Dilema spiritualității pierdute
Mircea Eliade a fost omul marilor sinteze, spirit pe care l-a învățat de la câteva personalități anterioare, în frunte cu Eminescu.
De la Eminescu, după cum mărturisește, a învățat metoda de lucru (descrisă detaliat în jurnalele sale, în care se poate recunoaște aceeași severă asceză a studiului, însă aici vorbim de orientare profundă):
Generații întregi și-au clădit ideologia după articolele politice ale lui Eminescu. Mii de oameni au făptuit după îndemnurile, viziunea și logica lui Eminescu.
Astăzi, toate formațiunile de dreapta din România revendică ideologia eminesciană.
Și cu toate acestea, mi se pare că marea lecție pe care ne-o dă viața și opera lui Mihai Eminescu – nu a fost încă bine înțeleasă. Astăzi, mai mult ca altă dată, inteligența, talentul, geniul, cultura – sunt disprețuite și umilite. […]
Oare s-a temut Eminescu de vreo cultură, de vreo filosofie sau poezie străină? Oare n-a fost el românul care a pătruns pretutindeni în cultura universală, fără să-i pese de primejdii, fără să se teamă de influențe și de sterilitate?
Volumele recente ale d-lui G. Călinescu aduc un enorm material inedit, în care descoperim marea foame spirituală a lui Eminescu, și descoperim toate „influențele” veacului. De la budism și Schopenhauer, până la romanticii francezi și poezia clasică – a rămas ceva pe care să nu-l fi gustat Eminescu, a rămas vreun teritoriu spiritual pe care să nu fi pătruns, măcar provizoriu și în pripă?
Și același lucru se verifică pretutindeni. Dante, Shakespeare, Cervantes, Rabelais, Goethe – toți au fost oameni dârji, neînfricați de influențe, oameni cu pofte intacte, care au cutreerat toate culturile și nu s-au temut de nicio influență străină.
Oameni care au asimilat materiale universale și le-au dat forma specifică geniului sau națiunii lor. Se poate spune, fără nicio exagerare, că operele acestor bărbați echivalează cu marile lupte de apărare ale neamului lor. […]
Demnitatea românească pe care o vedem restaurată astăzi, nu poate fi completă decât prin creația spirituală. Creație care înseamnă înainte de toate: libertate spirituală. Este adevărat că există un număr considerabil de pseudointelectuali, de oameni fără structură, sterpi, amorfi, bolnavi.
Dar de când mahalaua românească reprezintă neamul nostru românesc? […] E datoria noastră să risipim cât mai curând confuzia între intelectualul creator și parvenitul papagal, între Mihai Eminescu și Cațavencu („Vremea”, 1 septembrie 1935).
Oameni fără structură, vrea să spună Eliade, sunt cei care limitează dreptul celorlalți la informație, la cultură, la o vastă cultură și experiență, motivându-se prin teama de influențe.
Iar când vorbea de influențe, se referea la discernământul celui care poate cunoaște și segrega între adevăr/valoare și monedă calpă, nu la a îmbrățișa sincronismul de tip lovinescian, care nu înseamnă evaluare și sinteză, ci renunțare la moștenirea culturală pentru a o înlocui cu o alta, de import.
Românismul e o problemă de creație, de recapitulare spirituală și de sinteze culturale masive, nu de afișare pe stradă în ie și ițari și cu steagul în mână. Sau cu cămașa verde…
Legionarismul a fost o mișcare eclectică, care s-a vrut restauratoare și sfârșește prin a fi adormitoare de conștiințe și stârnitoare de zâzanii.
Replierea între zidurile așa-zisei tradiții (de care tradiționaliștii habar nu au și rămân uluiți dacă vrei să le-o descrii sau să le-o detaliezi) echivalează cu…abandonarea definitivă a propriei tradiții.
Ambele tendințe sunt ideologice și nihiliste.
Tradiția românească literară și culturală, din veacurile trecute, este prin excelență una a marilor sinteze, care culminează doar cu Cantemir.
Sfântul Dosoftei traducea în românește, pe lângă viețile Sfinților și Psaltire sau cărțile de cult, și cronografe, profețiile sibiline sau o dramă erotică, contemporană.
Eminescu era foarte conștient de forța de osmoză (acumulare intelectuală însoțită de discriminare) a personalităților precursoare și nu făcea decât să se înscrie pe aceeași linie (ca și Hașdeu, Pârvan sau N. Iorga).
A cunoaște această tradiție presupune un efort imens, ca să nu mai spunem că are ea însăși în spate un trecut extrem de bogat care trebuie restaurat, reconstituit și cunoscut în profunzime…
A fi român nu înseamnă a fugi de luptă, a fugi de banchete spirituale. Omul[ui] care-și simte organismul zdravăn, nu îi e teamă de mâncare. Numai bolnavii de stomac păstrează regim (Mircea Eliade, „Vremea”, 12 mai 1935).
Nu e de ajuns să defilezi cu autointitulări: român, creștin, ortodox…
Nu e loc și timp pentru anonimat și pentru ascunderea după cotorul steagului.
A te închide ermetic în ceea ce crezi tu că e tradiția ta spirituală și culturală, fără însă a te cheltui să o cunoști, înseamnă a fi greșit drumul.
Iar atunci când angrenezi și pe alții în această aventură sinucigașă, paguba se numără și mai greu.