Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 371-375.

***

De când m-am apropiat şi mai mult de cuvinte, cuvintele încep să-mi vorbească altfel.

Spre exemplu: „a merge drept” înseamnă a merge rectiliniu, a merge pe o cărare, a nu merge împleticit, a nu fi beat sau a avea o viaţă curată.

Limba unui popor se îmbogăţeşte uimitor de mult, cu fiecare om în parte.

Dacă spun: „merg drept înainte, până la intersecţie”, nimeni nu va înţelege că merg pe o cale bună, pe calea lui Dumnezeu ci că merg pe jos sau cu maşina până la intersecţia cutare, pentru a o lua la dreapta, pe alt bulevard.

Dar: „mergea aiurea” arată comportamentul unui nebun sau al unui om beat sau al unuia care vrea să se prostească.

„Afacerea merge bine”, adică e rentabilă. Dar afacerea nu merge nicăieri, ci productivitatea firmei respective e într-o continuă creştere.

„Să nu te opreşti” e o afirmaţie imperativă, care poate fi înţeleasă în multe feluri.

Dar: „să nu te opreşti; să mergi până la capăt cu studiile”, arată ceva şi mai mult: te arată pe tine într-o continuă adâncire în înţelegere, pe care o poţi exprima ca „ridicare la noi înţelegeri” sau ca „escaladare a tuturor treptelor de învăţământ”.

Putem vorbi despre „un om drept”, care nu e cocoşat, care e înalt şi fără o aplecare a trupului spre înainte dar şi de un „om drept”, plin de virtuţi, de un om „vertical” în viaţa sa.

Dar cine a dat pe cine? A dat statul în picioare, în poziţie de drepţi, pe a fi drept, Sfânt sau dreptatea, ca virtute dumnezeiască, a încetăţenit ideea de a sta drept?

A căzut în păcat”: adică a căzut din dreptate, din poziţia de a fi drept.

Păcatul e considerat ca o cădere, ca o prăbuşire, ca o cădere jos. Nu spunem „s-a rostogolit în păcat”, ci simplu: „a căzut”.

Noi presupunem imediat că a căzut jos, că a rămas fără viaţă, că a leşinat, că a intrat în inconştienţă. Dar această cădere în păcat, deşi e exprimată ca o doborâre la pământ în textele liturgice, nu presupune moartea, pe un om aflat în moarte definitivă, ci pe un om între viaţă şi moarte, care poate oricând „să se ridice”.

Cum s-ar mai putea ridica cineva, dacă nu ar mai avea puţină viaţă? Şi totuşi, Dumnezeu îi ridică şi pe cei din „umbra morţii” sau din moarte, înviindu-i la o viaţă nouă.

Când Domnul învie, auzim cântându-se : „Sculatu-Te-ai din moarte, Iisuse”.

Învierea e o sculare, o ridicare din moarte, o ridicare după o mică aţipire.

Realitatea morţii, vizavi de cel răposat, ne predispune la a vedea mortul întins, pus pe ceva.

Şi dacă el ar învia, dacă s-ar ridica din moarte şi ar sta în picioare, am spune că el „stă drept”, stă în două picioare şi nu că e „drept”, Sfânt, în mod neapărat.

A sta drept, în picioare, nu presupune a fi şi Sfânt. Dar sfinţenia e prezentată ca stare de dreptate iar faptele bune, în Mt 6, 1, sunt „fapte de dreptate”.

Însă cum înţelege cel credincios realitatea dreptăţii, dacă i se vorbește despre fapte ale dreptăţii? Faptele creează dreptatea sau apar din cauza dreptăţii interioare?

Corelativul sinonimic al dreptăţii e sfinţenia. Dar ambele terminologii sunt prea ample sau prea vagi pentru ca să fie intuite deplin.

Aproximările noastre dovedesc gradul ridicat de înţelegere a acestor realităţi.

E uşor să spui că cineva e Sfânt dar e greu să nuanţezi ce este sfinţenia.

Mergi drept. Dar de ce mergi drept? Ce îl face pe un om să meargă drept? De unde înţelege el cât de mult înseamnă binele acestui mers drept?

Spre exemplu, filosofii şi literaţii ne propun adesea curse gâfâitoare de înţelegere, pentru ca să ne spună la sfârşit, că nu adevărurile contează sau faptul de a ajunge la adevăruri, ci efortul înţelegerii, al căutării, al tinderii spre ele.

Când filosoful aude de Religie, aude de propoziţii apriorice, de postulate ale gândirii şi ale experienţei, care par să nu aibă nicio valoare experenţială sau epistemologică.

Însă, Revelaţia dumnezeiască nu pleacă de la neştiinţă, ci de la maxima realitate a exprimării adevărului, fapt pentru care ea invită la iubire, pentru că dezveleşte adevărul despre om, despre statura lui, despre ţelul său.

Credincioşii noştri nu-şi pun multe întrebări gnoseologice, pentru că multe dintre întrebările pe care şi le-ar putea pune sunt de domeniul ridicolului în faţa luminozităţii Revelaţiei.

Dar, adesea, mulţi sunt îmboldiţi de idei uşuratice, ca spre exemplu: Cum arată Dumnezeu? Cine L-a văzut? Cum poate exista Cineva din totdeauna? Ce înseamnă să fii veşnic, să fii atotputernic, să fii atotbun?

Ni se pare că sunt întrebări relevante dar nu sunt.

Întrebările concrete în faţa Revelaţiei nu iau înfăţişarea întrebărilor autonomiste în faţa lui Dumnezeu ci, mai degrabă, a rugăciunii.

Când noi vrem să-L întrebăm ceva pe Dumnezeu, Îl întrebăm rugându-ne Lui.

Formularea întrebării nu este niciodată imperioasă, pentru că asta denotă o atitudine frivolă în fața Celui întrebat.

Și nu Îl întrebăm pe Dumnezeu despre ceva anume ca şi când am fi egalii Săi, ci întrebarea noastră e o mirare evlavioasă în care El are ultimul cuvânt. Dar nu într-o clipă sau într-un interval de o săptămână, ci atunci când El va dori.

„Facă-se voia Ta” nu înseamnă: „să se facă azi, acum”, ci: „când Tu vrei să se facă, atunci să se facă”.

Este dramatic de observat cum aroganţa scolasticilor, spre exemplu, a presupus că poate „fura” adevărul dumnezeiesc, dacă îl presupun mental sau îl judecă pe picior de egalitate cu Dumnezeu.

La fel stau lucrurile şi în comentariile ştiinţifice la cărţi sfinte: materia de studiat e fărâmiţată, interpelată, condamnată adesea, i se pune o parafă, fără ca cel care a creat-o sau a inspirat-o să aibă ceva de-a face cu exegeza eruditului.

Și e dramatic și modul cum Îl gândim pe Dumnezeu fără a-L băga în seamă. Cum discutăm despre El ca şi când ar fi vreun film văzut de curând.

Şi iarăşi este dramatic modul lejer în care se formează opiniile noastre. Adică fără a fi urmărite de întrebarea: E adevărat ce cred eu sau nu?

În unele cântări auzim: „îndreptează-mă”. Dar „a te îndrepta” de aici e înţeles de noi prin „a ieşi din împovărarea păcatelor”, deşi păcatele nu sunt văzute ca nişte pietre de moară pe care le cărăm în spate, ci ca realităţi care ne-au afectat sufletul.

Sunt aplecat spre pământ. Mă vrăjeşte, îmi ia ochii lumea. De aceea nu stau drept, nu privesc înspre cer, ci înspre pământ.

Merg aplecat după roşcove, aplecat asupra poftelor de tot felul, fără a mai putea, prin mine însumi, să-mi recapăt starea iniţială.

Dacă Hristos mă îndreptează înseamnă că mă face sănătos la suflet. Mă face să nu mai simt nevoia să fiu scormonitorul murdăriei, ci să privesc frumuseţea Sa, să privesc „spre cele înalte”.

Am atras atenţia de mai multe ori faţă de cuvântul „viază”: „Viază-mă, ca să Îţi cânt Ţie”.

Nu înseamnă numai: „să mă faci viu” azi sau doar odată, ci: „să mă faci viu mereu, în fiecare clipă, să mă susţii în viaţa dumnezeiască, Dumnezeul meu”.

Auzim şi „înviază sufletul meu”. Dar e vorba de acum, de azi.

Pe când „viază-mă” arată o condiţie permanentă a lucrării lui Dumnezeu în fiinţa noastră.

*

Am continuat să îmi cunosc oraşul. Şi cu troleibuzul 69 am ajuns în cartierele sărăciei.

Şi am înţeles că nu trebuie să mai cer ceva de acolo de unde nu am pus nimic. Asta m-a liniştit încă odată. Și mai mult. Pentru că mă războiam cu mine şi nu cu cineva anume.

Am renunţat în mine însumi la lupta cu toţi aceia, care nu se lasă convinşi că viaţa arată altcumva. Vrând să fac lumină şi la alţii, am cerut multora ceea ce nu erau dispuşi să facă. Şi am înţeles, că oricât de bun e gândul tău, oricât de dumnezeiesc ar fi, dacă nu e plăcut de cel care te ascultă, nu poate să-l înnoiască nicidecum.

Adevărul te eliberează. El te eliberează când faci binele, când urmezi binele.

În Sfânta Biserică a armatei, de lângă Favorit, am găsit Sfinte Moaşte din Sfinţii Niculiţelului (din Sfinţii Zoticos, Atallos, Camasis şi Filippos)[1], din Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion[2] şi din Sfântul Panaghiotis[3].

De ce se fac Biserici din lemn în Bucureşti? Pentru că sunt mai ieftine şi nu trebuie să mai dai milioane de lei pentru pictură.

Vedeam ceasul în stânga. Din punct de vedere practic e un bine. Dar ceasul exclude rugăciunea.

Mă urmăreau ochii unei fete care cânta la strană. Nu întreb ce vroia, ci de ce se pierdea în ochii mei?

Căutăm în ochii altora o odihnă. Ochii care ne sunt ostili nu ne odihnesc. Ochii iscoditori ne scot din sărite, ne irită.

Formele pe care le ia rugăciunea în noi ne uimesc în timp. Devenim tot mai simpli cu trecerea timpului, chiar dacă nu vrem să arătăm asta.

Se iubesc oamenii de 8 martie? Cadourile curg. La fel şi telefoanele şi florile.

Ne place să ne vedem unul pe altul zâmbind şi să ne facem curaj unii altora.

Când sărăcia, incultura, neştiinţa sunt aşa de mari, ce să mai ceri standarde la astfel de oameni?!

E o minune dacă omul mai vine la Sfânta Biserică. Va mai veni şi pe viitor?

Mă uitam la blocuri: mii de locuinţe. Și Biserica lor, în ea, abia dacă încăpea o scară de bloc.

Păi în Bucureşti trebuie să clădim nu zeci de Biserici, ci zeci de mii de Biserici, dacă vrem Biserici din astea mici, unde să n-ai loc să te miști.

Un supermarket e ditamai hala și tot nu ai loc iar Bisericuţele noastre sunt mici, neîncăpătoare.

La unele Sfinte Biserici stăm ca legumele la piaţă: unii în capul altora. Cei mai scunzi nici nu-l văd pe preot. Cei cu deficiențe de auz nici nu prea aud ce se spune la strană sau în altar. Cei înalţi trec peste cei mici. Cei graşi fac pârtie în urma lor…Și frichineală toată ziua în Sfânta Biserică!

La noi, la slujbe, se intră şi se iese şi doar câţiva vin ca să fie atenţi.

Mă gândeam: credincioşii se plictisesc pentru că nu sunt surprinşi la slujbe. Dacă i-am surprinde prin ceva, dacă i-am impresiona în bine la fiecare slujbă, ne-ar asculta, ne-ar urma.


[1] A se vedea:

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiun/06-04-sf_zotic_atal_camasie_si_filip.html.

[2] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Epictet_si_Astion_din_Halmyris.

[3] Şi parcă mai era un fragment şi de la un alt Sfânt…

Did you like this? Share it: