

Discuţia a ajuns „un interes”.

Discuţia între doi oameni nu mai înseamnă pentru mulţi o întâlnire fără urmări pecuniare, ci totul se derulează dacă trebuie să primeşti ceva, să ai un profit de pe urma întâlnirii cu celălalt.

Ironia şi sarcasmul, două mari patimi, sunt tapetate ca ceva „genial”.

Iar cel care se crede geniu negativ e de fapt un om cu mult potenţial, dar pe care şi-l valorifică satanic, deşi adevărurile lui par „superioare” celorlalţi.

Politica e o formă de împărţire a maselor, care e profitabilă pentru mulţi.

Însă sexul, spre exemplu, pare un simpozion la care toată lumea e chemată. Și un alt simpozion ar fi sărăcia. Și poate, mai târziu sau mai devreme, şi incultura crasă.

„A te arâni” înseamnă să faci tot ce poţi numai pentru ca să trăieşti.

Şi dacă trebuie să o taie pe mă-sa în parcele şi să o dea la porci pentru bani, atunci o face. Nu stă pe gânduri. Acționează mai repede decât gândește, pentru că acționează instinctual.

Până la urmă, se gândeşte tânărul dezaxat de azi: „De ce nu pot să o ucid pe mama?”.  Și trece la treabă…pentru câți bani are el nevoie atunci.

Când eram eu copil mergea o vorbă printre noi, o axiomă[1] nenorocită, care a stricat viețile multora: „Toate femeile sunt nişte curve în afară de mama mea. Dar cum şi mama mea este femeie, atunci toate femeile sunt curve”.

Şi cei mai mari spuneau, că ar fi o zicere a lui Napoleon Bonaparte[2]. Nu știu dacă a zis-o el sau nu…

Esenţialul e acesta însă: că cei care au crezut acest lucru, au început să nu mai aibă încredere în nimeni.

Și am indicii sigure de la mulţi bărbaţi, că atunci când văd o femeie care le place, se gândesc mai întâi de toate la în ce poziţie s-ar culca cu ea şi ce i-ar face. Adică femeia e doar pentru sex și pentru nimic altceva.

Primul lor gând e să se culce cu ea, „să o facă în toate felurile”. De aceea nu trebuie să ne mai mire sexualizarea excesivă a relațiilor dintre bărbați și femei sau de ce nu există prietenii reale între bărbați și femei dacă nu se termină totul în pat…

Între bărbaţi, relațiile sexuale cu femei sunt tratate ca niște „delicateţi filosofice”. Şi între femei la fel…

Sex mult: asta vrem „cu toţii”!

Şi dacă spui cuiva că tu nu vrei asta, acela se uită la tine cu repulsie şi te crede marţian.

Dar unii nu sunt marţieni, ci vor să îşi sfinţească viaţa.

Eu aș vrea să aud la televizor non stop: Sfinţeşte-ţi viaţa!

Asta ar fi  o mare minune a secolului al XXI-lea.

*

M-am întors undeva[3], unde credeam că e bine pentru sufletul nostru şi am vrut să mă spovedesc la un preot pe care l-am citit şi care mă entuziasma.

Deși, prima dată, da semne că nu m-ar cunoaște…când am revenit a doua oară în Biserica sa am avut parte de un dezastru total la nivel relațional.

Ne-a spus că „nu are timp” să ne spovedească…Însă spunerea asta a fost pe un ton categoric, tradus in extenso[4]: „nu vreau să am niciodată de-a face cu voi”. Am înțeles mesajul…că nu suntem ostrogoți!

Am fost împreună cu Gianina [Picioruș]. Și a fost o decepție enormă pentru mine, pentru că i-am cunoscut și mai bine caracterul de la apropiere…

Fără doar și poate schimbarea sa de atitudine a fost a-naturală, pentru că părea înspăimântat, enervat, incomodat că mă vede.

Cred că a intervenit ceva între timp…Adică el a plecat urechea la niște „prieteni”, care „m-au vorbit de bine”. Așa se explică modul etanș în care ne-a vorbit.

O, Doamne, iartă-i pe acești neprieteni, care nu știu altceva decât să bârfească! Și iartă-l și pe preotul acesta, care plecând urechea la bârfe ne-a făcut să îl înțelegem nu în bunele lui, ci în relele caracterului său!

Aseară şi azi dimineaţă la rugăciune am simţit în inimă, de la harul lui Dumnezeu, să nu merg la el, căci e pomul lăudat…la care te duci cu 10 saci și te întorci cu 3 mere stricate…

Dar mintea îmi era cuprinsă de un entuziasm frumos.

De fapt unul dintre preoţi mă invitase să predic la Biserica lor. Adică nu venisem neinvitat ci, mai mult decât atât, și pregătit să predic…

Însă, ca și când nu ne-am fi cunoscut deloc…sau ca și când ne-am fi cunoscut dar eu aș fi omorât-o pe mama lui… preotul era rece ca zidul iernii.

M-a întrebat, totuși, văzându-mi perplexarea, dacă am postit şi m-am uitat în ochii lui. Credeam că glumeşte, pentru că spovedirea ține de sinceritatea inimii și de nimic altceva.

I-am spus că postesc miercurea şi vinerea şi posturile mari şi că mă spovedesc şi mă împărtăşesc la fiecare Sfântă Liturghie dacă sunt spovedit.

Dar atitudinea lui m-a consternat, atâta timp cât fusese săptămâna brânzei, şi nici el şi nici eu nu puteam posti în acele zile.

La Sfânta Liturghie nu s-a împărtăşit nimeni deşi Sfânta Biserică era plină. Asta m-a îngrozit…

M-am uitat în ochii preotului care mă invitase şi a sesizat groaza mea în ceea ce priveşte lipsa credincioşilor de la împărtăşire. Vai, ce groază!

Îi oprim pe oameni de la Hristos, le falsificăm vieţile, aşteptările şi ni se pare că-I slujim Lui.

Preoţii Îl mănâncă ca belferii pe Hristos euharistic iar credincioşii rabdă de foame, de această foame sfântă.

Niciun preot – sau foarte rar – nu este oprit de la împărtăşire pentru păcatele lui dar credincioşii, sărmanii, sunt trataţi mereu ca nişte infractori şi sunt privaţi de cea mai mare bucurie a acestei lumi: Hristos, Dumnezeul nostru!

Închidem Împărăţia Cerurilor pentru alții, şi nu intrăm nici noi – că nu ne prea interesează – dar nu-i lăsăm nici pe aceia, care doresc să se mântuiască.

Mântuirea a ajuns „o glumă”, „o prostie” în gura multor preoţi. Te uiţi în ochii lor, şi ochii lor îţi spun că mântuirea e o „problemă” pentru cei „nebuni”, nu pentru nişte oameni „realişti”.

Pentru că oamenii vor „să se aşeze” în lumea asta, or să se aşeze în Iad, că locuri sunt destule.

Cine ne dă voie să îi neliniştim pe oameni, să-i agasăm, să călcăm peste sufletele lor cu tancul, cu nişte şenile atât de nepăsătoare şi de egoiste?

Cine ne dă dreptul să ne credem creatori de opinie, când noi nu ştim să ne vedem lungul nasului?

Nu vreau să dau nume…

Am vrut doar să subliniez gesturi care nu trebuie să se facă…atunci când ai în față oameni credincioși, sensibili, atenți la detalii…

Și, da: adevărul e cel mai „enervant” lucru!

Cuvintele dumnezeieşti sunt cele care „smintesc” pe neciopliţii la suflet de astăzi. Și încă cum!…

Omul trupesc face din învăţătura sfântă o exegeză atât de tâmpă încât te înfiori.

Mă cutremură mojicia de care dăm dovadă.

Am auzit că Fericitul Constantin [Galeriu] spunea, că timpul viitor, acel mâine sau poimâine e timpul diavolului, pentru că azi-ul e timpul creştinului.

Azi e timpul mântuirii. Mâine, lăsarea pe mâine a pocăinţei e o mare înşelare satanică, pentru că mâinele nu stă în mâna ta.

Deşi în relația personală cu mine m-a tăiat pe inimă, acel preot a spus ceva foarte frumos la predică: în duminica Judecăţii s-a terminat timpul.

Iar săptămâna brânzei a fost o perioadă în afară de timp.

Astăzi, în duminica izgonirii Sfântului Adam, e începutul timpului.

Vecernia din seara aceasta ne spune, ca un rezumat,  despre folosul Postului Mare. Duminica iertării.

Dar cum să existe iertare fără dragoste?

Şi cum să existe dragoste fără dreaptă credinţă?

Un prieten al meu şi-a cerut iertare. M-a mişcat acest lucru. Dar nu mi-a spus și din ce motiv nu mai mi-a dat niciun semn de viaţă până acum.

Oamenii vor să fie iertaţi, dar şi când își cer iertare nu sunt sinceri până la capăt.

Adică e interesat pentru un anume lucru de relația cu mine…și nu îi pare rău în mod fundamental pentru că a fost nesimțit cu mine până acum.

Pe zi ce trece am şi mai multe motive de consternare.

Atitudinile oamenilor mă umplu de stupoare şi, uneori, sunt amuzante dacă nu ar fi vorba de nesimțire cruntă.

Parcă îi deranjez pe toţi de când sunt masterand.

Parcă fără mine viaţa lor ar fi mai frumoasă.

Parcă sunt ca o mare urâciune care fărâm peisajul vieţii lor.

Însă observ tot mai mult faptul, că sunt enervați că nu m-au înțeles atât de bine până acum, în facultate…și că eu nu am glumit în ceea ce privește opera mea literară și teologică.

Mai pe scurt: sunt enervați că nu sunt și prost și lăudăros la modul gratuit (și că merg cu studiile teologice și cu munca de acasă mai departe)…dacă tot sunt smerit și am barbă mare.

O, ai milă, Doamne, de lumea Ta!

Învaţă-ne să ne iubim, să ne respectăm, să ne înţelegem unii pe alţii. Ajută-ne să fim calzi şi sinceri unii faţă de alţii.

Răceala tăcerii dintre noi, a necomuniunii ne sugrumă, ne strânge de gât, ne sufocă.

Până când ne mai ucidem unii pe alţii cu atâta indiferenţă?

Indiferenţa ucide nenorocit de mult.

Ucide mai mult decât glonţul.

Ura oamenilor e un foc care te umple mereu de chin, o privelişte neagră, absurdă, foarte respingătoare.

---

[1] Idem: http://dexonline.ro/definitie/axiom%C4%83.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Napoleon_I.

[3] 22 februarie 2004.

[4] În latină: pe larg.