Predică la Duminica Ortodoxiei [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

după cum am citit cu toții în Pastorala sinodală pe 2011 a Bisericii noastre, titulatura acestei prime duminici din Postul Mare, aceea de Duminica Ortodoxiei s-a stabilit în anul 843 la Constantinopol, pentru întreaga Biserică din Răsărit și Apus și, cu alte cuvinte, nu a fost doar o sărbătoare a Răsăritului ortodox ci și a Apusului lumii ortodoxe, pentru că Ortodoxia era a tuturora…nu doar a noastră, a celor care astăzi ne mai numim ortodocși.

Și această Duminică a Ortodoxiei era duminica unității, a frățietății, a deplinătății, a plenitudinii întregii Biserici, pentru că exprima victoria Bisericii lui Dumnezeu împotriva tuturor ereziilor de până atunci, ultima dintre ele fiind iconoclasmul, adică lupta înverșunată împotriva cinstirii Sfintelor Icoane, a Sfintei Cruci, a Sfintelor Moaște.

Iar atunci s-a făcut o nouă anatematizare a ereziei iconoclaste și au fost enumerați Sfinții  Părinți care au luptat împotriva ereticilor iconoclaști, text sinodal care a început să se numească drept Sinodiconul Ortodoxiei. Și, după cum se observă în forma sa în limba engleză, acesta a fost extins mai apoi până la ereticii de până în 20 noiembrie 1583.

Lucrul important însă, într-o asemenea zi sfântă, nu e acela de a ne umple de aversiune față de cei care nu sunt ca noi, adică ortodocși, ci de a ne umple de responsabilitate față de Tradiția Bisericii Ortodoxe pe care trebuie să o aprofundăm cât și de grija iubitoare față de cei care se pierd în tot felul de erezii și credințe păgâne pe întreg mapamondul.

Și pentru ca să fim ortodocși cu adevărat trebuie să fim străbătuți de aceleași gânduri și intenții sfinte ca și Părinții noștri, care au luptat cu ereticii în cunoștință de cauză, adică fiind aprofundați în trăirea mărturisirii de credință a Bisericii, în ambianța sfântă a Tradiției noastre apostolice și patristice.

Acesta e motivul pentru care am susținut și susțin adevărul, că nu putem fi ortodocși cu adevărat fără a cunoaște dogmele, canonele, scrierile Sfinților Părinți și, în primul rând, Sfânta Scriptură și slujbele ortodoxe.

Pentru că la fiecare slujbă avem de-a face cu o rânduială tipiconală, cu o anumită înșiruire de imne, citiri, rugăciuni, care au un sens teologic aparte. Iar toate imnele și rugăciunile Bisericii sunt formate din teologia Sinoadelor Ecumenice și din mărturiile Tradiției despre Maica Domnului, Sfinți, Sfinții Îngeri, diverse evenimente providențiate de Dumnezeu.

Cei care mergem la slujbele Bisericii cunoaștem că totul în Biserică are o anumită cuviință, că lucrurile se spun într-un anume fel, că atmosfera lingvistică a Bisericii, adică ceea ce auzim citindu-se și cântându-se, se așterne în noi într-un anume fel, dându-ne o anumită stare interioară.

Iar acum, în Postul Mare, starea interioară a Bisericii, prin toate slujbele sale, e aceea de pocăință și așteptare, de privire în sine, de conștientizare a faptului că trebuie să se pregătească pentru a trăi bucuria învierii Sale din morți, a lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Acesta e motivul pentru care depărtarea interioară de erezii, de patimi, de gânduri neconforme cu postul e subliniată în această Duminică a Ortodoxiei: pentru a ne spune că Ortodoxia e viața mereu vie, în comuniune cu Hristos Dumnezeu, pe baza adevărului Său și a iubirii pentru El.

Ereziile fuseseră niște atentate ideologice la Dumnezeul nostru treimic, la persoana lui Hristos, la persoana Maicii Domnului, a Sfinților, a integralității Tradiției Bisericii în primele 9 secole de creștinism. Și după aceea, și până astăzi, ereziile sunt atentate ideologice la integralitatea Tradiției Bisericii Ortodoxe, pentru că ele folosesc doar fragmentar și extremist o anume parte a Tradiției și nu o acceptă integral.

Acesta e motivul pentru care, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în Pastorala sinodală pe 2011, la care am făcut referire dintru început, precizează faptul că „Ortodoxia nu este numai dreapta credinţă, ci şi dreapta trăire în Hristos” și, totodată, că: „Ortodoxia este prin excelenţă mistică. Pentru noi, ortodocşii, taina credinţei nu este simplu obiect de speculaţie intelectuală, ci ea se trăieşte în stare de rugăciune, de închinare lui Dumnezeu şi de cinstire a Sfinţilor Lui în Sfânta Biserică”.

Pentru eretici însă teologia a fost și este o speculație subiectivistă. De aceea teologia unui om a născut o biserică, fie că se numește Martin Luther, Jean Calvin, John Smith sau Joseph Smith jr., care s-a opus cu obstinație Tradiției Bisericii Ortodoxe universale de până în 1054 d. Hr.

Așa stând lucrurile, avem tristețea adâncă pentru faptul, că Biserica lui Hristos, aceea care a sărbătorit atunci, pentru prima dată, Duminica Ortodoxiei, din secolul al 11-lea e cu mult mai mică. Și că unitatea Bisericii de atunci, odată fărâmițată, nu a mai putut fi recuperată până astăzi.

Dar, fără doar și poate, trăim și bucuria faptului, că Biserica a rămas tot la fel de mistică de la Domnul și până la noi, pentru că Sfinții lui Dumnezeu, de-a lungul timpului, au călăuzit pe oameni la experiența integrală a Ortodoxiei, adică la întruparea teologiei în viața noastră.

Iar dacă ideologia iconoclastă dorea desființarea iconicității Bisericii și a cinstirii Sfinților era tocmai pentru aceea că promova o filosofie religioasă, care nu schimbă în mod abisal pe om, care nu îl îndumnezeiește.

Însă Ortodoxia îi îndumnezeiește pe oameni, pentru că adevărul deplin al Bisericii ne umple de curata și sfânta iubire și comuniune cu Dumnezeu. Sfințindu-ne viața împreună cu Dumnezeu, avem comuniune cu toți Sfinții lui Dumnezeu, din toate secolele, pentru că Împărăția lui Dumnezeu e unitatea celor care cred drept întru El și tocmai de aceea Îl iubesc conform cu întregul Său adevăr.

Adică unitatea Bisericii stă pe fundamentul integralității credinței și acceptând toate cele ale Tradiției Bisericii arăți aceeași iubire pentru toți și ești în împreună împărtășire și comuniune cu toți cei ai adevărului.

Acesta e motivul pentru care s-a subliniat de-a lungul secolelor că unitatea de credință este cea care ne dă împreuna împărtășire cu Hristos euharistic. Pentru că dogmele credinței vorbesc despre Hristos, ca despre Dumnezeu și om în același timp, în mod integral Dumnezeu și om dar la nivelul unirii ipostatice/personale ale celor două firi în persoana preexistentă a Fiului lui Dumnezeu.

Ca să-L iubim pe Hristosul deplin, Dumnezeu și om desăvârșit, deoființă cu Tatăl și cu Duhul  după dumnezeirea Sa dar și cu Prea Curata Sa Maică și cu noi toți după umanitatea Sa, trebuie să Îl cunoaștem potrivit dogmelor Sfintelor Sinoade Ecumenice și potrivit erminiilor Părinților Tradiției.

Un Hristos nedeplin, adică un Hristos netradițional, un Hristos înțeles și propovăduit după ureche, după cheful unuia sau a altuia, în indiferență totală față de mărturia Apostolilor, a Sinoadelor, a Părinților Bisericii înseamnă o caricaturizare a lui Hristos Dumnezeu.

E ca și cum i-ar pune cineva copilului nostru alți ochi, altă față, altă dată de naștere, alt caracter într-o descriere a lui…și ne-ar cere nouă, părinților lui, să fim de acord că acela este Cristian sau Marin al nostru.

Bineînțeles că nimeni nu acceptă caricaturizarea lui de către alții, falsificarea datelor lui biografice sau fizionomice.

Tot la fel înțelegem râvna, dorința sfântă a Sfinților Părinți ai Bisericii, în lupta cu ereticii, pentru a da mărturie despre adevărul persoanei lui Hristos, adevărul persoanei Maicii Domnului, adevărul persoanelor Sfinților, adevărul despre cult, despre istoria Bisericii.

Dar ei au putut da mărturie despre adevărul dogmelor și al vieții Bisericii pentru că erau din Tradiție, erau una cu viața Bisericii, trăiau ca mădulare vii ale Bisericii.

Motiv pentru care, noi, ortodocșii de azi, dacă nu ne mai simțim ai Tradiției, dacă nu mai simțim că suntem cei care trebuie să trăim sfințenia Bisericii, pentru ca să dăm mărturie spre mântuirea întregii lumi, tocmai de aceea ne credem neimportanți la nivelul statutului nostru eclesial.

Și prin asta nu facem decât un mare deserviciu Bisericii lui Hristos, Ortodoxiei, pentru că ne arătăm ca unii netrebnici cu totul față de Părinții Bisericii, atâta timp cât nu dorim nici să ne cunoaștem teologia și nici să ne trăim viața ortodox pe măsura teologiei lor sfinte.

În Evanghelia zilei [In. 1, 43-51] se vorbește despre experiență, adică despre ce trebuie să simțim noi în viața noastră. Pentru că atât Sfântul Apostol Filip/Filippos (v. 45, cf. GNT), cât și Sfântul Apostol Natanael/Natanail (v. 49, cf. Ibidem) s-au încredințat de dumnezeirea lui Hristos la vederea Lui și din puținele cuvinte rostite de Hristos către ei.

Postul nostru, cu alte cuvinte, trebuie să ne sporească tot mai mult simțirea slavei lui Hristos în ființa noastră, pentru că noi suntem încredințați deja că El e Dumnezeul nostru.

Dar dacă postul nostru, acesta lung și greu, anevoios, nu ne umple de simțirea prezenței Sale în noi și în aproapele nostru și în întreaga creație, dacă nu ne face tot mai conștienți, mai profunzi, mai simțitori la bunele și la relele lumii înseamnă că e gol de har, de prezența lui Dumnezeu și că nu e un post ortodox.

Dar noi suntem chemați, dimpotrivă, să postim ortodox. Adică să postim cu înțelegere, cu zdrobire de inimă, cu recunoașterea păcatelor noastre, cu dorința de a scăpa de ele, de a le spovedi și de a ne umple de comuniunea dumnezeiască cu Hristos euharistic.

Suntem chemați să postim cu frumusețe de suflet, ca inimi miloase, atente, iubitoare.

Suntem chemați să postim cu iertare din inimă, cu iertare ortodoxă și cu rugăciune ortodoxă, cu rugăciune pentru întreaga umanitate, pentru îndreptarea și aprofundarea în bine a întregii umanități vii și adormite.

Suntem chemați să ne bucurăm cu bucurie dumnezeiască, cu bucurie harică, cu bucuria curăției și a fidelității față de adevărul integral al Bisericii, pentru ca să fim în stare să împărtășim și altora măcar o rază din acest imens soare al mântuirii noastre.

Pentru a-i atrage pe alții la credință trebuie să ne facem mai întâi de toate atrăgători, frumoși, dumnezeiesc de credibili, transparenți pentru voia și frumusețea lui Dumnezeu.

Iar viața de post, continua remaniere a vieții noastre, continua schimbare a minții și a inimii noastre de la bine la tot mai mare bine înseamnă mărturia vie a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră, adică a Ortodoxiei ca viață și experiență mistică, tainică și nu ideologică.

Pentru că atunci când Ortodoxia ni se pare ceva simplu, plictisitor, vetust, e semn că suntem departe de ea și că avem în minte o Ortodoxie ideologizată, transformată în fraze și povești.

Însă atunci când ești aproape de ea și te cutremuri de frumusețea ei divino-umană și ea îți iradiază și îți normează viața atunci Ortodoxia e o viață teologică, doxologică, îndumnezeită și iradiantă, e lumina care nu poate fi înghițită de întunericul ideologic al veacului de acum și nici de viața la întâmplare postmodernă.

Fapt pentru care vă doresc tuturor să vă bucurați cu conștiință de Ortodoxia dumneavoastră, cu responsabilitate frățească atât față de confrații noștri ortodocși cât și de cei din afara Bisericii.

Pentru că Dumnezeul nostru, Care a făcut întreaga creație, ne vrea pe toți una, la un loc, în unitate sfântă și nu în sciziune interioară. Amin!