Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [41]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 357-363.

***

De ce și pentru cine au scris Sfinţii Părinţi? Primim un răspuns de la Sfântul Isaac Sirul: „această carte a fost alcătuită de noi ca o aducere aminte pentru noi înşine plecând de la plinătatea contemplării Scripturilor, cum stă scris în capul cărţii, plecând puţin şi de la încercările care au venit peste mine”[1].

A scris cartea pentru ca să îşi amintească, pentru ca să se folosească pe sine în tot timpul.

Dar a plecat de la contemplarea duhovnicească a Sfintei Scripturi. Sfânta Scriptură este temeiul înţelegerilor dumnezeieşti. A contemplat întru harul Duhului Sfânt înţelesurile tainice ale ei.

Însă a scris şi din experienţa sa, din încercările vieţii sale.

Un triou foarte explicit: cuvinte spre aducere aminte – înţelegerea duhovnicească – viaţa personală.

Cuvintele Scripturii şi experienţa sa i-au dat Sfântului Isaac materia de scris.

„Foloseşte-te de citire; nu de cea care ar face din tine un învăţat, ci de cea care-ţi omoară patimile şi-ţi arată calea scurtă care duce la Dumnezeu”[2].

Învăţătura duhovnicească e cea care îţi dă ştiinţa de a lupta cu patimile.

Dacă studiile teologice nu sunt un efort de îndumnezeire a noastră, ajungem părut „erudiţi” dar niciodată oameni duhovniceşti.

Teologia despătimirii e teologia care ne duce la vederea lui Dumnezeu. Şi de aceea drumul sigur este calea scurtă care duce la Dumnezeu.

Cel care „îşi închipuie că se face prieten al lui Dumnezeu dacă-i urăşte pe păcătoşi” aceasta „e semnul unei minţi neghioabe şi cu totul străine de orice cunoaştere a lui Dumnezeu”[3].

Ura împotriva aproapelui nu e o apropiere de Dumnezeu, ci un orgoliu nemăsurat. Dacă vrei să te apropii de Dumnezeu trebuie să-i iubeşti pe toţi, considerându-te ca fiind cel mai păcătos.

Această carte a Dumnezeiescului Isaac e o minunăţie uluitoare datorită experienței teologice și mistice expuse în ea. Aflăm aici exprimări unice, adevăruri spuse cu cea mai mare fineţe.

Însă ipotezele traducătorului român din studiul său introductiv, referitoare la istoricitatea și eclesialitatea Sfântul Isaac, sunt foarte dăunătoare deşi traducerea, cu excepția unor alegeri traductoriale nu prea bine alese, e admirabilă.

Trebuie să laud conţinutul cărţii Sfântului Isaac dar să dezaprob lupta traducătorului cu Tradiția în ceea ce-l privește pe acesta.

Aş vrea să vorbesc mult despre această carte. Dar despre câte cărţi nu aş vrea să vorbesc.

Citim atâtea, înţelegem atâtea dar prea puţine punem în scris.

Greşeala cititorilor mei e să înţeleagă că am citit, am înţeles şi am trăit numai ceea ce am scris.

Glasul lui Dumnezeu „învie în chip tainic toate”[4].

Dumnezeu ne vorbeşte în tăcerea inimii şi vorbirea Lui, neauzită de alţii, trezeşte, învie inima noastră. E vorba de trezirea datorată simţirii Lui, a harului dumnezeiesc.

E un lucru foarte real, un lucru din realitatea noastră interioară, duhovnicească.

Cărţile sfinte ne vorbesc despre o geografie interioară duhovnicească pe care nu o cunosc cei în care nu viază harul lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea experienţa duhovnicească e tainică, e adâncă, e nevăzută.

Rugăciunile Sfântului Isaac sunt spontane, pentru că noi ne rugăm în fiecare clipă.

Într-o rugăciune mică, el spune: „pierzanie e să fie lipsit cineva de vederea Ta care dă bucurie tuturor”[5].

Vederea lui Dumnezeu e bucuria noastră, e singura noastră bucurie reală. Şi dacă locul în care mă aflu sau mă voi afla după moarte nu mă lasă să văd faţa Lui sau sunt departe de El, atunci sunt nefericit, sufăr, sunt absolut singur.

„Motivul nădejdii”[6] acestei vieţi e să văd slava lui Dumnezeu: „ai vrut în iubirea Ta ca făptura creată să existe ca să Te simtă pe Tine”[7].

Simţirea lui Dumnezeu e o realitate de orice clipă a ortodoxului.

Putem fi acuzaţi, că noi vorbim despre un Dumnezeu pe Care nu-L vedem, pe Care nu-L simţim, pe Care nu-L cunoaştem. Dar nu e adevărat! Noi vorbim şi scriem despre Dumnezeu tocmai pentru că Îl cunoaştem, pentru că Îl vedem, pentru că Îl simţim, pentru că e cu noi, pentru că ne garantează adevărul Său.

Mulţi dintre Dumnezeieştii noştri Părinţi nu au mai vrut să scrie, pentru ca să nu spună mai puţin din câte vedeau, simţeau şi trăiau ei. Pentru ca să nu expună fragmentar experiențele lor și astfel să fie greșit înțeleși.

Sunt mii de revelaţii, de vederi dumnezeieşti, milioane de minuni şi de Sfinţi necunoscuţi nouă.

Ce considerăm noi că a rămas în Tradiție, deşi mult, e prea puţin.

Dumnezeu ne covârşeşte cu minunile Sale, cu iubirea Sa, cu descoperirile Sale.

Noi trăim mai multe decât putem explica.

Experierea iertării altora e un mare dar dumnezeiesc. Trăirea acestei minuni te adânceşte enorm. Când ierţi pe cineva, de fapt învii din morţi, te renaşti.

Când înţelegi că eforturile tale sunt nişte încercări omeneşti soldate doar cu eşecuri, atunci laşi pe Dumnezeu să lucreze în oamenii pentru care te rogi, şi lângă care stai ca nişte rugăciuni care nu se aud decât numai cu inima.

E o mare virtute să ştii să comunici, să te faci primit de inima oamenilor. Nu spunem numai cuvinte, ci ne spunem mai ales sufletul.

*

Spui: „Știu, ştiu asta!”. Dar există întotdeauna o mare parte din acel adevăr, din realitatea acelui lucru, a acelei persoane pe care nu o ştii deloc.

Nici măcar nu bănuim cine sunt cei de lângă noi.

Ştiu pentru că am experiat puţin munca, rugăciunea. Dar nu ştiu ce poate fi mai mult decât ştiu eu.

Nu ne simţim bine însă cu câte ştim. Am dori mai mult.

Acest „a dori” iarăşi nu ştii ce înseamnă, dar simţi că vrei tot mai mult.

Formulările noastre uneori sunt ambigui.

Dar chiar dacă ştim să formulăm bine un lucru tot rămâne ceva pe deasupra, pe care îl simţim dar e tainic, pe care îl experiem ca pe un nedefinit.

Trăim din harul lui Dumnezeu dar nu putem pune margini simţirii lui. Acest a fi peste tot al harului e simţit cu totul de noi.

Când spui: „vreau ceva mai mult” te referi la ceea ce simţi că poate fi, că poate fi şi mai mult.

Când cauţi ceva, ai certitudinea că există acel ceva sau că poate exista.

Freamătul inimii noastre ne depăşeşte mintea, ne-o inundă.

Bucuria, uneori, îţi scaldă mintea într-atât de mult încât mintea ta rămâne în uimire. Dar într-o uimire relativă în comparaţie cu uimirea vederii dumnezeieşti, cu uimirea din extaz.

Precizăm mereu. Facem afirmaţii sau negăm ceva.

Cineva spune: „am fost călcat în picioare” – în sens real, am căzut jos şi au trecut peste mine – dar: „mi-au călcat inima în picioare”, în sens sufletesc, arată că unii şi-au bătut joc de dragostea mea pentru ei. Au considerat că dragostea nu contează.

Când cineva e supărat, când nu mai suportă, spune: „Îmi ajunge! Vreau să plec”. Dar el se gândeşte atunci, în ultimă instanță, nu la un loc anume din lumea aceasta (pentru că oriunde te-ai duce există și neplăceri), ci la o lume transfigurată, unde nu ar mai exista niciun inconvenient.

Durerea, când te apucă durerea, vrei să fugi undeva, vrei să scapi. Unde să fugi?

Cel care e condamnat la închisoare vrea să fugă, vrea să scape dar toţi îl caută.

Cel care are un defect major vrea să îl ascundă.

Chiar dacă tu ai trecut peste un eveniment negativ din viaţa ta, l-ai depăşit, demonii sau oamenii îţi aduc aminte de el, te îndurerează cu el.

Tinerii mai ales, a căror conştiinţă e zbuciumată de păcat şi care vor să se pocăiască, uneori vor să se bată peste trup, să îşi rupă sexul, pentru că desfrânarea îi apasă enorm sau să își rupă fața pentru că nu arată atât de bine pe cât și-ar dori.

Când ne întemeiem familie, grija e tiranul care ne împresoară. Lipsa unei case, lipsa banilor, lipsa de ajutor te sufocă. Nevoile te deznădăjduiesc, te înnegurează.

Tânărul ortodox e dispreţuit de toţi, ridiculizat, luat în râs. El pare pentru mulţi „un aiurit”. Parcă „i s-a greşit viaţa”.

Tristeţea şi lâncezeala îi duc pe mulţi la depresii enorme. Oboseala şi dezordinea interioară ne fac nişte oameni fără logică, care nu se pot concentra la munca lor.

Vrem să fim surprinşi dar numai de lucruri bune.

Nu ne place să fim surprinşi pe picior greşit.

Teama de a nu fi buzunăriţi pe străzi lăturalnice, de a nu fi văzuţi în compania unor oameni huliţi de toţi, de a nu ne pierde locul de muncă…

Micimea de suflet apare, şi e foarte hidoasă, când trebuie să îl vinzi pe un altul pentru ca să îţi fie ţie mai bine.

Lipsa de curaj e o urmare a lipsei de principii.

Taci şi mergi mai departe. Te ascunzi. Fugi de responsabilitate. Ştii foarte bine că faci rău ceea ce faci, dar vrei ca fapta ta să nu se afle, să nu te tragă nimeni la răspundere pentru ea.

Un scriitor a spus, că dacă vrei să scrii, trebuie să scrii cu propoziţii scurte. Dar propoziţiile scurte, pentru ca să fie crezute, trebuie să conţină adevărul vieţii tale, adevărul fără mistificări.

Ne privim în ochi. Una spunem şi alta simţim. Şi ceea ce simţim ne dezgustă…dar totuşi vorbim.

Lipsa aceasta de sinceritate măreşte şi mai mult singurătatea şi egoismul nostru.

Egoismul se accentuează când socotim că am fost loviţi pe nedrept de alţii. Când ne simţim nedreptăţiţi, încercăm să fim prevăzători şi, dacă suntem răi, vom fi şi mai egoişti.

Mulţi oameni se tem de lucrurile pe care şi le închipuie şi nu de realitate.

Presupun că cineva le vrea răul, că cineva le e duşman şi se sperie continuu de această fantasmă a presupusului „duşman”.

Îi spunem câinelui: „Stai cuminte!”, şi vrem ca el să înţeleagă că trebuie să stea nemişcat. Vrem ca şi câinele să aibă raţiune.

Avem tendinţa să scurtăm comunicarea.

Dacă cineva ne minte spunem: „nu ai obraz”. Dar el are obraz…Numai că „a avea obraz” înseamnă a avea conştiinţă, a te ţine de cuvânt.

Când el ne spune: „acel om spune adevărul”, vrea să spună că acel om nu minte. Dar de ce nu minte? Nu minte pentru că nu vrea sau pentru că nu poate? Şi dacă nu minţi, trebuie să ştii de ce e mai bine să nu minţi decât să minţi.

Descoperim pe zi ce trece incoerenţa planurilor noastre de viaţă.

Trebuie să te muţi continuu, să ai puterea să te muţi continuu de la moarte la viaţă, de la delăsare la iubirea pentru Dumnezeu, de la idolatrie la adevărata cinstire de Dumnezeu.

Când omul se ridică din păcat e o minune enormă: şi-a învins dezertarea, s-a învins pe sine, s-a lăsat în urmă pe sine, pe cel de ieri. Victoria aceasta e cea mai uluitoare minune. Nu e minune mai mare ca învierea din păcate.

Descoperim noi maşini, noi utilaje, noi metode de confort. Dar dacă nu ne scoatem din moarte, din moartea spirituală, nu ne folosește la nimic harul descoperirilor recente.

Cunosc oameni care se simt părăsiţi, care nu mai cred că se poate face ceva frumos cu ei. Iar alţii speră, speră nebuneşte, deşi nu li se arată în faţă nicio realitate din cele pe care ei şi le doresc.

Înaintarea duhovnicească e cel mai normal lucru care se întâmplă cu noi. Nu te uiţi la paşi, la realizări, de la un timp nu te mai uiți nici la înțelegeri ci eşti absorbit de iubirea lui Dumnezeu, de trăirea comuniunii cu El. Pentru că Dumnezeu ne devine mult mai evident decât lumea.

Când eşti absorbit de o muncă anume sau de un joc uiţi toată lumea. Tot la fel e şi dacă trăieşti împreună cu Dumnezeu: eşti numai cu El, deşi există în jurul tău o întreagă lume.

Cel din faţa ta vorbeşte cu tine. Şi dacă intri în lucruri adânci în discuţia cu el, ajungi să priveşti şi să fii atent numai la el, numai la discuţia cu el.

Dacă urc undeva, la înălţime, datorită multei oboseli pe care o sufăr acum, am tendința să mă arunc în gol, să mă arunc de la acea înălţime. Tot aşa, cineva avea intenţia să se arunce în apă. Nu exclud şi influenţa demonilor în aceste două situaţii.

Mulţi se tem de cutremure. Atunci toată lumea încearcă să fugă. Cei care se pun sub tocul uşii sau lângă grinzi solide sunt foarte puţini.

Frica de foc e frica de a nu-ți fi arsă pielea. Mirosul pielii arse se păstrează peste ani.

Când ai gânduri curate ţi se spune de unul sau altul că numai după moarte se văd Sfinţii, că numai atunci se cunosc marii oameni. Eu nu am crezut asta niciodată, pentru că Sfinții lui Dumnezeu se văd de acum.

Şi mi-a dat Dumnezeu să trăiesc lângă Sfinţi, pentru ca să îmi dau seama, că se simte de acum frumuseţea lor veşnică.

Cel care nu te-a înţeles deşi a stat lângă tine înseamnă că a fost indiferent faţă de tot omul.

E imposibil să stai lângă un om dumnezeiesc şi să nu simţi mireasma faptelor lui bune şi a cuvintelor sale preaînţelepte.

Putem să citim cu toţii despre viaţă. Dar să suferim, să trăim viaţa e mult prea greu. După ce o trăiești ţi se pare uşoară dar nu a fost aşa. Suferim mult.

Şi bucuria e o mare suferinţă, pentru că bucuria ne solicită mult şi întotdeauna vrem şi mai mult.

Pentru bucuriile duhovniceşti suferim mult, pătimim multe.

Uneori vorbim doar unora, alteori nu vorbim mai deloc despre ele.

Şi când mă gândesc că viaţa unui om e o sumă mare de cărţi, de aceea mă întreb: Câte cărţi nu ştim?!

Oamenii uită dar Dumnezeu nu uită pe nimeni şi nicio faptă a noastră. Tocmai de aceea, Dumnezeu e Cel Care Îşi aminteşte de noi toţi.

---

[1] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată,  partea a II-a recent descoperită, studiu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2003, p. 123.

[2] Idem, p. 98.

[3] Idem, p. 104.

[4] Idem, p. 108.

[5] Idem, p. 109.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.