Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 352-357.

***

Acum o zi sau două am tradus un cântec şi un al doilea  ale lui Guns N’ Roses[1]. Deşi versurile lor sunt banale, succesul lor a fost şi este unul uimitor. Şi mulţi dintre fanii lor pot spune versurile pe de rost. Sunt sigur de asta.

În Don’t Cry [2], găsim versurile: „Există un cer deasupra ta, iubita mea, / şi de aceea nu plânge noaptea asta”.

Deşi nu se spune ce rost are cerul, faptul că i se cere ei să nu plângă e liniştitor pentru multe suflete de adolescente, care lăcrimează din cauza cine ştie cărui băiat.

Tinerii adorm ascultând muzică sau dansează până nu mai pot. Pentru unii muzica e viaţa lor.

Şi, deşi unuia ca mine i-ar suna creierii în cap de atâta muzică, dacă intri în camera unui adolescent, muzica e dată la maximum încât trebuie să răguşeşti ca să vorbeşti cu el.

November Rain[3] ţine aproape nouă minute. Şi la un moment dat auzi: „trebuie să încercăm să ucidem durerea”.

Dacă scoţi asta din context, poţi predica foarte bine pe acest subiect. Căci durerea păcatului trebuie ucisă în noi, pentru ca bucuria vieţii dumnezeieşti să iasă la lumină.

Tot aici: „este greu să ţii o lumânare / în ploaia rece de noiembrie”. Nu e sufletul nostru plin de dragoste ca o lumină, pe care uraganul ispitelor furibunde caută să o stingă?

Nu avem timp să predicăm oamenilor pe înţelesul lor, pentru că nu vrem să îi cunoaştem aşa cum sunt.

Şi dacă am avea experienţa vieţii lor, am putea înţelege deformările de care suferă, şi de ce nu le place ceea ce ţine de domeniul bisericesc.

De ce nu vin oamenii la Sfânta Biserică?

De ce nu îi atrage deloc pe unii?

Acestea sunt întrebări care ar trebui să ne chinuie zi şi noapte, pentru că răspunsul lor suntem noi, cei care venim acum la Sfânta Biserică.

Nu îi atrage, pentru că nu sunt mulţi care să le poată explica cum stau lucrurile cu locaşul ăsta și cu viața ortodoxă.

Suntem acuzaţi de anacronism, de cabotinism, de corupţie, de ipocrizie, de idealism, şi cred că într-o anumită cotă parte au dreptate, fără ca prin asta cei care ne acuză să fie ceva mai breji.

Dacă nu ştim să fim expliciţi şi pentru ei, pentru cei necredincioşi sau călduţi suntem anacronici.

Dacă slujim ceva cu mult fast, fără să ştim de ce suntem cabotini[4].

Dacă le luăm banii ca să îi facem preoţi, dacă le luăm bani ca să împărtăşim pe cineva, dacă-l jupuim pe om ca să îi înmormântăm mortul şi dacă în loc de preot, omul de rând vede un perceptor[5], care vrea să îi ia gâtul, atunci suntem şi corupţi.

Dacă predicăm una şi facem alta, dacă ne ascundem păcatul cu hainele şi dacă nasul ridicat pe sus şi morga intelectuală nu au şi rezultate concrete, în indiferent care domeniu de activitate, atunci noi, toţi oamenii Sfintei Biserici, care facem acest lucru, suntem şi ipocriţi.

De ce suntem acuzaţi de idealism? Pentru că ni se pare că lucrurile se obţin uşor. Şi asta pentru că nu cunoaştem cum se vindecă oamenii în interior.

La noi există „program pentru spovedanie”. Dacă la spital există cameră de gardă, la noi oamenii au boli numai între anumite ore. Şi asta arată indiferenţa noastră pentru adevărurile intime ale oamenilor.

– Dar ce, domnule, vrei ca noi să nu mai avem nicio familie şi să stăm numai în Biserică?

– Nu, nu e asta problema! Problema e că nu trebuie să fim preoţi numai cu numele, şi să credem că păstorim o comunitate, pe care de fapt nici nu o cunoaştem.

Trebuie să nu dăm sentimentul că preoția e o ocupație oarecare, ci trebuie să se vadă, mai mult decât explicit, că noi slujim lui Dumnezeu și oamenilor tot timpul.

Pe fondul unei grave oboseli mişcarea patimilor se activează ca urmare a neputinţei de a mai gândi.

Simţi că nu mai poţi să citeşti, să te rogi. Nu mai ai astâmpăr.

Oboseala mentală e cea care paralizează activitatea noastră și, pe care, uneori, o suspendă cu totul.

Schimbarea cărţii pe care o citeşti, a aerului, un nou decor te stimulează ca să continui mai cu spor.

Nu cred că pot fi folositor tuturor oamenilor.

Nu am neobrăzarea să cred, că voi fi înţeles de toţi.

Dar cei care sunt luminaţi de Dumnezeu şi care se bucură întru harul Său, se vor bucura de cuvintele acestei cărţi, pentru că le-am scris mânat fiind de El.

Când citesc o carte a unui Dumnezeiesc Părinte mă bucur ca şi când ar vorbi cu mine. Pentru că el chiar îmi vorbeşte prin harul Duhului Sfânt.

Cărţile duhovniceşti sunt o convorbire, o confesiune detaliată, o deşertare plină de generozitate a inimii.

Orice carte pe care o citesc e un mare dar dumnezeiesc.

Chiar dacă pare rea, înţelegerile sunt întotdeauna folositoare.

Trebuie să ne punem la curent cu tot ceea ce se întâmplă în lume şi cu ceea ce s-a întâmplat.

Cunoaşterea adevărului lumii e o cunoaştere de sine.

Ducem cu noi adevăruri cutremurătoare.

Adevărul unui om e tot ceea ce s-a întâmplat cu el.

Ce devine omul e important.

Drumul spre adevăratul om e de fapt experienţa duhovnicească.

Experienţa duhovnicească e formată din tot ceea ce am citit, am trăit, din păcatele şi faptele noastre bune, din toate amănuntele pe care le-am înregistrat în drumul nostru prin istorie.

Istoria e o mare bancă de date.

Dar veşnicia e adevăratul tărâm, care ne umple de viaţa dumnezeiască.

Şi veşnicia se revarsă în noi, atunci când ne sfinţim viaţa.

Scrisorile Fericitului Sofronie Saharov mi-au reliefat şi mai natural viaţa şi experienţa sa. Cred că sunt doar câteva scrisori din foarte multe.

Zvâcnirile vieţilor Sfinţilor sunt extrem de folositoare pentru cei care sunt pe drumul mântuirii. Şi aici aceste amănunte sunt calde, proaspete.

Oamenii sunt uimiţi când li se face un bine. Mai ales dacă tu le propui un ajutor, deşi ei nu te cunosc deloc.

Sunt surprinşi de faptul că pot fi ajutaţi de cineva care nu îi cunoaște.

Oamenii se simt necunoscuţi dar asta e o minciună.

Ne cunoaştem între noi când ne rugăm pentru întreaga lume. Dacă mă rog pentru toţi, atunci îi cunosc pe toţi, pot să îi cunosc pe toţi.

Dacă am disponibilitatea să îi iubesc pe toţi e foarte simplu să vreau să îi cunosc.

Numai dacă nu pot să îi iert, nu pot nici să îi cunosc.

Vreau să iert, iert, dar vreau să simt şi că sunt iertat. Dacă simt că nu sunt iertat, mă simt greu, ştiind că undeva nu pot să intru, pentru că uşile inimii îmi sunt închise.

De ce ne închidem inima?

De ce nu ne putem bucura de iubirea oamenilor?

Rezolvăm problemele prea simplu.

Astăzi vroiam să mă împărtăşesc dar mi s-a refuzat bucuria de a fi cu Dumnezeu.

Ştiu de ce mi se întâmplă asta: pentru ca niciodată, niciodată să nu refuz cuiva bucuria de a fi cu Dumnezeu.

Dumnezeu mă învaţă să nu procedez şi eu la fel.

Orice lovitură în inimă pe care o primesc e de fapt o lecţie de rezistenţă.

Când suntem flagelaţi interior de răutatea şi interesele meschine ale altora, atunci, de fapt, ne întărim iubirea în Dumnezeu şi în oameni, deşi oamenii sunt cei care vor să ne convingă nu trebuie să îi iubim.

E paradoxal: pe cât oamenii vor să ne demonstreze că au ajuns mai rău decât animalele din junglă, în fiecare lovitură pe care o primim de la ei îi vedem tot mai frumoşi, adevăraţi Îngeri. Și asta îi enervează tot mai mult pe ei, şi ne sfinţeşte şi mai mult pe noi.

În lumea unde se proclamă libertatea de exprimare, alt paradox, noi ortodocşii vorbim tot mai puţin despre sfinţenie, adică despre cea mai mare culme a libertăţii personale.

Și asta pentru că libertatea de exprimare e o formă fără conţinut.

Ce să exprimi, dacă nu te cunoşti? Cum să te cunoşti, dacă renegi sursa primă a vieţii şi a cunoaşterii, pe Dumnezeu?

Şi cum să Îl cunoşti pe El, dacă nu renunţi la tine, dacă nu ţi-e silă de tine, dacă nu te dezici de proasta ta minte pentru o minte frumoasă, plină de strălucire dumnezeiască?

Cum să gândeşti frumos, dacă ai o minte care nu simte frumuseţea?

Şi tocmai de aceea iubim o casă mai mult decât adevărul, pentru că nu ştim că adevărul e o umplere de har, care ne satură mai mult decât tot pământul acesta pe care îl vedem.

Cei pe care nu i-a atins Dumnezeu au rămas la fel: nişte oameni robiţi de înţelesurile slabe ale acestei lumi. Nu palpită în ei nicio bucurie mai presus de lumea asta.

Ei nu îşi pot permite să pară nebuni, proşti, anemici, fără rost pentru lumea asta. Dar acelora pe care i-a cunoscut Dumnezeu şi care vorbesc cu El mereu, non stop, în taina inimii lor, nu le pasă ce spun oamenii care vor să pară corecţi, probi, disciplinaţi, educaţi, stilaţi, pentru că pe ei îi interesează numai ce spune Dumnezeu.

Ei sunt absorbiţi de Dumnezeu. Dumnezeu e mâncarea lor, foamea lor. Sunt nebuni pentru El. Se bucură de El ca de cea mai mare comoară, ca de Prietenul fără de care nu poţi trăi.

Iubirea Ta, Doamne, ne face nebuni, ne face fără sens pentru oamenii acestei lumi. Dar Tu ştii şi înţelegi iubirea celor care Te cheamă continuu.

Tu eşti cu noi. Tu ne asculţi. Noi nu vorbim cu pereţii, ci cu Tine. Şi nici Tu nu vorbeşti cu morţii, ci cu noi, cei vii, care auzim glasul Tău cel lin şi fremătăm de dor după Tine.

Cine ne poate opri, Doamne? Ce persecuţie şi boală ne poate stinge iubirea din noi? Cine ne poate opri gândul, ca să nu Îţi slujească Ţie? Cine ne poate face să pierim, dacă Tu eşti viaţa noastră şi viaţa lumii?

Tu ne faci să fim vii şi prin Tine viem noi, păcătoşii, robii Tăi. Tu ne faci vii. Tu eşti viaţa noastră. Şi dacă Tu eşti Viaţa, cine poate să moară fără Tine?

Cine poate respira fără Tine? Cine poate simţi fără Tine că trăieşte?

Şi dacă Tu trăieşti în noi şi noi trăim cu Tine, cine ne poate spune că noi visăm?

O, viaţa aceasta nu e un vis, ci e tocmai ieşirea din starea de visare!

Viaţa cu Tine e tocmai frumuseţea de a trăi veşnica frumuseţe.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Guns_N%27_Roses.

[2] În engleză: Nu plânge!

[3] Idem: Ploaie de noiembrie.

[4] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/cabotin.

[5] Idem: http://dexonline.ro/definitie/perceptor.

Did you like this? Share it: