Zi: 14 martie 2011

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 392-396.

***

Iustin [Manta][1] a cântat o idiomelă[2] în harul Sfântului Duh. Era o cântare dumnezeiască, care întrecea orice aşteptare a celor prezenţi. Îţi trebuia o ureche fină, înduhovnicită pentru ea.

Asta înainte de „Doamne, femeia ceea ce căzuse…”[3], pe care a cântat-o tot el.

Nu era prezent PS Varsanufie [Gogescu][4]. Acesta a venit la Denia de joi, la ieşirea cu Sfânta Cruce.

A cântat fără stresul privirii superiorului său. Asta s-a simţit din plin. Există un stres evident al diaconilor în faţa episcopilor.

Şi acel imn, numai acela a fost de ajuns să mă liniştească profund, să îmi calmeze duhul.

Forfota din Bisericile noastre e năucitoare, enervantă la culme…dar Dumnezeu, prin diaconul Său, a făcut să se audă teologia din melosul bisericesc.

Nu poţi cânta în Biserică fără ca să fii teolog. Pentru că muzica bisericească e o teologie fină, adâncă.

Ţipătul, răguşeala şi cântatul alături de flegma din gât, guturalităţile de tot felul nu sunt muzică, ci stres, un stres dureros, sâcâitor.

Unii vor să cânte „toată suflarea” în Biserică. Dar ca să cânte toată suflarea trebuie să şi poată, după cum toată lumea trebuie să înveţe să scrie dar nu toată lumea poate să şi scrie poezii.

Fiecare poate să scoată nişte sunete acolo, dar nu toţi pot să te ungă la inimă, după cum zice românul.

Şi ca să ungi inima, să veseleşti inima omului cu adevărat trebuie să cânţi întru harul lui Dumnezeu, căci altfel decât ragi şi te schelălăi dar nu cânţi.

Cântarea bisericească e smerenie, cuviinţă, zdrobire a inimii, bucurie. Şi acestea sunt mişcări dumnezeieşti ale harului.

Şi cine crede că e capabil să facă ceva fără harul dumnezeiesc se înşală, căci frumuseţea adevărată vine din nevoinţa împreună cu Dumnezeu.

Cineva se roagă pentru demoni fără patimă, ca să îi ierte Dumnezeu pentru câte îi fac acestui bărbat. Şi ei şi mai mult se luptă cu el.

Şi îl enervează în chip şi fel: ori direct, ori prin oameni sau animale sau prin diferite situaţii.

Uneori, demonii le sugerează altora că e nebun, îi pune pe unii să îl bârfească sau vreo femeie se „îndrăgosteşte” din senin de el. Alteori îl atrag spre situaţii murdare sau e tras la rost din senin de unii sau alţii.

Toţi îl privesc suspect, încât uneori se simte tare singur.

Starea lui interioară îi enervează pe demoni şi de aceea vor să nu îl lase deloc să se concentreze la munca lui.

La o emisiune de la Pax TV[5], cineva îşi punea problema, dacă Simon Cireneanul s-a mântuit, fiindcă a fost forţat să care Crucea Domnului[6].

Sinedriul[7] era format din 71 de inşi. Și vreau să caut în Talmud[8] și să văd, dacă e adevărat că aici Domnul e numit, în mod blestemat: „Marele Vrăjitor”[9].

Satanismul evreilor la adresa Bisericii Ortodoxe este exasperant. Învârtoşarea lor mă înspăimântă.

La etajul doi, deasupra mea, stă un evreu și, mai mult decât atât, un rabin. De ce a vrut Dumnezeu ca să ştiu, că el e tocmai evreu?

Pentru ca să ştiu că vrăjmaşul credinţei mele e deasupra mea cu casa, dar asta nu trebuie să afecteze inima mea şi nici rugăciunea mea pentru toată lumea cât și pentru el.

Eu nu am nimic cu nimeni. Dar mulţi mă urăsc pentru ceea ce sunt: ortodox.

Mie îmi place să ştiu ce fac evreii, ce fac mormonii, ce fac adventiştii, ce fac musulmanii etc.

Dar nu pentru că aş găsi ceva desăvârşit la ei, pe care eu să nu-l am în Biserica lui Dumnezeu, ci pentru că vreau să cunosc diversitatea personală a acestor oameni, să văd cum se simt, ce cred, cât de mult se simt mulţumiţi cu ceea ce sunt şi cu ceea ce fac ei.

Doresc să cunosc experienţa lor de viaţă, să învăţ din viaţa lor, să văd pe viu ce urmări produc în ei ereziile lor.

Însă când vine vorba de autenticitatea credinţei, mi se rupe inima când le văd prostia şi nebunia rătăcirii lor.

Și nu cred că e suferinţă mai mare ca aceea, când vezi că oamenii îşi fac rău cu mâna lor şi tu nu poţi să îi ajuţi, pentru că ei cred că fac „bine” ceea ce fac.

Dar taina libertăţii umane se dezleagă prin aceea, că îţi clădeşti veşnicia pe care o vrei şi nu pe cea care ai fi constrâns să o vrei.

Tu decizi.

Decizia ta te ajută sau te condamnă.

La telejurnal s-a dat următoarea ştire: într-un sat, în faţa locaşului ortodox, se ţine focul aprins toată noaptea. Sătenii strâng din timp lemne pentru evenimentul din Săptămâna Sfintelor Patimi.

Dar se anunţă – şi asta e scandalos – că ei ţin focul aprins, pentru că au credinţa că focul e ceva curăţitor pentru oameni.

Ce-o avea păgânismul acesta cu Ortodoxia?

Oamenii dansau şi beau în faţa Sfintei Biserici şi asta în zilele de doliu ale Săptămânii Mari.

Ispitele sexuale apar când stomacul e plin sau lenea ne-a împresurat inima şi mintea.

Gândul desfrânat nu e atât de mult imaginaţie pe cât e plăcere sau subordonare a minții faţă de plăcere.

Ne răcim inima când mintea se disociază de inimă şi când încercăm să fim numai şi numai minte.

Când vrei să te convingi că eşti „cineva” atunci încerci să te minţi.

Şi minţirea de sine e cea mai cruntă închisoare.

Adevărul este eliberator. Te scapă de lupta cu tine însuţi, de „grija” perversă de a minţi, de a te ascunde continuu.

De la un moment dat am început să nu mai simt nevoia să fiu cu oamenii. Dar simt că, deşi e un mare bine să vorbesc cu oricine despre orice, totuşi nu mă simt împlinit fără o legătură adâncă cu oameni de acelaşi duh cu mine.

Este egoism? Este delăsare? Este o clacare, o ieşire din comuniune? Numai Tu, Dumnezeul meu, poţi să îmi spui mie toate acestea.

Ce e omul fără Tine? Nu e nimic, Doamne, nu e nimic. Şi nimic din ce am eu nu îţi trebuie Ţie. Dar mie îmi trebuie mila Ta, Doamne, mai mult decât orice de pe acest pământ.

Tu eşti în mijlocul lumii. Crucea Ta a fost înfiptă în mijlocul lumii, Hristoase al meu. Şi pâraiele Sângelui Tău, ale iubirii Tale, curg spre mântuirea lumii.

Cum stau eu înaintea Ta, Doamne? Cu ce ochi şi mâini şi inimă? Nu mă osândi după ticăloşia mea cea multă, ci după mila Ta, miluieşte-mă!

Dacă El e Mielul cel fără de preţ pentru mântuirea lumii, atunci de ce cerem preţ pentru El, când Îl dăm spre mâncare lumii?

Un preot m-a întrebat dacă am postit, pentru ca el să mă primească să mă spovedesc.

Dar cât ar fi trebuit să postesc, pentru ca să fiu vrednic de El, dacă nimeni nu poate fi vrednic de El, oricât de mare şi de prea dumnezeiască nevoinţă ar face cineva pe faţa acestui pământ?

Îl preţuim pe El, pe Cel nepreţuit, pentru că noi ne credem mai buni şi mai drepţi decât El.

Și asta ne face să fim foarte haini la suflet, foarte nedrepţi cu cei pe care îi păstorim.

Nu cred că are dreptul vreun preot să oprească pe cineva de la Sfânta Împărtăşanie, dacă Hristos Îl cheamă la El. Dacă inima noastră e plină de El şi El nu ne dă afară ci, dimpotrivă, ne cheamă, atunci cine ne poate da afară?

Mă doare inima când văd că preoţii se împărtăşesc de sute de ori iar credincioşilor lor le cer eforturi ascetice şi rugăciuni, pe care ei înșiși nu le prea fac.

Ierarhia noastră se crede „dreaptă” şi asta nu place Domnului.

Dacă voi vă împărtăşiţi des, atunci tot la fel de des să vă împărtăşiţi şi credincioşii. Dacă credeţi că voi sunteţi Sfinţi mereu, de ce nu sunt şi ei tot la fel de Sfinţi ca şi voi?

Şi preotul care îşi iubeşte turma e preotul care își împărtăşeşte des turma cu Capul turmei, cu Păstorul turmei.

Cum să iubească cineva pe Hristos, dacă nu-L simte în el? Cum am putea iubi pe cineva, dacă nu vorbim cu acel cineva, dacă nu îl vedem, dacă nu stăm împreună cu el?

Cea mai mare teologie este și se naște din împărtăşirea euharistică cu Domnul nostru.

Şi dacă cineva Îl are pe El, atunci devine scrupulos cu păcatele lui şi se va spovedi de fiecare dată înainte ca să se împărtăşească.

Nu vrem să împărtăşim des credincioşii din comoditate, din neiubirea lor şi, mai ales, din indiferenţă demonică față de cea mai mare sfințenie a lumii: unirea cu Domnul nostru.

Mă doare inima. Adevărul dumnezeiesc pare „nebun” iar minciuna „veselă”.

Mă doare inima pentru faptul că ne simţim singuri şi suferinzi în Biserica lui Dumnezeu şi nu ştie nimeni să ne aline durerile.

Doamne, trimite-i pe oamenii Tăi, pentru ca să lumineze lumea Ta! Fii cu Sfânta Ta Biserică mereu, că ne topim din cauza lipsei de cuvânt dumnezeiesc viu, direct, percutant și de lipsa dragostei dintre noi.

Ai milă de noi, Iubitorule de oameni, căci pacea Ta este bucuria și viața lumii!

---

[1] Pe atunci diacon.

[2] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Idiomel%C4%83.

[3] A se asculta aici: http://www.youtube.com/watch?v=JlJFd685Efk.

[4] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Varsanufie_Prahoveanul.

[5] Singura televiziune religioasă a lui 2004 care era transmisă de RCS & RDS (http://www.rcs-rds.ro/) prin cablu TV la București. Din data de 22 februarie 2005, Pax TV a devenit Senso TV (http://www.sensotv.ro/), și-a schimbat profilul iar în scurt timp a dispărut din grila de programe.

Adică ea era în locul televiziunii Trinitas TV (http://www.trinitastv.ro/) de astăzi.

[6] E unul dintre Sfinții Bisericii, pomenit la 1 noiembrie:

http://books.google.ro/books?id=96u9tHR9-TQC&lpg=PA261&ots=olEMxuyrbL&dq=St.%20Simon%20of%20Cyrene&pg=PA261#v=onepage&q=St.%20Simon%20of%20Cyrene&f=false.

[7] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Sanhedrin.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Talmud.

[9] Idem: http://www.biblebelievers.org.au/talmud1.htm.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 387-391.

***

În acest weekend[1] am fost la mamaia, la Scrioaştea şi am învăţat trei lucruri „capitale” pentru mine: să tai la vie, să fac o mămăligă bună şi să trag la maşina de cusut.

Şi am înţeles şi mai mult, că modestie înseamnă să începi pe fiecare zi să înveţi ceva nou.

Începutul acesta are ceva foarte inocent, foarte  bucuros.

Mătuşa mea, Mariana [Picioruș][2], a văzut cum mamaia Floarea [Picioruș][3] vrea să aprindă focul cu nişte caiete vechi de-ale mele, şi când a văzut despre ce era vorba, a rugat-o să nu le ardă, căci eu puneam mare preţ pe ele.

Şi când le-am văzut, mi-am dat seama că Dumnezeu dorise să îmi reamintească cu câtă inocență frumoasă credeam în ceea ce făceam pe atunci, în clasele primare, când mă jucam cu jucării.

Îmi creasem ţara mea tocmai în parcela cu căpşuni a bunicii mele, care avea cam vreo 10 metri lungime. Iar „Ţara Dorului” s-a extins continuu, pentru că construiam noi și noi porțiuni paralele cu lumea mare, reală. Căpşunii însă au pierit de la sine.

Într-un interviu televizat transmis astăzi, ÎPS Bartolomeu [Anania][4], traducătorul, a spus că a fost într-un timp chelner[5]. Eu nici nu mi-l pot imagina în această postură.

Tot aşa, privind în urmă, nu mă mai pot imagina, nu mai înțeleg că eu sunt autorul atâtor păcate şi atâtor gafe enorme dar și al atâtor ingenuități debordante.

Ne uităm pe noi înşine.

Am uitat cum arătam, ce gândeam, ce simţeam cândva.

Suntem străini faţă de noi înşine deşi mai ştim unele flashuri[6] ale vieţii pe care am trăit-o.

Uneori mă cutremur privind înapoi sau râd de mine însumi.

Cred că cea mai bună armă de umilire de sine e arătarea cu degetul a urâciunilor noastre interioare.

Ţi se pare că viţa tăiată e o fiinţă amputată. Dar tocmai tăierea mlădiţelor excedentare sau a joardelor uscate îi revigorează viaţa.

Tăierea viţei e o primenire a ei, după cum curățirea noastră de patimi e o înfrumusețare a firii noastre umane.

Mămăliga începe de la apa clocotită. Se pune din ce în ce mai mult mălai, trecându-se astfel de la mămăliga-păsat[7] la mămăliga închegată. Greşeala mea era că puneam tot mălaiul de la început şi nu o lăsam să se coacă bine.

Până am învăţat să trag la maşina de cusut am dus lupta cu găsirea sau înțelegerea ritmului în care picioarele mele trebuia să apese pedala mașinii pentru a iniția cusutul.

Bunicii mele îi era ciudă că eu „învăţ de toate numai asta nu pot”. Ca să prind ritmul a trebuit să îmi împingă cu mâna picioarele pe pedală.

Până la urmă am reuşit, deşi, la început, aveam tendința să împing cusătura în spate şi nu în faţă.

Când ştii un lucru bine, dacă eşti orgolios, ţi se pare că ştii de toate. Dar când vezi cât de greu e să ştii lucruri „minore”, înţelegi că trebuie să fii smerit şi să asculţi de cei care ştiu cum se face acel lucru.

Am vrut să învăţ să mulg vaca dar n-am vrut să par „suspect” pentru acela.

Îmi place să mă înveţe oameni care vor să aibă timp de mine şi care să nu creadă că fac lucruri „aiurea” dacă învăț aşa ceva.

Vreau să învăţ să lucrez la andrele, să torc, să fac oale de lut, să repar o maşină, să mă ocup de electricitate, să fac lucruri normale şi foarte folositoare.

Chiar dacă nu îmi trebuie mie toate acestea e bine să le învăț, pentru ca să îi învăț şi pe alţii, care pot să aibă nevoie de așa ceva.

Demonii vor să te înfricoşeze prin vise. Treaba e să nu le joci jocul.

Nu trebuie să accepţi că minciuna e şi puţin „blondă” sau „albă”.

În compania tinerilor de azi, cu duh lumesc, simţi să te lauzi, să minţi, să pari „interesant”. Te ia valul şi nu e bine.

Demonii care palpită în gesturile şi fremătările lor te iluzionează şi pe tine.

Stând fără să vreau în compania unor astfel de oameni am simţit rolul nefast al prieteniei cu cei care nu calcă pe la Sfânta Biserică. Laxismul lor mental, lipsa lor de reverenţă, de umilinţă, de omenie sunt bacili[8] care se răspândesc repede.

Dacă durerea autentică respinge divertismentul, muzica, atunci pentru cine s-au creat toate acestea? Pentru oameni lipsiți de profunzime şi fără dureri şi iubiri autentice, reale.

Bătrâneţea aduce o umilință accentuată. Când văd oameni de la ţară, veniţi în treacăt pe la oraş şi care contrastează de la început faţă de ceilalţi, simt povara grea a oraşului şi lipsa lui de pudoare.

Se simt, sărmanii, mai ales cei mai bătrâni, respinşi cu forţa de această lume „simandicoasă” şi prea brutală.

Se simt singuri, neagreaţi, excluşi, ca şi când nu ar avea dreptul la existenţă.

Egalitatea în drepturi e o mare ficţiune la nivel social.

Patimile celor avuţi şi înjosirea celor umiliţi ştiu foarte bine că oamenii nu sunt egali, ci unii sunt conducătorii iar ceilalţi sunt slugile, pe care poţi să le păcăleşti cum vrei.

Şi înţeleg din ce în ce mai bine, de ce înnebunesc oamenii.

Dacă stau în medii pline de certuri, de drăcuituri, de frică, de ameninţare, oamenii slabi cedează. Şi cei slabi sunt cei fără credinţă în Dumnezeu şi cu multe păcate.

Sunt slabi pentru că vor să fie slabi. Pentru că şi-au slăbit fiinţa prin multele lor păcate.

Credem că dacă avem bani suntem bogaţi. Şi dacă suntem bogaţi „trebuie” să mâncăm mult. Şi dacă mâncăm mult, ce se întâmplă? Ne facem cât o batoză, cât un elefant, şi nu ne mai ţin picioarele şi avem nevoie de spital, că boala e mare şi viermii ne mănâncă.

Sunt de acord cu ce spune Părintele Iustin Pârvu[9]: românii nu vor să recunoască jertfa, nu vor să se bucure de ea. Sfinţii închisorilor comuniste din România şi cei de două milenii de pe pământ românesc, cei mulţi, aşteaptă să le aducem laude, să le facem slujbe, să îi cinstim.

Românii aşteaptă prea mult până îşi slăvesc Sfinţii.

Sârbii şi ruşii se grăbesc.

Însă, în același timp, a te grăbi în materie de canonizare, în materie de cinstire a Sfinților, e cea mai mare capcană, pentru că viețile Sfinților trebuie aprofundate cu mare grijă.

Ne vin ispite tocmai de unde ne aşteptăm mai puţin.

Epuizarea îţi taie pofta de viaţă şi te face să crezi că nu mai vrei şi că nu mai simţi nimic.

E interesantă problematica schimbărilor interne ale fiinţei noastre în funcţie de boli, schimbări de domiciliu, stres, enervare, aşteptare încordată, tortură, închisoare.

Şi e interesant și faptul, cum marea viaţă sfântă poate coexista, pe un spaţiu foarte restrâns, cu o viață devastată de hedonism, de teroare, de satanism.

Dacă ne-am revedea rugăciunile personale, pe care i le-am adresat lui Dumnezeu, am vrea să facem unele schimbări semnificative în lexicul lor.

Dar rugăciunile nu pot fi schimbate.

Rugăciunea nu are logica frumosului sau a urâtului estetic. Ea e o vorbire directă. Şi uneori are multe stângăcii.

Dar rugăciunea nu e stângace sau mai puţin stângace, ci ea trebuie să fie în primul rând sinceră, adâncă, existenţială, una cu tine.

[Mircea] Cărtărescu[10] spunea ceva foarte adevărat în Jurnalul naţional de azi: Big Brother[11] „este singurul fel de spectacol incompatibil cu o lume democratică, deşi, ironic, el nu poate apărea decât într-o lume democratică”[12].

Aici, totul se bazează pe dictatorialismul organizatorilor, deşi el este deschis tuturor privirilor.

Privim cu ochi avizi o intimitate pe care altfel n-am putea să o vedem deloc.

Ne place să fim indiscreţi, perverşi, să manipulăm lumea, să privim cu ochiul orice secret al lor.

Patima curiozităţii se bazează tocmai pe nestăvilirea voinţei şi a cercetării păcătoase a minţii.

Atmosfera dumnezeiască a Sfintelor Patimi, la Bucureşti, are ceva din turbulenţa specifică oraşului.

Venim de acasă cu povara noastră cotidiană.

Când eram la sat, vedeam cum oamenii cară lemne la spinare. Acum îmi dau seama, că nu cărăm numai lemne sau sacoşe ci, în primul rând, dureri, tristeţi, neîmpliniri, regrete, incertitudini.

Şi incertitudinile scot cel mai mult peri albi.

---

[1] În engleză: sfârșit de săptămână.

[2] O mică discuție cu sine din 11 aprilie 2010: http://www.viddler.com/explore/dorinfather/videos/436/.

[3] Un interviu cu mamaia Floarea din 9 noiembrie 2010:

http://www.archive.org/details/InterviuCuBunicaMeaFloareaPiciorus9Noiembrie2010.

[4] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Bartolomeu_Anania.

[5] E vorba de interviul dat Eugeniei Vodă, care poate fi vizionat aici:

http://www.youtube.com/watch?v=FAxIIBCfu0Y

http://www.youtube.com/watch?v=f-x4jf4qwT8

http://www.youtube.com/watch?v=PdRZctUVUjE

http://www.youtube.com/watch?v=rSYXMDvT-QI

http://www.youtube.com/watch?v=_KAtvXjA8eE

[6] În engleză: momente, străluciri, clipe, imagini din trecut.

[7] La Scrioaştea se zice pâsat.

[8] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Bacil.

[9] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Iustin_P%C3%A2rvu.

[10] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_C%C4%83rt%C4%83rescu.

[11] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Big_Brother_1.

[12] Mircea Cărtărescu, „Big Brother”: doar o chestiune de sex?, în Jurnalul naţional, marţi, 6 aprilie 2004, p. 4.