Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [42]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
Cuvintele duhovnicești
II
(Jurnal 2002-2004)
*
Paginile 364-370.
*
Mergând și la alte Sfinte Biserici din Bucureşti am trăit simțământul dureros că parcă merg, rătăcesc prin pustiu.
Apucăturile credincioşilor noştri mă înspăimântă. Se simt imediat diferenţele culturale, sociale, teologice dacă intri, în mod succesiv, în mai multe Biserici și îi privești pe credincioșii care participă la slujbă.
Îţi sar în ochi deficienţele credincioşilor noştri.
Am trecut prin două monumente istorice de secol XVII, cu comunităţi de oameni săraci, pentru ca să mă opresc la un locaş grecesc[1], fastuos, unde numai bogaţii se afişau. Nu ştiam cine slujeşte acolo. A fost o surpriză plină de bucurie pentru mine[2].
Cei săraci merg în locaşuri sărace iar bogaţii se retrag în cele bogate.
Împărţirile acestea mă dor. Ele nu au nimic de-a face cu frăţietatea care trebuie să domnească între noi.
Avem locaşuri puţine, multe cu condiţii precare, în care abia ar încăpea, cu chiu cu vai, 10 % din populația Bucureştiului.
Dacă printr-o mare minune toţi ar veni la slujbă, noi, Biserica Ortodoxă Română, nu am avea unde să-i invităm să intre pe credincioşii noştri. Nu mai zic de alţii care vor să vină.
Părintele Ioan a slujit în greceşte şi doar câteva rugăciuni au fost în română. Am fost foarte puţini la Sfânta Liturghie și ne-am umplut de multă liniște.
Aerul european era prezent în Sfântul Locaş: civilizaţie, respect, curăţenie.
Însă nimeni dintre greci nu a îngenuncheat la slujbă. S-a împărtăşit copilul din Sfântul Altar, care era român, şi o mamă cu fiica ei, care probabil că erau greci. Mama şi fiica au venit fără lumânare la împărtăşire iar starea lor era foarte relaxată, fără umilinţa Ortodoxiei.
Pe măsură ce grecii erau eleganţi şi bogaţi, românii, pe care i-am întâlnit la celelalte două Sfinte Biserici româneşti, erau săraci, slab pregătiţi, cu salarii mizere.
Nu vreau să mai dau nume, căci e prea apăsător pentru mine.
Undeva am găsit un locaş unde toată lumea cânta dar nimeni nu avea pregătire teologică cât de cât.
Se încurajează prostia şi fariseismul, pentru că credincioşii noştri sunt ţinuţi într-un cabotinism şi într-o pseudo stare religioasă, într-o înşelare nenorocită care e chinuitoare când o descoperi.
Un bărbat cădea şi se închina tot timpul deşi unele femei vroiau să treacă pe lângă el.
Gesturile de paradă sunt manifestări ale unei suflet foarte bolnav.
Mă cutremur de suferinţa acestor oameni, mai ales că o înţeleg în parte, pentru că şi eu am trecut prin această neştiinţă îngâmfată ca şi ei.
Neştiinţa mândră e cea mai mare problemă a celor puţini educaţi. Iar cei cu multe titluri ştiinţifice suferă de aroganţa fariseică a omului, care îşi permite să ştie multe, dar care face foarte puţine pentru alții.
Studenţii la Teologie au o vorbă nu prea ortodoxă dar care conține mult adevăr: „a ţinut o predică de toată trebuinţa”. Cel care predică oricând la fel, în orice situaţie, e cel cu predică „de toată trebuinţa”.
Adică el se crede atât de deştept, încât crede că tot ce spune e foarte interesant, deşi nu spune nimic concret.
Predica lui e un ghiveci cu de toate, fără cap şi fără coadă…dar prin care nu stresează pe nimeni.
De fapt asta e și strategia: să predice despre orice, să sară din subiect în subiect, să trateze totul în mod superficial și să evite orice subiect sau afirmație care ar cădea greu la inima credincioșilor.
Slujitorii şi credincioşii noştri au devenit călduţi în multe şi asta o să ne coste deopotrivă.
Dacă lucrurile merg prost din punct de vedere personal, vine din aceea că nici înainte şi nici acum lucrurile n-au fost prea bine.
Pe mine nu mă interesează procentele sondajelor, adică câţi sunt şi câţi nu sunt ortodocşi. Pe mine mă interesează, şi pe Dumnezeu Îl interesează în primul rând, ca noi să fim ortodocşi cu adevărat, adică să ştim cine suntem şi să ne comportăm ca atare.
Privesc slujbele Molitfelnicului[3] în mod expectativ. Mă pregătesc pentru viitoarele constatări din comentariu. Şi mi-am dat seama cât de absolut îl privesc pe om Sfintele Taine.
Am ajuns la concluzia, că dacă un preot aplică literal cerinţele de la Sfânta Spovedanie, acela e cea mai mare catastrofă pentru comunitatea sa.
Un preot fără mintea lui Hristos face mai mult rău decât bine pentru credincioşi.
Am avea credincioşi care nu s-ar împărtăşi mai deloc toată viaţa dar şi preoţi şi ierarhi care nu ar mai sluji cu anii.
Iconomia Sfintei Biserici însă este adevăratul mod de a lucra al lui Dumnezeu în lume.
Dacă preotul nu vine spre credincios, dacă nu îi arată milostivirea lui Dumnezeu, înţelegerea şi compătimirea lui Dumnezeu cu el, credinciosul nu mai vede decât un Dumnezeu „al răzbunării”, un Dumnezeu „al nebuniei”, Care „nu este realist”.
Cu toţii suntem răspunzători de credinţa şi de comportamentul fraţilor noştri.
Cine îi vindecă pe oamenii aceştia paralizaţi de frică, de obsesii satanice, de dorințe terifiante? Cine îi ajută pe ei?
Doamne, până când vom mai fii atât de cruzi, atât de laşi, atât de neumani? Până când frumuseţea din noi va rămâne scufundată în adânc?
Nu dăm dreptul oamenilor să fie fericiţi.
Nu încurajăm fericirea, deşi Biserica Ortodoxă, Biserica unică a lui Dumnezeu e Biserica fericirii, a îndumnezeirii, a dragostei.
De ce nu mai vrem să-L iubim pe Dumnezeu, când El ne iubeşte atât de mult?
Cum ne lasă reci cuvintele Sale cele atât de fierbinţi?
Cum de stăm atât de nepăsători, atât de răi, atât de frivoli?
Mă doare rătăcirea lumii, suferinţa lumii, singurătatea lumii. Şi cine iubeşte pe Dumnezeu şi pe oameni suferă pentru lume, suspină pentru întreaga lume.
Am recitit puţin din prima şi a doua rugăciune a Sfântului Vasile cel Mare (din exorcisme) şi mă gândeam la ce suferinţă imensă poartă demonii în fiinţa lor.
Ce e blestemul împotriva demonilor? O scoatere afară a lor din om şi nu o distrugere a lor.
Am sentimentul de multe ori, că unii cred că trebuie „distruşi” demonii de către Dumnezeu şi, la fel, şi unii oameni foarte răi.
Dar puţini sunt cei care vor şi pentru demoni fericirea, cât şi pentru oamenii foarte răi deşi asta e gândirea normală, ortodoxă.
Sfânta Ortodoxie e totala şi autentica normalitate a omului. Ea îl renaşte pe om în mod total, îl face un om al Împărăţiei lui Dumnezeu, un om ceresc.
Dacă demonii sunt blestemaţi asta înseamnă că se vrea alungarea răului din om, pentru a se pogorî harul dumnezeiesc în acesta.
Dacă pleacă demonul, vine în locul lui harul dumnezeiesc.
Deci blestemele preoţeşti împotriva demonilor nu sunt o distrugere a demonilor, ci o alungare a lor, pentru a se pogorî harul Sfântului Duh în om.
Ele ne propun bucuria, pentru că ne scot de sub influenţa demonilor.
Dar tu, cel posedat, trebuie să conlucrezi cu harul preasfânt al lui Dumnezeu, pentru ca să se dezlipească de tine demonii patimilor.
Ortodocşii, în secolul al XXI-lea, sunt chemaţi să facă surprize frumoase tuturor oamenilor şi mai mult, şi mai evident. Trebuie să-i surprindă pe oameni cu viaţa lor sfântă, cu dărnicia lor, cu dragostea lor, cu frumuseţea curajului şi a înţelepciunii lor.
Trebuie să fim nişte minuni în lumea de astăzi.
Să ieşim pe stradă, în întâmpinarea omului necăjit, cu daruri care să îl uluiască.
Să mergem la cei care nu ne vor şi să dăm mărturie despre iubirea şi iertarea noastră.
Ne putem înspăimânta părinţii, rudele, prietenii cu dragostea şi curăţia vieţii noastre: o spaimă bună, foarte bună.
Când noi Îl vom iubi pe Dumnezeu şi pentru El vom face toate, atunci lumea va fi mai bună, mai dreaptă.
Să răbdăm la nesfârşit. Răbdarea noastră e plină de chinuri dar atât de mântuitoare.
Ne e greu în lumea asta. Suferim mult, suntem batjocoriţi, terfeliţi de către toţi, călcaţi în picioare.
Mulţi cred că noi nu ştim să trăim, să ne distrăm. Dar distracţia noastră e viaţa după Dumnezeu: o distracţie care împacă şi trupul şi sufletul.
Nu suntem anormali, fraţilor! Nu suntem nişte brute! Ci nişte oameni care vrem să ne păstrăm curaţi pentru Dumnezeu.
El[4] nu avea bani de o cafea[5]. El era poliţist. Ea era chelneriţă[6]. Şi el îi propune, în schimbul banilor de cafea – 2 dolari – să fie copărtaşă la eventualul câștig al unui bilet de loto.
Câştigă 4 milioane de dolari. Chelneriţa era falită. Ea a crezut că el, poliţistul, a spus doar în glumă că îi va da jumătate din câştig. De fapt niciunul dintre ei nu se aştepta ca să câştige.
Şi poliţistul, deşi nu o cunoscuse până în acea zi, şi-a ţinut promisiunea – „promisiunea e sfântă” – şi a uluit-o. I-a dat cele două milioane de dolari.
Acesta e un exemplu cu iz evanghelic.
Cam aşa trebuie să trăiască ortodocşii: să facă lucruri foarte bune, uluitoare, pe care alţii nu le-ar face deloc.
Spre exemplu: să restitui un portofel burduşit cu bani celui care l-a pierdut, deşi tu nu ai bani de pâine; să donezi un organ de al tău fără bani; să faci puşcărie în locul altuia deşi nu eşti vinovat; să mori în locul altuia; să-i îngrijeşti la bătrâneţe pe duşmanii care ţi-au făcut cel mai mare rău în viață şi multe altele de acest fel, care îi minunează pe oameni.
Dar trebuie să faci un asemenea lucru cu discernământ şi cu toată fiinţa ta.
Trebuie să-i îmbrăţişezi pe oameni cu toată dragostea.
Când suferi pentru că iubeşti oamenii, dragostea ta se sfinţeşte.
Nu te uita la păcate! Păcatele sunt mici erori, erori de duzină.
Fă tot timpul ceva cu inima ta, cu mintea ta, cu voinţa ta, cu trupul tău. Fă un lucru bun faţă de fiecare în parte.
Grija noastră nu trebuie să fie păcatul, ci flămânzirea după bine, după iubire, după înţelegere.
Măreţia Sfinţilor noştri constă în aceea, că ei au făcut la început ceea ce părea pentru toţi „utopic”, dar mai apoi s-a dovedit că ei au făcut ceea ce trebuia.
Frumuseţea lor e frumuseţea lui Dumnezeu. E o frumuseţe care s-a coborât din plin în ei.
Înveşmântă-ne, Doamne, cu frumuseţea Ta cea veşnică şi ne miluieşte!
*
M-am gândit la moarte, la înfricoşata Judecată…Dar nu aveam percepţia morţii printr-un obiect care o anunţă şi anume: tronul.
Acum, de când i-am luat tron şi cruce lui tataie și le știu în camera mea de la stradă, sentimentul morţii, starea fizică a morţii e mult mai prezentă în casa de la ţară şi în inima mea.
Acest lucru mi-a tăiat pofta de mâncare.
E greu să înveţi că mori, după cum spunea şi Eminescu.
E greu să înţelegi că distanţa până la moarte e o distanţă mică şi că ea se poate îngusta într-o clipă, până la a fi tu cel care mori.
Şi cu toate acestea, deşi moartea nu pare credibilă pentru cel care trăieşte, ea intră în firescul acestei lumi, a realităţii lumii de azi.
Am devenit convivi cu sicriul.
De fapt, fiecare dintre noi suntem un sicriu. Vezi oameni murind zilnic şi ţi se pare că e un vis moartea lor.
Dar moartea nu e un vis, ci o realitate zguduitoare.
Ceva se amputează în tine. Nu mai e el, nu mai e ea…şi, deşi viaţa continuă, tu te simţi mai străin fără el, fără ea…
Intră în mersul despătimirii simţirea că eşti străin, că eşti singur pe pământul acesta, că eşti doar călător.
Doamne, ai milă de cei pentru care m-am rugat şi mă rog. Ai milă de lumea Ta, Iubitorule de oameni Doamne şi ne iartă nouă toate! Iartă-ne neştiinţa, bădărănia, ipocrizia, delăsarea, ticăloşia inimii noastre.
Iartă-ne mereu, Doamne şi luminează inima noastră cu frumuseţea Ta, căci ne urâţim continuu. Nu lăsa făptura Ta stingheră. Nu ne lăsa în ghearele cele rele ale singurătăţii.
Scoate-ne din marasmul păcatului, pentru ca să Te vedem pe Tine, să simţim slava Ta, să ne minunăm de mila Ta, Doamne.
Numai Tu poţi să faci vie inima, sufletul nostru, mintea noastră întunecată. Numai Tu poţi să ne ridici ca pe cel căzut între tâlhari şi să intri la noi, şi să fii cu noi şi noi cu Tine.
Cine altul poate să ne iubească ca Tine?
Căci nimeni nu şi-a dat sângele pentru noi ca Tine, Iisuse Doamne.
Numai Tu i-ai iubit pe cei netrebnici.
Numai Tu i-ai îngrijit de cei răi.
Numai Tu ai sperat în întoarcerea oii celei pierdute şi i-ai promis ei, acestei oi, bucuria cea veşnică.
Tâlharul cel bun a primit iertare deşi greşise mult.
Dar Tu nu te-ai uitat la ceea ce a făcut el, ci la întoarcerea lui, la inima lui care tindea spre Tine; pe cruce, tocmai atunci.
Niciodată nu e prea târziu la Tine. Niciodată nu e scos cineva afară. Tu eşti iubire, Dumnezeul meu, inima mea! Tu eşti iubire multă şi bogată pentru toţi, Care nu-l excluzi pe cel sărac şi nici nu-l bagi pe cel bogat mai în faţă, dacă nu are şi viaţă curată.
Tu Te uiţi la inima omului, la plăcerea lui.
Dacă Tu eşti plăcerea omului, atunci Tu Te faci frumuseţe nemaipomenită, necugetată de el niciodată.
Tu eşti Lumina lumii, Doamne, Lumina cea ipostatică, Lumina care dă adevărata înţelepciune. Şi la Tine nu e moarte.
Deşi eu mor, dacă voi fi cu Tine până la sfârşit – şi eu vreau Doamne, eu vreau asta din toată inima! – voi fi mereu cu Tine, întru slava Ta.
Moartea e numai separarea de Tine prin păcat. Dar Tu eşti Viaţa mea şi a lumii întregi.
Dă-ne să Te cunoaştem pe Tine cu adevărat, Iisuse Doamne, şi pe Tatăl şi pe Duhul împreună cu Tine.
Dă-ne să Te cunoaştem pe Tine, Treime Preasfântă şi Preabună, Treime preamilostivă şi atotstăpânitoare.
Dă-ne să însetăm şi să flămânzim după slava Ta, Treime atotţiitoare şi atotconducătoare.
[1] Paraclisul Ambasadei Greciei la București.
[2] A slujit Părintele Ioan Moldoveanu, sub coordonarea căruia am făcut studiul despre Isihasmul românesc. A se vedea CV-ul său:
Studiul la care facem referire: Isihasmul românesc și reprezentanții săi de-a lungul secolelor. Privire rezumativă și esențializatoare.
Acesta a fost inclus în:
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Bucuria comuniunii. Articole, note, predici și studii științifice pe diverse teme, vol. 1, Teologie pentru azi, București, 2009, p. 6-52.
Cartea noastră poate fi downloadată de aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/06/bucuria-comuniunii-vol-1/.
[3] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Molitfelnic.
[4] Nicolas Cage: http://en.wikipedia.org/wiki/Nicolas_Cage.
[5] E vorba despre filmul It Could Happen to You. A se vedea:
http://www.filmeleonline.ro/filme-comedie-un-bacsis-de-2-milioane-de-dolari-1241/
[6] Bridget Fonda: http://en.wikipedia.org/wiki/Bridget_Fonda.