Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 375-378.

***

„Umblaţi întru iubire” (Efes. 5, 2), trăiţi întru iubire, cu iubire multă. Dar Sfântul Pavel continuă: nu cu orice iubire să vă umpleţi viaţa, ci „precum şi Hristos ne-a iubit pe noi” (Ibidem).

Trebuie să trăim cu iubire sfântă, din iubirea neîntrecută a Fiului lui Dumnezeu cu care El a iubit umanitatea.

Responsabilitatea iubirii noastre e covârşitoare.

Nu trebuie să iubim ca oamenii.

Nu trebuie să iubim ca animalul, care îşi iubeşte numai puii lui. Ci să iubim ca Dumnezeu, Care nu face diferenţe între oameni ci îi iubeşte pe toţi deopotrivă.

Iubirea lui Dumnezeu e răstignită. E o dragoste care acceptă moartea, ca mergere până la capăt pentru mântuirea noastră.

Şi mântuirea înseamnă recuperarea noastră din moarte, din mâna diavolului.

Mântuirea e scoaterea noastră din devierea păcatului, din întunericul existenţial, din dezordinea unei vieţi oarecare.

El S-a dat pe Sine „prinos şi jertfă lui Dumnezeu” (Ibidem).

Şi acest lucru îl va repeta adesea Sfântul Chiril al Alexandriei: Hristos e oferirea de Sine adusă Tatălui „întru miros cu bună mireasmă” (Ef. 5, 2, cf. ed. BOR 1988). Sau: „într-un miros de bună mireasmă”, ca în GNT.

Oferirea Fiului din dragoste pentru noi e o frumuseţe în faţa Tatălui. Jertfa Sa e o bună mireasmă, o tămâie binemirositoare, pentru că e Jertfa curăţiei, oferirea de Sine care nu are nimic pătat, nimic ciuntit.

După cum Fiul S-a dat pe Sine pentru noi, fără păcat, fără miros de întinăciune, adică cu multă iubire, cu multă frumuseţe, tot la fel trebuie să iubim şi noi lumea: cu multă frumuseţe, cu multă gingăşie.

Gingăşia iubirii noastre, adică curăţia ei trebuie să transpară din aceea, că nu facem ceva uitându-ne la noi, ci la cei care stau în faţa noastră.

Trebuie să ne aducem înaintea altora, să ne facem expliciţi, pentru ca şi ei să se facă expliciţi nouă sau să aibă curajul de a trece peste bariera necunoaşterii şi a neîncrederii în celălalt şi să vină la relaţia iubirii, a cunoaşterii reciproce.

Iubirea e o recunoaştere din ambele părţi.

Iubirea îl face pe fiecare în parte să îi recunoască pe alţii şi să se recunoască în iubirea altora.

Când eşti cunoscut de alţii cu adevărat, din iubirea lor tu vezi chipul tău, ce este de remarcat în tine şi ceea ce a fost remarcat din tine de către alţii.

Te vezi în gesturile de iubire ale altora, înţelegi cât contezi pentru alţii.

Şi cât faci tu pentru alţii nu iei în seamă, pentru că tu vrei să-i vezi pe ceilalţi mulţumiţi.

Eşti mulţumit de treaba ta nu privind la tine, ci privind cum ceilalţi s-au bucurat de tine, de ce ai spus şi ai făcut tu.

Făcând altora bucurii, înţelegi ce e bucuria: o trăire cu altul a unei bucurii la care aţi lucrat împreună.

Numai când umbli în iubire, viaţa altora este şi a ta. Tu te contaminezi de persoana altuia, de toate persoanele. Iubirea ta îi contaminează pe alţii şi poate ca şi alţii să te contamineze cu iubirea lor.

Interacţiunile dintre noi formează stabilitatea sau instabilitatea climatului dintre noi.

Pacea lumii e formată din ce emană din noi.

Tocmai de aceea, pacea lumii devine de multe ori răzbunarea noastră, neputinţa noastră de a iubi şi a ierta: adică război.

Războiul e neputinţa de a renunţa la noi înşine.

*

Îmi e greu, Doamne, Dumnezeul meu! Nu mă lăsa pradă singurătăţii deznădăjduite, frigului din inimă. Nu lăsa loc gheţii în inima mea, că se sminteşte repede mintea mea.

Fii cu mine, Doamne şi cu lumea Ta şi învaţă-ne din nou să fim buni, să zâmbim din nou.

Vom ajunge să nu mai ştim ce să facem? Sau vom decădea din ce în ce mai mult, până când ni se va acri de noi şi ne vom pocăi?

Mă zdrobeşte indiferenţa, nefericirea oamenilor, egoismul lor.

Astăzi m-am simţit atât de singur, de inutil pe stradă, încât am crezut că nimeni nu are nevoie de nimeni. Dar nu e adevărat!

Trebuie să ne reumanizăm.

Trebuie să redevenim oamenii lui Dumnezeu şi să alungăm odată din noi urâciunea.

Spălarea creierelor e înfiorătoare. Parcă nimeni nu mai vrea să fie el însuşi.

De vreo jumătate de an şi mai bine, televiziunile ne propun o grilă de programe din ce în ce mai proastă, la limita ridicolului.

Se caută imbecilizarea noastră, alinierea noastră cu orice preţ la nişte standarde pe care puţini le înţeleg şi le vor.

Unde mergem noi? Spre ce ne îndreptăm?

Doamne, ai milă de noi şi ne iartă. Facă-se voia Ta întru noi şi ne miluieşte!

Did you like this? Share it: