Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 383-387.

***

Când ai un lucru de împlinit, deşi nu îţi dai seama prea bine, în adâncul tău eşti racordat la acea muncă care te împlinește.

Şi când reuşeşti şi termini acel lucru ai sentimentul de uşurare, de bucurie a finalului, dacă e un lucru făcut după voia lui Dumnezeu şi cu ajutorul Său evident.

Am terminat Disertaţia de Master[1] şi mai am doar cele două apendice ale ei. Dar deja mă simt despovărat de grija aceasta.

Bucuria finalului, dacă e o bucurie a împlinirii, e o uşurare mare.

Nişte bătrâni cumpăraseră puieţi[2] ca să îi replanteze în curțile lor. Am avut sentimentul că ei fac ceva important, ceva de un firesc desăvârşit. Şi atunci m-am simţit şi eu dator să cred, că pot pune anul acesta nişte pomi în curte.

Însă nu am avut timp. Şi îmi pare rău că nu am putut sădi viaţa, că nu am perpetuat acest firesc al naturii.

Un prieten al meu o aşteaptă pe soţia sa să nască.

Mă gândeam: viaţa creşte în ea, înfloreşte. Nu mai sunt doi, ci trei, deşi al treilea e nevăzut dar trăit cu sentimentul celei mai mari prezenţe, realităţi.

Nu poţi convinge o mamă că în ea nu e viaţă, că în ea nu e sau nu a fost copilul sau copiii ei. Dar nici nu poţi să spui, că viaţa aceasta e creată numai de mamă sau numai de tată sau doar de ei amândoi, fără conlucrarea lui Dumnezeu.

Aici, Dumnezeu lucrează împreună cu oamenii şi se naşte pruncul: o nouă viaţă.

Dumnezeu doreşte viaţa, o nouă viaţă.

Şi părinţii care se iubesc şi vor şi ei viaţă, conlucrează cu Dumnezeu care doreşte nespus de mult viaţa, căci El e Viaţa prin excelenţă.

Dumnezeu lucrează în mod surprinzător.

Dumnezeu face lucruri la care nu te aştepţi.

El întrece orice logică a noastră.

Spre exemplu, la o emisiune televizată a venit Gigi/George Becali[3] şi a vorbit despre chinurile Iadului şi despre conştiinţa sa, că dacă jură strâmb va ajunge în Iad.

Un teolog ortodox poate s-ar fi ruşinat de asemenea subiect dar el nu s-a ruşinat.

Eu nu am auzit încă un teolog ortodox român vorbind despre Iad la televizor.

Şi George Becali e un patron de fotbal care a intrat în politică, fiu de oier, fără prea multă carte şi nu teolog.

Teologii trebuie să vorbească despre Iad. Ei mai întâi sau ei în primul rând.

Dar Dumnezeu pune pe te miri cine să facă lucrurile pe care trebuia să le facă teologii ortodocși.

Alte exemple de acest fel: am ediții critice ale Sfintei Scripturi de la eretici. Sfinţi Părinţi tot de la ei, pentru că ei i-au tradus. De la ei am luat dicţionare biblice cât şi cărți introductive în greaca veche, comentarii și studii științifice cu care pot să mă descurc, cu care pot să îmi fac munca mea teologică.

Bineînţeles că toate acestea au marca lor, profilul lor eretic, al celor care le-au făcut şi nu sunt sută la sută bune și la ele mă raportez în mod critic și selectiv, privindu-le din interiorul Tradiției ortodoxe.

Dar ei au făcut lucruri esențiale pentru Tradiția Bisericii Ortodoxe, pe care noi, ortodocşii, nu le-am făcut mai deloc, deși e vorba de Tradiția noastră.

Eterodocșii fac studii de teologie cu problematizări surprinzătoare.

Nu scriu ei întru harul Sfântului Duh, nu pot fi normativi pentru noi, nu îi punem în calendar.

Dar putem alege din cărțile lor, putem lua ceea ce ne trebuie și ne aparține din gândirea lor, din munca lor de cercetare, putem să ne bucurăm de aurul Tradiției Bisericii pe care ei îl cercetează și îl dezbat mai mult decât noi.

Eu remarc calităţile lor, râvna lor pentru erezia pe care o propovăduiesc, conștiinciozitatea cu care fac muncă de cercetare. Pentru că aceşti oameni, dacă vor vrea să afle adevărul dumnezeiesc cu adevărat, vor fi nişte oameni extraordinari.

Un eretic, care cercetează totul şi se converteşte la Ortodoxie, va fi mult mai folositor pentru Biserică, decât unul de-al nostru, decât ortodoxul nostru, care se crede bine-mersi la căldurică dar nu face nimic pentru Ortodoxie, ba, dimpotrivă, îşi mai bate şi joc de sfinţenia Bisericii.

Lucrurile făcute cu sârg au mereu un bine al lor oricât de rele ar fi.

Am primit în cutia poştală o invitaţie de la adventişti pentru un şir de conferinţe ţinute pe durata unei săptămâni.

Bineînțeles: trimisă la întâmplare, fără să ne cunoască. Au pus pliantele în toate cutiile poștale.

În fiecare zi, seara, vor avea câte o temă. Şi teme interesante dacă ar fi discutate cu adevărat.

Gianina [Picioruș] a vrut să arunce invitaţia dar eu am oprit-o. Am vrut să văd temele.

Pentru că mi-am zis: Cine nu ne lasă pe noi, creştinii ortodocşi, să facem acelaşi lucru? Nu ştim să vorbim? N-avem spaţiu? Nu e timp? N-avem cui?

Am respectat, deodată, în sinea mea, efortul acestor eretici.

Nu sunt de acord cu prozelitismul lor și, cu atât mai mult, nu pot fi prieten cu această erezie. Dar nu pot să nu felicit demersul lor colocvial, demers pe care noi, ortodocșii români, ar fi trebuit să îl facem mai întâi şi nu ei.

Auziţi teme: „De ce există suferinţă?”; „Diferenţa dintre bine şi rău”; „Ce este moartea?”; „Născut pentru veşnicie!” etc.

Pot ereticii aceştia să răspundă la aceste întrebări, mai bine ca Biserica lui Dumnezeu? Eu cred că nu!

Şi atunci, de ce nu îi întrecem în conferinţe, în dezbateri, în traduceri, în lucrări ştiinţifice, în case de binefacere?

Oamenii noştri se uită la noi. Credincioşii noştri aşteaptă semnalul nostru, al ierarhiei, pentru proiecte mari, laborioase.

Dacă preotul, episcopul, stareţul, patriarhul nu fac lucrurile la care se aşteaptă credinciosul şi nu dovedesc că această credinţă a noastră e adevărul îndumnezeitor, se vor duce la secte, vor deveni nihilişti, agnostici, atei, indiferenţi religios.

Lumea începe să se trezească.

Informaţiile ne dau de gol, dacă vrem să ascundem murdăriile din propria noastră casă. Nu ne mai putem ascunde şi nici nu mai putem să aruncăm deşeurile pe câmp.

Trebuie să fim ai lui Dumnezeu sau vom fi bătaia de joc a tuturora pe drept motiv.

Suficienţa, aroganţa, indiferenţa la problemele reale ale României și ale Bisericii noastre Ortodoxe nu ţin de foame.

Suntem nevoiţi să vorbim continuu, relevant și pe înțelesul ei unei lumi cu pretenţii din ce în ce mai mari.

Şi trebuie să fim nu Sfinţi, ci foarte Sfinţi.

E înspăimântător de grea datoria oricărui membru al Sfintei Biserici Ortodoxe și, cu atât mai mult, cea a ierarhiei dumnezeieşti a Bisericii noastre.

Toată lumea cere de la noi.

Nu contează ce ne dă statul, cine suntem, ce avem…Dar şi statul, şi omul de rând cer de la slujitorii Sfintei Biserici să fie Sfinţi, Îngeri.

Ereticul vine şi spune, că la el la adunare nu e hoţia şi dezordinea din Bisericile ortodoxe. Îţi arată nume, cazuri, evenimente. Dacă ele există, poţi să îi spui că nu există aşa ceva la noi?! Nu poţi!

Degeaba vor doi preoţi, trei sau o sută o viaţă sfântă, dacă ceilalţi îi trag în jos prin gafele de mari proporţii pe care le fac.

Şi cel mai rău mă doare, când cei din afară au motive să râdă de noi. Mi se frânge inima, îmi trece tot cheful să mai ies în lume.

Noi suntem priviţi de toţi ochii. Chiar dacă nimeni nu îţi spune asta, acesta e adevărul.

Dacă faci ceva rău, imediat se împroşcă Sfânta Biserică prin tine, datorită ţie.

Când lucrăm ceva împreună cu Sfinţii lui Dumnezeu e bucurie mare în noi.

Simţi că el, Sfântul, e lângă tine, cu tine şi îţi sugerează una sau alta.

Nu îţi imaginezi, nu e o halucinaţie ci ceva cât se poate de real!

Locuim împreună cu toţi Sfinţii lui Dumnezeu. Nu suntem singuri, ci Dumnezeu e cu noi.

Omul singur e omul care nu vrea să fie al lui Dumnezeu.

Nebunia păcatului te infantilizează.

Mult timp n-am înţeles de ce nu mă înţelegeam prea bine cu oamenii. Şi am înţeles în cele din urmă, căci cu unii dintre ei trebuie să te porţi precum cu copiii, pentru că nu rezistă prea multului adevăr, efortului susţinut, ideilor mari şi ascezei grele.

Pe mulţi îi doare capul când te aud, pentru că nu pot să te urmărească şi nici să te urmeze, pentru că ei nu au făcut până acum nici eforturi de înţelegere şi nici eforturi de curăţire de patimi.

O viaţă sfântă pentru ei e o mare nebunie şi tu, cel care o propovăduieşti, ești un nebun, pentru că ei neîncepând să facă nimic în acest sens, nu ştiu de cât ajutor dumnezeiesc se pot bucura.

Pari „straniu”, „imbecil”, „înapoiat”, „fanatic”.

Şi ei au dreptate în felul lor: pentru că nu au văzut niciodată astfel de oameni atât de convinşi, atât de drepţi, atât de energici.

Cineva care ştie 11 limbi, spre exemplu, e ceva înfricoşător pentru acela care nici limba română nu o ştie prea bine.

Îl cred un superman[4], un extraterestru.

Dar puţini încearcă să facă un astfel de efort şi să îl urmeze.

Omul semidoct, care nu înţelege mai deloc ce spune cel din fața lui, îl contestă, îl neagă imediat în loc să se bucure că poate să înveţe ceva nou.

Trebuie să avem răbdare, o răbdare plină de răbdare.


[1] Poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/06/09/teologia-mantuirii-la-sfantul-marcu-ascetul-2010/.

[2] Pomi fructiferi tineri.

[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Becali.

[4] În engleză: un om cu capacități extraordinare.

Did you like this? Share it: