Zi: 15 martie 2011

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 414-421.

***

Este legitimă explicarea Sfintei Scripturi? Avem nevoie de ea cu toţii sau e doar un „moft” al Sfinţilor şi al erudiţilor?

Sfântul Teodor Studitul[1] răspunde la această întrebare: „dintre cuvintele Evangheliei unele sunt arătate direct, iar altele indirect, căci aşa a rânduit Duhul ca să nu fie uşoare pentru cei mulţi dobândirea celor de folos, ci mai degrabă să culegem cele folositoare cu iubirea de osteneală a căutării, ca unele ce într-un loc sunt bine fixate iar într-alt loc uşor de ridicat. Şi pe drept cuvânt aceasta, căci dacă n-ar fi căutarea n-ar fi nici găsirea”[2].

Duhul Sfânt a rânduit locuri grele şi locuri uşoare, pentru ca fiecare să crească în smerenie şi în înţelepciune depunând eforturi.

Osteneala căutării produce şi multe bucurii, căci găseşti mereu lucruri minunate cercetând Sfintele cărţi.

Aşa că cercetarea Sfintei Scripturi este pentru toţi dar toţi trebuie să ne ţinem de învăţătura sfântă a Sfintei Biserici şi de o viaţă evlavioasă, plină de fapte bune şi de dragoste.

În viaţa Sfântului Lavrentie al Cernigovului am găsit un loc unic despre vămile văzduhului.

Nu se vorbeşte despre demoni, ci se pune accentul pe starea de curăţire prin milostenii şi rugăciunile Sfintei Liturghii.

Iată textul: „I-am povestit părintelui[3] şi acest vis, iar el mi-a descoperit că tatăl meu nu a trecut toate vămile. Se întâmplă să treacă vămile în trei zile, în douăzeci de zile, în patruzeci de zile, în doi ani, în patruzeci de ani, după păcatele săvârşite, care determină reţinerea la anumite vămi. Trebuie dat mult de pomană şi prescuri la Proscomidie. În patruzeci de ani trec vămile cei ce nu au pe nimeni care să se roage pentru ei şi care au săvârşit păcate grele”[4].

Slujbele noastre pentru cei adormiţi sunt slujbe cheie, în momente marcante pentru cel adormit.

Sfântul Lavrentie prezintă o realitate, aidoma Sfinţilor care vorbesc despre pogorârea harului Sfântului Duh la Sfânta Liturghie.

Noi vorbim despre momentul epiclezei euharistice și al binecuvântării Cinstitelor Daruri ca despre momentul transfigurării lor în Trupul şi Sângele Domnului. Însă unii Sfinţi Părinţi vorbesc de o coborâre a harului Sfântului Duh peste Cinstitele Daruri și despre sfințirea lor la Liturghie în momentul când dorește Dumnezeu.

Și au spus asta, pentru că au văzut adesea cum lumina lui Dumnezeu se cobora peste Cinstitele Daruri.

Aşa şi aici: sufletele sunt în aşteptare la vamă, sunt în aşteptarea rugăciunilor conjugate ale Sfintei Biserici şi ale familiei celui adormit.

Nu putem exclude mărturiile Sfinţilor Părinţi.

Trebuie să înţelegem adânc lucrurile, neexcluzând nicio direcţie.

O lecţie de spovedanie dumnezeiască: „O femeie, stătea la rând la spovedanie. Când a ajuns la părintele, acesta, fără să o întrebe nimic, i-a aşezat epitrahilul pe cap şi i-a citit rugăciunea de dezlegare. Femeia era nedumerită, dar sfântul stareţ i-a spus: <Tu ai făcut o altă spovedanie: pe drum ţi-ai amintit de păcatele tale şi ai plâns, iar atunci Îngerul a însemnat şi ţi s-au iertat păcatele>. <Adesea mă smeresc aşa>, a spus femeia”[5].

Ca să spovedeşti trebuie să ştii mai multe decât auzi.

Trebuie să vezi în omul din faţa ta, viaţa lui, ca în palmă.

Aş vrea să fac un studiu despre dezvoltările eretice în catolicism începând cu schisma de la 1054. Măcar primele două secole de după schismă.

Aş înţelege mult mai bine paşii pe care i-au făcut şi pe mai departe, spre o şi mai mare rătăcire.

Arta lor bisericească şi doctrina lor, care îmi repugnă atât de mult prin lipsa de adevăr pe care o încorporează în ele, vin de undeva şi vreau să aflu acest lucru. Ajută-mă, Doamne, pentru acest lucru!

După unele păcate, există momente când crezi că te-ai schimbat cu totul, că nu te mai recunoşti. Şi acest lucru vrea să te ducă la extrem, ca şi când ţi-ar fi frică de tine însuţi.

Nu trebuie să ne uităm la un astfel de gând demonic, ci trebuie să gândim smerit, adâncindu-ne în mila şi iubirea lui Dumnezeu.

*

Sfântul Grigorie de Nazianz[6] e făcut preot de însăşi tatăl său, episcopul Grigorie, într-o zi de Paşti. Începutul primei lui predici a devenit cântarea „Ziua Învierii…”.

În prima lui predică el spune: trebuie „să ne aducem daruri pe noi înşine, adică averea cea mai de preţ şi cea mai proprie lui Dumnezeu”[7].

Nu trebuie să jertfim doar ceva din ce avem noi lui Dumnezeu, ci trebuie să ne dăm pe noi înşine Lui, să ne dăm în mod integral lui Dumnezeu.

Mesajul său e unul foarte profund. Nu e de ajuns să fii unul care jertfeşte lui Dumnezeu, ci pentru a jertfi Lui trebuie să te jertfeşti cu totul, să te dărui Lui Dumnezeu în întregime.

Şi pentru că a primit dumnezeiasca bucurie a preoţiei, a primit-o ca să fie al lui Dumnezeu cu totul, ca o jertfă deplină.

Într-un poem către Dumnezeu Tatăl, acesta spune cui se adresează teologia sa: „către cei care sunt curaţi, sau se curăţesc încă”[8].

Cuvintele duhovnicești se adresează celor care au „urechi de auzit” şi inimi deschise spre dragostea Sa.

Citeam aseară din comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Romani şi acesta spunea de cât de aproape era Dumnezeiescul Pavel de inima sa.

Parcă îl vedea. Sta cu el în inimă mereu. Cuvintele lui erau o continuă odihnă dar şi un continuu prilej de plonjeu, de scufundare în adâncurile harului.

Şi la un moment dat se referă la jonglerii ambulanţi, vorbeşte despre femeile curve, despre bogaţii plini de toate pe dinafară, dar nu şi pe dinăuntru…

Și toate ale lumii lui sunt foarte aproape de lumea noastră, în care sunt şi homosexuali şi lesbiene, ca cele de care amintea Sfântul Pavel în începutul epistolei.

Sodoma a fost biciuită pentru pederastie, pentru homosexualitate şi a văzut un iad mai dinainte de Iad încă de aici.

Cuvintele Sfântului Ioan [Gură de Aur] sunt atât de calme şi de adânci pe cât sunt de intransigente şi de dumnezeieşti. Alese cu grijă.

Cuvinte care nu se scriu decât după multă chibzuinţă.

Trebuie să ne fie dor de această chibzuinţă, de această atenţie plină de înţelepciune.

Avem nevoie de glasul iubitor şi înţelegător al prieteniei. Fără prietenie viaţa ţi se pare că îţi trece pe sub picioare mai repede.

Prietenia, iubirea prietenilor e un balsam de care avem nevoie oricând.

Acum văd, din izolarea în care mă aflu, cât de duios a fost pentru mine sprijinul venit din partea iubirii celorlalţi.

Singurătatea naşte o rugăciune plină de dor.

Doamne, miluieşte inima mea cea ticăloasă şi pe robii Tăi, care mi-au fost mie sprijin şi mângâiere îi luminează, îi întăreşte, îi bucură cu mila Ta, ca să vedem zorii Împărăţiei Tale încă de aici, Iubitorule de oameni.

Nu ne lăsa fără acoperământul milei Tale, deşi noi greşim mereu şi mâniem iubirea Ta de oameni.

Scoată-ne din mormântul amorţirii noastre. Ridică-ne pe noi la lumină, ca să lăudăm slava Ta, Prea Sfinte Doamne şi să ne mângâiem dumnezeieşte.

Experimentez în inima mea ce înseamnă să intri în mijlocul unei lumi a urii, a despuierii tale de orice voinţă personală.

Merg undeva unde mă întâmpină demonii neiubirii şi acolo mă sfâşie, în interiorul meu, răutatea.

Ce bine ar fi aici, dacă m-ar iubi!

Cât har ar da Dumnezeu acestor oameni, care mă cunosc, ştiu cine sunt dar nu mă vor!

Le e frică de mine.

Sunt un străin „rău” pentru ei şi asta numai din iubirea de bani.

Mă uit în urmă şi mă îngrozeşte aceste camere, aceste străzi, aceste evenimente pline de ură, pe care le-am experimentat foarte adânc.

Rănile pe care le avem în conştiinţă, rănile din amintire sunt grele uneori, prea grele.

Numai Dumnezeu ne dă puterea să nu înnebunim, să nu clacăm, să nu facem acte necugetate.

Se acumulează multă durere în om, multă aglomerare de sentimente şi uneori simte cum e pe cale să răbufnească, să înceapă să urle.

Păcatele oamenilor, pe care dumnezeieştii preoţi le iau în inimile lor şi în trupurile lor de la ceilalţi sunt cele care îi macină.

Trebuie să lupţi cu răutatea cot la cot şi, mai ales, în inima ta, în trupul tău.

Şi de n-ar fi Dumnezeu, nu am putea să răbdăm atâta chin, atâta suferinţă doborâtoare, pe care o simţi şi o conştientizezi la cote mari.

Şi privindu-i astfel pe Sfinți și cărţile lor, pe Sfinții care au suferit infinit mai mult decât înţelegem noi, înțelegem că sunt nişte minuni înspăimântătoare, pentru că au trăit și și-au scris cărțile cu asemenea dureri în spate, cu griji, cu frici şi nelinişti imense numai din dragoste pentru alţii.

Vrem să dăm canoane ca Sfântul Vasile cel Mare[9] şi să alungăm demonii ca el…Dar câţi au viaţa lui?

Credem că dacă citim şi înţelegem totodată. Dar nu e aşa!

Dacă am fi ca el, am putea să fim mult mai cumpătaţi în a-i vedea pe cei care ne stau înainte.

Răsfoim cărţile de rugăciune, Ceaslovul, Mineiele, Penticostarul, toate celelalte şi vedem zeci de rugăciuni şi cântări care nu au niciun nume de autor şi dacă au, nu știi cine sunt.

Trebuie să ai mare arhivă de cărţi, pentru a afla cine au fost cei care au format Dumnezeieştile Slujbe. Şi poate nici atunci.

Smerenia lor e colosală.

Când citesc câte o lucrare de doctorat îmi dau seama, la modul dureros, de cât de greu este să adunăm date despre adevărurile credinţei noastre.

Pentru a face studii serioase ai nevoie de mii de pagini, de zeci de mii de cărţi.

Şi găseşti greu ceea ce cauţi, dacă nu ştii unde să cauţi.

Şi chiar dacă ştii unde ai găsi ceea ce cauţi, ce te faci dacă nu ai biblioteca care să le încapă pe toate.

Mergem la studii în străinătate de nevoie, nu de plăcere. Eu aşa văd lucrurile.

Şi eterodocşii, care au cărţile la îndemână, îşi permit să scoată cărți în serie şi să răstălmăcească adevărul după cum vor.

Biserica noastră românească are nevoie de multe traduceri, de multe studii, de multe eforturi coroborate pentru ca să putem răspunde la întrebările pe care le ridică credinţa noastră.

Cei care îşi dau seama de acest lucru se nevoiesc mult cu scrisul şi cititul.

Mă bucur nespus de aceşti fraţi ai mei, care aşa cum pot traduc şi scriu despre dumnezeiasca credinţă ortodoxă.

Cu o carte în plus suntem mai bogaţi. Ne dăm seama de acest lucru în cele din urmă.

Şi o nouă apariţie editorială e o bucurie, o sărbătoare a sufletului, dacă ea reprezintă autenticitatea credinţei.

Trebuie să luptăm cu singurătatea leneșă și autosuficientă care vrea să se aşeze în noi.

Rugăciunea elimină orice singurătate.

Cei care nu cunosc adevărul pot spune că sunt naiv, că îmi bat gura cu lucruri puerile.

Dar eu cred că lucrurile lui Dumnezeu sunt cele pe care trebuie să le avem mereu în inimă şi pe buze şi la ele să cugetăm zi şi noapte.

---

[1] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Teodor_Studitul.

[2] Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al icoanei Sale (tratate contra iconomahilor), studiu introd. şi trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis & Sfânta Mănăstire Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994 , p. 177.

[3] Sfântului Lavrentie adică.

[4] Sfântul Lavrentie al Cernigovului, Viaţa, învăţătura, minunile şi Acatistul, trad. din lb. rusă de Pr. Prof. Teoctist Caia, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 69.

[5] Idem, p. 76.

[6] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Grigorie_Teologul. Fotografia supra (va apărea în forma finită a cărții n.n.) e preluată de aici: http://www.sfgrigoriedenazianz.ro/sfinte-moaste/.

[7] Sfântul Grigorie de Nazianz, Opere dogmatice, trad. din lb. gr., studii şi note de Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, București, 2002, p. 116.

[8] Idem, p. 131.

[9] Un sait românesc închinat lui: http://www.sfantulvasilecelmare.info/.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 409-414.

***

Înţelegi până la urmă, că folosul cărţilor sfinte e al acelora care se curăţesc de patimi. Cei care nu s-au dezis cu totul de lumea aceasta şi de gândirea ei puerilă manifestă animozitate interioară faţă de scrierile sfinte.

Citeam de curând Din viaţă şi din Duh a Fericitului Sofronie [Saharov] (o mică carte) şi mă gândeam cum o astfel de dumnezeiască alinare pentru cei smeriţi e tratată cu un deosebit dezinteres de teologii universitari.

Scrierea universitară e adesea voluminoasă, greoaie prin aparatul critic, pedantă și îi obosește pe mulți. E bună pentru puţini, pentru cei mai versaţi în domeniu.

Însă, pentru inimă, cartea duhovnicească e cea mai vorbitoare carte. Ea vorbeşte duhului omului şi îi alină setea de adevăr, de iubire, de viaţă duhovnicească.

Pe de altă parte însă, mulți înțeleg, iarăși prost, că nu au nevoie deloc de marile cărți, de grelele cărți de teologie și vor numai frugalități, numai cărțulii ușoare. Adică tot din lac în puț.

Eu aici mă refer la faptul, că o astfel de carte e o alinare a inimii și a minții (pentru că este experențială) și că nu trebuie repudiată pe motivul, că nu e o carte sistematică de teologie.

Cred că trebuie să îmbinăm toate felurile de cărți de teologie în experiența noastră pentru ca să fim teologi echilibrați, profunzi.

Am asistat la o scenă de milostenie.

Cineva, un bărbat, cerşea în metrou şi un tânăr a făcut primul gest şi i-a dat ceva. Văzând atitudinea lui, un gardian public, îmbrăcat elegant şi altcineva care citea o carte i-au urmat gestul.

Fiecare dintre cei trei au încercat să nu îşi arate bucuria pentru ceea ce făcuseră, dar privirea lor ruşinoasă oarecum şi încercarea de a nu se uita unul la altul, arăta că trăiau o complicitate discretă: aceea de a fi sensibili la nevoile altora.

Nu şi-au spus nimic cei trei. Dar fiecare a înţeles că ceva îi leagă, că ceva îi uneşte.

Gesturile care se întâlnesc arată că suntem pe aceeaşi lungime de undă.

Fumătorii se înţeleg repede când e vorba să îşi împrumute bricheta sau să îşi aprindă ţigara.

Cei care vor să se culce cu o femeie dau repede de înţeles ce vor iar cei care se droghează au semnele lor, prin care, celălalt, pasatorul de stupefiante, înţelege că acela e clientul.

Tot la fel se înţeleg şi oamenii duhovniceşti: prin puţine gesturi înţeleg cine e celălalt şi cât de mult trebuie cinstit şi iubit celălalt.

Întâlnirile între oameni Sfinţi sunt nişte emoţii rare, un şuvoi de complinire a tuturora. Atunci când îi vezi, înţelegi că ceva unic, măreţ se petrece şi asta de la sine. E o revărsare de dragoste, de încredere şi de adevăr, care fac bine oricui, chiar şi celor mai reci dintre noi.

Priveam ochii lui. Strălucirea ochilor lui contrasta cu limbajul său. Vroia să plece cât mai repede. Dar o ruşine păcătoasă se furişa în licăririle ochilor lui, care îl făceau să pară un mare farsor.

Vroia să plece şi, în acelaşi timp, vroia să mă convingă că vrea să rămână.

Şi oamenii nu înţeleg că se dau de gol, tocmai când vor să-şi ascundă meschinăriile interioare.

Adesea pierd şirul discuţiei sau al gândurilor (din oboseală extremă) şi înţeleg atunci că aş fi vrut să îi spun altceva celui din faţa mea.

Când nu pot să prind un gând e tocmai pentru aceea, că ce am gândit cândva a devenit trecut şi având acum o altă stare nu mai mi-o pot aminti mai deloc pe aceea de atunci.

Vorbirea e o articulare, e o succesiune de propoziţii care au un ritm interior.

Dar, uneori, insulele de idee, acele picături de vorbă pe care simţi să le spui şi care nu pot fi înţelese de toţi, parcă spun ceva mai mult decât coerenţa unor fraze fluviu.

După o rugăciune plină de frumuseţe dumnezeiască te acaparează o pace cerească ce îţi taie cheful oricărei articulări.

Te apucă atunci tăcerea, o stare de tăcere din care nu mai vrei să ieşi, pentru că dulceaţa acestei tăceri întrece limbajul.

Tăcerea rugătorului e o vorbire fără cuvinte.

Toată inima ta atunci e rugăciune şi, în acelaşi timp, e o odihnă fără cuvinte.

Vorbeşti cu Dumnezeu şi taci înaintea Lui în acelaşi timp. Şi Dumnezeu te aude tăcând şi tăcerea aceasta e o tăcere care arată veacul ce va să vină.

Dar a renunţa la discuţii înseamnă a renunţa la comuniune, la confesiune şi asta e un mare rău.

Confesiunea e o trecere a înţelegerii în celălalt.

Şi când confesiunea stârneşte invidia asta arată că cel care ascultă e un leneş, care se crede un om duhovnicesc.

Nu pot să accept faptul, că un om duhovnicesc este un impostor. Şi când aud că cineva vrea să îmi audă păcatele fără ca să îi aud păcatele, ştiu foarte bine că el e un farsor indiferent de slava pe care o are de la oameni.

Oamenii duhovniceşti sunt prin excelenţă confesivi şi debordanţi de atâta iubire şi sensibilitate. Şi dacă cineva îmi propune o altă înfăţişare a lor înseamnă că nu e vorba de cei pe care îi iubeşte Dumnezeu. Căci cei pe care îi iubeşte Dumnezeu, ştiu să iubească foarte mult şi să înţeleagă foarte mult pe oameni.

Luăm prea uşor lucrurile.

Ceea ce eu pot gândi trebuie să mă întărească în înţelegere.

Cineva mă poate întreba, dacă ne sunt proprii tendinţele de autodistrugere. Însă pripeala noastră e cea care ne face să credem, alături de demoni, că nu mai putem rezista, că acum crăpăm, că acum înnebunim.

Uneori demonii ne încearcă cu ideea dacă nu cumva suntem nebuni şi, de fapt, ceea ce spunem noi nu sunt decât o sumă de minciuni.

Dar când încerci să faci voia lui Dumnezeu, demonii te fac să te îndoieşti de faptul că aceasta ar fi voia Lui şi îţi indică o altfel de viaţă, care nu are nimic de-a face cu evlavia.

Stările de dedublare a personalităţii, pe fondul oboselii majore, sunt cele mai şocante pentru un începător. I se pare că se luptă cu cineva necunoscut, care e de fapt el şi pe care nu poate să îl facă să tacă în el însuşi.

Un frate mi-a spus că a început să se roage şi simţea în el pe altcineva care făcea acest lucru. Rugăciunea se spunea de două ori.

Alături de infiltrarea demonilor era, de fapt, şi oboseala lui şi o imaginaţie necontrolată mai deloc.

Prea puţini ştiu care e diferenţa dintre imaginaţie şi gândire. Mulţi cred că gândesc dar ei de fapt îşi imaginează cum ar fi să gândească.

Tocmai de aceea sunt şi foarte neobosiţi, dar şi foarte simpli în judecata lor.

Cei care confundă imaginaţia şi fantasmele ei cu gândirea sunt mai tot timpul exaltaţi, puşi pe gânduri mari.

Dar aceste lucruri se petrec cu ei pentru că nu au pic de discernământ şi sunt mânaţi de o bucurie periferică, pe care o numesc: bucurie „harică”.

Harul nu lucrează însă în om când mintea e plină de imaginaţie, pentru că imaginaţia este paravanul ce ne desparte de har.

Când mintea se smereşte şi nu mai are gânduri, ci îşi simte durerea adânc, atunci te atinge harul dumnezeiesc.

Şi omul gol de gânduri şi de reprezentări deşucheate despre sine e omul care înaintează în smerenie şi tăcere duhovnicească.

Cum poţi să scapi de imaginaţia păcătoasă? Renunţând la faptul de a te poza pe tine însuţi în propria ta minte.

Când nu îţi mai dai importanţă, când renunţi la orgoliul că eşti cineva, atunci înţelegi cât de falsă e imaginea pe care tu o ai despre tine. Şi renunţarea la tot ce ştii despre tine e o spargere a acestei oglinzi a imaginii tale egoiste despre tine şi despre lume.

Şi când ai devenit din „cineva” un nimic, înţelegi cine eşti tu cel adevărat: un biet păcătos, care nu ştie nimic şi care trebuie să înveţe totul de la capăt.

Şi de aici încolo începe noua ta viaţa, cea duhovnicească, pe care nu o poţi învăţa decât din Sfânta Scriptură, din Sfinţii Părinţi, din Sfânta Biserică.

Scăparea de imaginaţiile bolnave ale minții tale e o mare liniştire a minţii.

Când gâlgâie sângele în tine de atâtea imagini bune de sine te crezi tare, mergi cu capul gol pe gerul de foc, nu ai egal pe lume și în cer.

Dar când mintea începe să se simtă bine fără imagini şi închipuiri de sine, începe să simtă dorul de frumuseţea odihnei.

Patimile se hrănesc şi ele cu imagini sau cu impulsuri sentimentale. Dacă renunţăm la acestea două şi ne domolim şi mânia, atunci omul intră pe zi ce trece în odihnire, într-o odihnă care îl face propriu odihnirii harului dumnezeiesc în om.

De aceea harul dumnezeiesc e al păcii şi nu al neorânduielii interioare.

Faptul că nu scapi cu totul de patimi e o problemă falsă.

Niciun bolnav cu grave arsuri pe piele nu îşi pune problema de ce nu se vindecă cât mai repede, pentru că vede că ritmul schimbării, al regenerării pielii are un curs al ei: încet dar sigur.

Dacă nu scăpăm de patimi, dacă nu vedem că se produc schimbări în timp în fiinţa noastră, înseamnă că nu ne nevoim cum trebuie, că nu avem habar despre cum arată adevărata schimbare a omului.

De aceea nu mă miră faptul, că unii se panichează că nu mai scap de patimi odată. Pentru că numai cel care nu se nevoieşte bine are astfel de probleme false.

Dacă eşti învăţat de Dumnezeu în mod personal, prin mişcările inimii, în ce parte să o apuci şi dacă urmezi aceste îndemnuri e imposibil să nu vezi schimbări masive, semnificative, schimbări în bine în fiinţa ta.

Schimbările oamenilor, aflați în comuniune cu Dumnezeu, nu se petrec după așteptări de ani ci totul se petrece în secunde.

Cel care e schimbat mereu de Dumnezeu poate da mărturie despre lucrarea imediată şi foarte mare a lui Dumnezeu.

Aşa că problema nu se pune așa: de ce Dumnezeu nu mi Se descoperă, ci așa: de ce eu nu vreau să mă fac propriu Lui.

Sunt ridicoli nevoitorii ortodocși, care cred că Dumnezeu e „de vină” că nu ştiu ei prea multe.

Nu ştiu prea multe, pentru că se cred mai deştepţi decât El. Şi când eşti deşteptul lui peşte, baţi pasul pe loc şi te enervezi şi tu.

Pe cei care nu mai simt nevoia să înveţe mereu şi să se smerească mereu și să se adâncească mereu în cele sfinte i-a acaparat marea boală a suficienţei, a „împăcării” păcătoase cu sine şi cu „condiţia” omului de azi.

Dracii ne-au învăţat ceva „fundamental”: voi nu mai puteţi fi Sfinţi, ci voi, cel mult, puteţi fi doar nişte mici păcătoşi, care faceţi şi voi ce puteţi şi doar atât.

Iar dacă cuiva demonii îi spun că e „sfânt”, atunci îl fac să-i uimească pe toţi cu metaniile lui, cu nevoinţa lui, dar fără a avea pic de discernământ şi de mărime de suflet, ca să nu mai spun de dragoste în tot ceea ce face.

Şi cel mai adesea observăm impostorii vieții duhovnicești din faptul că îţi spun câte fac ei, ce regim de viaţă au, fără a-ţi spune şi cursele vrăjmaşului pe care le-au dejucat, cu harul lui Dumnezeu, în drumul lor ascetic și întreaga teologie pe care Dumnezeu le-a dezvăluit-o în fiecare moment al vieții lor.

Şi când cineva îţi spune despre lucruri exterioare şi despre întâmplările „dulci” din viaţa lui, fără să tragă nişte concluzii despre demonisul sau providenţierea lor, atunci i se pare că ştie ceva dar e dus de fumul slavei deşarte.

Dacă Sfântul Pavel spune că nu ne sunt străine gândurile Satanei (II Cor. 2, 11) e pentru că asta e realitatea.

Dacă te nevoieşti bine, cu pocăinţă adevărată şi smerenie, primul gând care îţi vine mereu în minte e cum te-a înşelat Satana în una sau alta şi punând apoi toate lucrurile cap la cap, înţelegi ce mult te-a ajutat şi te ajută Dumnezeu, dacă te-a scăpat de atâtea boroboaţe din partea demonilor.

Experienţa duhovnicească înglobează o mare bază de date interioare pe care dracii înşişi ţi le-au pus pe tavă, în momentele când te-au împins la toate blestemăţiile.

Tragi concluzii din toate: asta e viaţa după Dumnezeu!

Dacă mergi ca orbul, dacă nu înțelegi nimic și de aceea nu poți să spui mare lucru despre luptele și victoriile vieții duhovnicești, atunci mergi în altă parte şi nu spre Dumnezeu.

Spre Dumnezeu se merge numai ochi şi urechi şi ca pe sârmă. Adică întotdeauna cu mare răspundere, cu mare atenţie.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 405-408.

***

Paloarea feţei lui şi a ochilor lui când se ruga şi se privea înăuntru era satanică deşi el se uita la păcatele lui. Ieşea din el, ca printr-o fereastră a sufletului, o stare care îţi producea frică.

Dar acest preot dumnezeiesc îşi dă toate silinţele să fie foarte bun, foarte milostiv şi înţelegător cu oamenii.

Numai că îl trag înapoi sechele puternice, încă neconştientizate.

El e o îmbinare de multă putere duhovnicească şi naivitate, de asceză aspră şi de cugetare adâncă, de multă responsabilitate şi tact pastoral, dar și de nesimțire și neatenție la detaliile interpersonale.

Fiindu-mi foarte adânc în inimă sunt bucuros nespus de el dar şi dezamăgit. Căci nu pot să trec cu vederea lucrurile care dor, pe care aştept să le înţeleagă şi să le depăşească cu harul lui Dumnezeu.

Dar acest mod de a-i purta pe oameni în inimă, pe oamenii pe care îi iubeşti nespus, e foarte normal.

Dacă nu-ţi pasă de cele pe care ei nu le înţeleg înseamnă că nu îi iubeşti.

Iubirea nu suportă minciuna.

Şi când minciuna se aşterne în iubire, în inimi care se iubesc, depărtarea unora faţă de alţii se produce repede şi fatal.

M-am simţit foarte bucuros.

Taina Sfintei Cununii, pentru mine, a fost o mare deparazitare de stres. Multe dintre agitaţiile mele au zburat deodată şi a venit o bucurie dumnezeiască, care gâlgâie din destul în inima mea.

Şi, cu toate păcatele mele, mă bucur nespus, şi soţia mea la fel, de relaxarea aceasta dumnezeiască care ne-a inundat inima şi casa.

Fără ochii avizi ai oamenilor care nu ne cunosc m-am simţit mai protejat, mult mai în siguranţă.

Pe oamenii duhovniceşti, demonii îi luptă mai ales prin cei care îi iubesc dar nu îi înţeleg prea bine datorită imaturității lor experențiale.

Părintele M. a fost de acord cu mine în ceea ce priveşte „vinul umilinţei”. Dar când s-au discutat probleme pe care nu le-a trăit, înverşunarea de a spune „nu” a slavei deşarte a fost mai evidentă decât la B.

B. îmi era mai aproape ca mentalitate (datorită apropierii regionale). Dar Părintele M. e mult mai profund decât el.

Şi pentru ca totul să fi fost bine, trebuia să am înţelegerea directă a unuia şi profunzimea celuilalt într-o singură persoană.

Atunci discuțiile ar fi fost reale, depline…

Tâlcuirea la Psamul 27 pe care Părintele M. a făcut-o oral am pierdut-o cu totul. Înţelegerea dumnezeiască a textului s-a dus (mă refer la cea cuvânt cu cuvânt) iar ideile rămase sunt prea vagi ca să o reconstitui.

Bucuria a fost însă mai mare decât oboseala și starea noastră de epuizare și aceasta compensează, întru câtva, uitarea ei.

Însă e un mare păcat să se procedeze astfel în mod continuu, pentru că aceste înţelegeri sfinte puteau folosi pe mult mai mulţi.

Îi e „greu” să scrie, zice el. Dar „greutatea” asta e dăunătoare pentru toţi.

Când aceste lucruri rămân imprimate sau scrise undeva şi le revezi, atunci te smereşti ori pentru că ele sunt daruri de la Dumnezeu ori pentru că nu ai explicat ceva până la capăt sau pentru că ai explicat ceva greşit.

O predică păstrată e o predică care învaţă oricând şi te scuteşte de efortul repetărilor obositoare sau a întoarcerii la izvoarele odată cercetate.

Cauţi anumite date în mod serios, predici cu multă dragoste şi predica fiind imprimată sau consemnată rămâne şi poate fi un sprijin pentru cei care vin după noi, care au nevoie majoră de aceste mărturii.

Mă doare că-i judec pe oameni şi nu mă judec pe mine.

Faptul că-i vorbesc de rău pe oameni mă mustră cu tărie, însă, în același timp, adevărurile dure sunt folositoare pentru toți.

Sunt mult prea ticălos pentru voia lui Dumnezeu, deşi doresc nespus, mai mult decât orice, să fiu al Lui, să fiu cu El.

Tu, Doamne, mă vei judeca şi mă vrei găsi foarte rău, foarte ambiţios, foarte nestatornic.

Înmoaie inima mea pentru ca să Te iubesc pe Tine şi să fiu blând cu oamenii.

Încrâncenările inimii trec dacă te curăţeşti de patimi.

Pe măsură ce inima devine curată şi mintea se limpezeşte, pe atât trec şi luptele interioare ale oamenilor credincioşi.

*

Învăţ cuvinte englezeşti (învăț…și nu memorez!) şi multe forme sunt mirabile prin asemănările grafice și semantice cu limba română.

Dau numai un singur exemplu: ejaculate = a exclama.

„A ejacula” e pentru mulţi români un verb plin de snobism. Când vorbesc românii între ei folosesc un alt cuvânt.

Dar ejacularea, în accepţiunea adevărată a reacţiei umane este o exclamaţie a vieţii, un „Da” răspicat spus vieţii şi care naşte viaţă.

Inseminarea normală, firească a femeii de către bărbat, în cadrul dumnezeiesc al căsătoriei, este o bucurie de viaţă şi o aşteptare a vieţii, o îmbrăţişare a nădejdii că viaţa vine din iubire şi că iubirea autentică e născătoare de viaţă împreună cu Dumnezeu.

Copilul este exclamaţia de bucurie a părinţilor lui, pentru că e darul lui Dumnezeu.

Şi darul lui Dumnezeu e o înfiorare, o cutremurare plină de dragoste a întregii fiinţe a omului, pentru că darul dumnezeiesc e o umplere a noastră de viaţa şi frumuseţea din veci a lui Dumnezeu.

Ne naştem ca fiinţe ale aşteptării pline de dragoste.

Suntem aşteptaţi să ne naştem şi naşterea noastră produce bucurie, o conştientizare plenară a importanţei vieţii şi a rolului ei hotărâtor.

În viaţă fiind devenim conştienţi, pe zi ce trece, de importanţa vieţii.

Când viaţa e numai un simplu program extenuant, numai poliţe de plătit şi multă nesiguranţă, i se reduce considerabil valoarea şi amplele ei posibilităţi de exprimare.

Credinţa mântuitoare în Dumnezeu e aceea care ne face să înţelegem că viaţa e umplere de viaţa lui Dumnezeu, o suportare în răbdare şi nădejde a tuturor obstacolelor existenţei şi bucurie în definitiv, bucuria de a te împlini în viaţa după Dumnezeu.

Să nu reducem plenitudinea vieţii la o privire plină de deznădejde asupra traiului cotidian!

Când înaintăm în viaţa duhovnicească înţelegem că ea, viaţa, e o taină divino-umană, mult prea amplă pentru a fi pusă în scris dar, totuşi, inepuizabilă fiind, se revarsă şi pe hârtie urma ei ca marea pe ţărmuri.

Suntem născuţi ca o uimire şi trăim din nenumărate uimiri.

Dumnezeu e Cel ce ne uimeşte mereu şi ne va uimi veşnic, pentru că viaţa dumnezeiască e mult prea copleşitoare pentru fiinţa noastră mereu doritoare de împlinire.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 402-405.

***

Cineva mi-a spus că nu citeşte cărţi teologice – scrise de teologi academici – ci îi citește numai pe Sfinţii Părinţi.

Însă a vrut să-mi spună în subsidiar altceva: că el e un om curat de erezii, că e un om duhovnicesc, neștiind faptul că și oamenii duhovnicești pot greși dacă nu au multă cunoaștere teologică și multă experiență duhovnicească.

Dar, pe lângă faptul că îi e teamă să nu se îmbolnăvească de vreo erezie (și rămâne „curat” pe mai departe) adevărul adevărat e acela că nu citește cărți teologice scrise de teologii academici, pentru că nu prea înţelege erudiția lor. Și aceasta: pentru că nu are o pregătire teologică profundă.

Nu ne prea place să facem distincţii, să despărţim adevărul de erezie, să lucrăm cu penseta atenţiei pe texte și realități.

Consecința acestui fapt: mintea noastră nu are un discernământ bogat, o atenție la detalii ci gândește bădăran.

Discuţiile noastre – multe dintre ele –  nu se referă la lucruri pe care le gândim atunci, pe loc, ci la lucruri uşoare, molfăite de mult timp şi învăţate pe de rost.

Tocmai de aceea unii comunică „repede”, tocmai pentru că nu gândesc ci doar îşi aduc aminte iar alții consumă multă energie când vorbesc pentru că gândesc totul pe loc, în momentul de față.

Dar cine gândeşte profund ştie că gândirea e foarte obositoare, că ea ne istoveşte mult şi ne face să ne chiorăie maţele repede, căci consumăm imediat energia acumulată la masa precedentă.

Dar ca să gândeşti adevărat şi, în acelaşi timp, evlavios e o muncă şi mai imensă, pe care puţini au făcut-o în decursul istoriei sau vor să o facă.

Rămânem la ideea că suntem ortodocşi dar nu putem să spunem două vorbe despre noi. Acest lucru e unul dintre cele mai grave pe care le facem.

Ne e frică să nu fie etichetaţi ca „eretici”, dar suntem cu multe erezii în noi, pe care însă „nu le ştie lumea”.

„Lumea” e pentru mulţi singura paradigmă şi cea mai proastă de altfel.

„Gura lumii” ţipă tare.

Iar gura lui Dumnezeu pare să nici nu mai ţipe.

Însă realitatea e alta: că puţini o mai aud.

Şi pentru gura lumii facem multe compromisuri, pe care le facem ca să nu fim linşaţi pe degeaba.

Durerea ortodocşilor e o durere a dragostei, a dragostei pedepsite cu răutate şi dispreţ.

Suntem „calamitatea” acestei lumi, tocmai când noi suntem lumina lumii şi sarea pământului.

*

Fricile construite şi infuzate pe orice cale în mintea noastră acţionează ca cele reale până într-un anumit punct.

Într-un film despre „extratereştri”, frica care cuprinsese lumea se transmitea şi ţie, telespectatorului, chiar dacă nimic nu era real iar tu ştiai asta.

Scenariştii, regizorii, oamenii care filmează intuiesc ce anume ne sperie şi cum arată ceea ce ne sperie şi pe asta mizează.

Reclama mizează pe ceea ce ne place sau ne-ar putea plăcea.

Dimineaţă am fost învăţat ceva fundamental de Sfântul Isaac Sirul: că orice supărare şi durere şi nervozitate şi ispită reprezintă aspecte experenţiale ale mântuirii mele.

La prima vedere pare că nu e mare lucru.

Dar, într-o anume secundă, nu doar citeşti nişte lucruri, ci şi înţelegi profund ceea ce citeşti.

Dezbaterile sale despre viaţa duhovnicească sunt foarte adevărate, foarte punctuale.

Trebuie să primim durerea după cum primim şi bucuria.

De ce plângem? Penru că harul lui Dumnezeu ne atinge inima. Pentru că adevărul unei situaţii ne fărâmă inima, ne-o înmoaie deodată.

El îşi iubea nespus fiica deşi era retardat. Și nimeni asemenea lui nu ştia ce să facă şi ce să-i spună.

Şi avocata s-a schimbat deodată, învăţând mai mult decât se aştepta.

Şi prietenii săi, ai retardatului, s-au dovedit mult mai raţionali decât cei care se credeau cu capul pe umeri, dar nu ştiau să vorbească cu copiii lor.

Ea sparge uşa şi intră la el. Şi el îi spune că ea nu înţelege durerea lui, a celui care încearcă să îşi întreacă handicapul dar nu poate.

Şi ea îi spune, cu lacrimi în ochi, că pe cât crede el că ea e frumoasă şi fericită, pe atât ea se simte goală, urâtă şi nefolositoare.

Fiul ei o urăşte, soţul ei o înşală şi lumea ei e pustie.

Şi cine e lumea ta mai întâi decât familia?

Monahul are o familie şi el: pe părintele lui duhovnicesc şi pe prietenii lui, apoi mănăstirea.

Familia noastră e cea care ne îmbrăţişează cu dragoste.

Dar, de cele mai multe ori, familia noastră e indiferentă faţă de noi şi de la ea nu vine nicio rază de sinceritate, nicio lacrimă de iubire.

De ce trebuie să stai cu frica ilegalităţii, a faptului de a nu fi escrocat, de a nu fi prins în flagrant?

Pentru ce nu ne înghiţim unii pe alţii dacă, în definitiv, nimeni nu câştigă nimic pe pământul acesta?

Vedeţi: nu putem vorbi de durere, de tristeţe, de chinuri decât cu cei care au trecut prin ele!

Ne uităm prea jos, deşi mergem cu nasul pe sus, şi nu suntem răpiţi de frumuseţea iubirii, de adevărata frumuseţe din ochii unui copil, a unui om care şi-a curăţit inima, a celui care ne iubeşte.

Şi tocmai simplitatea acestei priviri e cea care ne înduioşează.

Am stat şi m-am gândit la faptul, de ce unii dintre cei care se nevoiesc fug de cunoaşterea teologică.

Şi am ajuns la un răspuns: pentru că dacă înţeleg, că numai cunoaşterea duhovnicească ne mântuieşte şi ea vine de la Dumnezeu şi că teologia scrisă de oamenii neînduhovniciți nu e bună de nimic, atunci nu trebuie să o citească decât pe aceea.

Dar ca să ajungi la aceea trebuie să pleci de la asta. Și pornind de aici ajungi să te nevoieşti mai apoi după cele duhovniceşti, după cuvintele Sfinţilor. Iar când vine harul lui Dumnezeu în tine să înţelegi faptul, că tocmai atunci înţelegi cum stau lucrurile.

Exclusivismul acesta în materie de citit e un gând drăcesc, pentru că noi pierdem dacă îl credem.

Trebuie să cercetăm toate, cum spunea Sfântul Pavel şi să alegem ce este bun (I Tes. 5, 21).

Le înţelegi pe cele sfinte dacă în tine este harul dumnezeiesc, dacă rezonezi cu Dumnezeu.

Acele „urechi de auzit” sunt un lucru foarte real, o realitate interioară.

Fixitatea în viaţa duhovnicească duce numai la extremisme.

Când nu îţi adaptezi simţirea inimii la atmosfera interioară a oamenilor cu care vorbeşti atunci nu comunici deloc cu ei şi acest lucru îl simţiţi cu toţii.

Primul-ministru al României[1] din timpul lui Cuza a fost ucis când trecea pe sub clopotniţa de la Patriarhie.

În acelaşi moment, crucea mare de pe Biserica din satul său a căzut deodată. Un semn că Dumnezeu a plăcut acest om.

La o Sfântă Mănăstire cu hramul Sfântului Nicolae (6 decembrie), nevoitorii au vrut să schimbe ziua hramului, pentru că nu se putea face prea bine pe timpul iernii.

Dar când episcopul locului a vrut să facă acest lucru, un vânt puternic i-a luat veşmintele şi cele pentru slujbă şi nu a putut să facă nimic.

Peste câtva timp, ceea ce luase vântul acesta providenţial, au fost găsite pe malul unui râu din apropiere, aşezate la un loc şi toate intacte.

Hramul a rămas acelaşi.

E vorba de o Mănăstire românească.

Doamne, Cel care nu ne uiţi niciodată, povăţuieşte-ne la calea Ta şi ne miluieşte!

---

[1] Barbu Catargiu: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Guvernul_Barbu_Catargiu.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 396-401.

***

Tot ce nu am vrut să învăț și să fac la timpul lor, am muncit cu greu ca să le învăţ mai târziu. A trebuit să învăţ ceea ce am nesocotit cândva şi a trebuit să devin cel care îmi era nesuferit să fiu.

Dumnezeu a smerit sufletul meu, arătându-mi că nu trebuia să fac mofturi, că nu trebuia să cred că ceva e fără folos în viaţa mea.

Îmi pare rău pentru tot timpul consumat aiurea, pentru fiecare minut de distracţie nelegiuită.

Îmi pare rău că am avut nesimţirea sfidătoare de a crede că pot să păcătuiesc atâta şi să-mi fac de cap după cum îmi vine.

Timpul nu e o grămadă de clipe întâmplătoare, ci un parcurs foarte strict, o conduită menită să ne sfinţească viaţa.

*

De ce ar vrea cineva să te primească în casa lui?

O doamnă bogată îl primeşte pe un cerşetor şi pe fiica acestuia, îi spală, îi îmbracă, le dă de mâncare, ei locuiesc împreună  cu ea – ea era singură – şi învaţă de la ei cum se supravieţuieşte pe stradă fără bani dar, mai ales, învață să iubească.

Şi iubirea cuiva îţi schimbă viaţa, te face mai bun, mai îngăduitor.

La un moment dat e întrebată de o clientă – cea bogată era avocat – dacă a păţit ceva, pentru că azi e mai bună.

Şi dragostea, într-o zi, te face mai bun, te face să zâmbeşti, să fii senin.

Te umpli de dragoste nu făcând sex în mod neapărat, ci dragostea pentru soţia ta creşte pe măsură ce o înţelegi, pe măsură ce trăieşti împreună cu ea situaţii care vă unesc, care vă întăresc într-un mod evident.

Şi oamenii nu caută răspunsuri finale în mod neapărat, ci răspunsuri care să îi liniştească, care să îi facă conştienți.

Sunt lucruri care te irită imediat, pe care le simţi la celălalt dar pe care el nu le conştientizează.

Mulţi se comportă schizoid: cred una şi simt alta. Şi nu vor să se asculte, să-şi asculte conştiinţa.

În adâncul nostru, sechelele se cer vindecate şi nu acoperite.

Spre exemplu: dacă duhovnicul tău, cel pe care tu îl iubeşti şi ai încredere în el şi pe care încerci să îl urmezi are o anume patimă, nu trebuie să o copiezi și tu în mod instinctiv, fără reţineri.

Așa ajung unii să simtă sau să trăiască ceva anume, numai pentru că cel pe care îl iubesc ei face acel lucru.

Adică urmează, fără discriminare, și bunele cât și relele duhovnicilor, părinților, soților, prietenilor etc.

Mulţi dintre cunoscuţii mei cred că cunoaşterea voii lui Dumnezeu nu e atât de importantă ca slujirea Lui.

De aceea citesc teologie puţin sau deloc şi se analizează şi mai puţin şi au repulsie faţă de scris.

Dar lor le place să nu fie mustraţi de către Dumnezeu prin cele pe care le citesc sau pur şi simplu sunt leneşi şi nesimţitori la delicateţea înţelegerii dumnezeieşti.

Nu poţi să te nevoieşti bine fără să cunoşti cu stricteţe voia lui Dumnezeu.

Aşa că, cei care nu sunt oameni ai studiului şi ai ascezei şi ai vieţii eclesiale în acelaşi timp, vor să trăiască „mai liber” viaţa ortodoxă.

Pentru că modelele noastre sunt puţine (la modelele de sfinţenie mă refer), majoritatea celor care se nevoiesc astăzi sunt oamenii cărţilor, sunt tributarii sfaturilor dumnezeieşti din cărţile sfinte.

Şi dacă e aşa, de ce nu are credinciosul nostru măcar curiozitatea să ştie cât mai mult?

Pentru mine e mirabil (nu cu totul!) faptul, că unii dintre prietenii mei, auzind că scriu, nu au avut nici măcar curiozitatea să vadă ce scriu, până când nu le-am dat eu să citească. Adică nici nu au întrebat ce scriu…

Şi nici atunci nu ştiu dacă au vrut să citească cu atenţie.

Şi ştiu că aceste cărţi ale mele nu sunt folositoare pentru nimeni atâta timp cât cuvintele lui Dumnezeu, în primul rând, nu mai au prea multă căutare în lumea de azi.

Dar mă gândesc totuși la faptul, dacă poţi să fii prieten cu cineva, fără să te intereseze orice lucru pe care îl face prietenul tău, mai ales când e vorba de lucruri importante.

Am observat la unii dintre ei, că manifestă o neîncredere vădită în cuvântul scris, deşi ei sunt traducători.

Şi iarăşi m-am întrebat, dacă poţi să dai atâta preţ pe cuvânt şi, în acelaşi timp, să nu te intereseze cuvântul.

Dar eu citesc, ascult şi mă interesează tot ceea ce fac şi spun ei, pentru că sunt avid de noutăți personalizatoare. Şi mi se pare foarte normal să fie aşa.

De ce am impresia însă, că aici e vorba de şarlatanie? Lucrurile se bat cap în cap.

Ideea că trebuie să te nevoieşti, fără însă să accepţi amănuntele providenţierii vieţii tale de la Dumnezeu îi năuceşte pe mulţi în ziua de azi.

Găsesc de multe ori oameni cu o idee de nevoinţă, care este ruptă de aproapele, de Sfânta Biserică sau de Sfinţii lui Dumnezeu.

Fiecare parcă se simte bine în pătrăţica lui.

E ca la manifestaţiile lui Ceauşescu, unde toată lumea era aranjată în piaţă precum pionii pe tabla de şah.

Tindem spre faptul, ca idealul nostru de nevoinţă să ia locul realei nevoinţe pe care am putea să o facem și pe care trebuie să o facem.

Facem una şi ne închipuim că facem o mie una, ceea ce e fals.

Şi când alergăm după idealul de nevoitor ortodox fără să fim cu ochii deschişi la realitatea fiinţei noastre, alergăm după himere frumoase dar zănatice.

Am întâlnit adesea oameni înşelaţi care se socoteau „sfinţi”, profitori notabili care păreau „iniţiaţi” şi nefericiţi din cauza prostiei, care nu puteau să îşi vadă viaţa lor aidoma unei calamităţi, din cauză că nu puteau trece peste valul de minciună pus de Satana pe inima şi pe mintea lor.

Îmi aduc aminte de un coleg care începuse să se roage cu rugăciunea lui Iisus şi care începea să plângă fără însă a fi şi smerit. Deși începuse rugăciunea de curând…credea că a ajuns la final.

Plânsul lui avea ceva foarte îndrăzneţ, foarte mândru. Vroia să iasă în evidenţă cu el.

Nu mai ştiu unde e şi ce face acum, dar puteai înţelege văzându-l, că nu a pătruns deloc frumuseţea lui Dumnezeu în el deși aparenţele îl făceau „ascetic”.

Un alt coleg (acum e preot) făcea mult sport când era mai tânăr…Și l-am întâlnit recent şi dorea să mă convingă de adâncirea lui în evlavie.

Deşi părea să fi citit multe cărți în ultimul timp, nu am putut să stau de vorbă cu el în tihnă, pentru că întotdeauna mai avea ceva de adăugat și asta: mai înainte ca eu să îmi termin vorba.

Însă cele despre care îmi vorbea el, atunci când mă întrerupea, nu aveau nimic de-a face cu adâncirea în sine – căci acesta e drumul pocăinţei – ci cu memoria, memorie care îi spunea că a devenit, deodată, smerit.

Fariseismul şi duplicitatea pe care le înveţi în seminar se adâncesc la facultate. Iar când te preoţeşti, devii un „atotştiutor” enervant la culme, dacă nu ai nimic de-a face cu conștientizarea realității interioare a propriei tale persoane.

Devii „atotștiutor” chiar și în lipsa ascezei și a cunoașterii teologice.

De aceea e rar preotul care ascultă smerit ceea ce îi spui şi care recunoaşte, cu multă sinceritate, că are și el patimi sau că nu are habar despre ceea ce îi povesteşti.

Se poate întâmpla și aceea, ca la spovedanie să te asculte în tăcere, să dea din cap a înţelegere, să te facă să crezi că e de partea ta dar când începe să îţi dea sfaturi, să înţelegi, într-un mod dureros la culme, că nu a înţeles nimic din drama ta.

Mulţi nu au conştiinţă de duhovnic, ci li se pare că e normal ca un preot să şi spovedească, pentru că la noi duhovnicia se dă – din motive obiective – odată cu hirotonirea întru preot, mai ales la preoţii de mir.

Şi pentru că nu mulţi au o experienţă de viaţă profundă, cred că pot rezolva orice problemă, că pot alina orice durere, bazându-se doar pe faptul, că în cadrul Sfintei Taine ei lucrează cu Dumnezeu.

Dumnezeu pogoară harul Său întotdeauna…Dar dacă preotul se gândeşte la cai verzi pe pereţi sau are o viaţă de indiferent sau de păgân, cum poate să înţeleagă viaţa altcuiva, dacă pentru a sa nici nu-i pasă?

Dumnezeu nu face magie şi nici nu-l sfinţeşte pe om cu forţa!

Ca să vindeci de patimi trebuie să fii luptat tu cu patimile și să ai înțelegerea modului cum cresc patimile, din ce cauză și cum cresc și virtuțile în om.

Aşa că nu poţi să fii sfânt când spovedeşti şi apoi să fii altceva. Eşti sau nu eşti. Şi dacă eşti se vede.

Dumnezeu trimite mila Sa, harul Său în viața celui care se spovedește, se împărtășește, se cunună etc., credincioșii se pot sfinți (dacă vin smeriți și plini de dor după Dumnezeu) iar pe cei care slujesc Sfintele Taine să îi lase reci.

Cel mai mult mă doare argoul „religios” practicat între oamenii Sfintei Biserici. Am auzit de la două persoane, că unii preoţi spun la omul decedat „răcitură”.

Dacă ar ştii familia celui adormit de „importanţa” pe care o dă preotul celui adormit din familia lor, ce ar face și spune? Mai sunt proști să îl îngroape cu el? Sau dacă totuşi îl îngroapă, ce părere au despre un asemenea preot?

Banii  de la pomelnicele primite la Sfânta Liturghie sunt „caşcavalul”.

Mai toți vorbesc (unii deloc ferit, ci în gura mare) că au dat bani, într-un fel sau altul, pentru ca să fie hirotoniți şi pentru ca să li se dea parohie. Puţini spun că drumul a fost lin, fără accente simoniace.

O, Dumnezeul meu, iartă-mă și ne iartă!…

Se poreclesc unul pe altul, vorbesc vulgar şi cred că fac mare lucru. Le place să se simtă proşti şi nu vor să studieze prea mult dar îi invidiază şi îi duşmănesc pe cei care îi întrec.

Toate acestea ne trag în jos.

Cu cât vom fi mai indiferenţi la ceea ce se întâmplă cu atât ne vom adânci în nămolul nesimţirii.

Apar casele noilor oameni „bogaţi” lângă casele vechi, peticite ale celorlalţi. Arhitectură stridentă, copiată şi de prost gust de cele mai multe ori.

A început să apară galbenul şi roşul pe pereţi şi pe case.

Toată lumea vrea să fie dură, emancipată, să se bage în faţă, să prindă ceva: un loc, o pensie, un serviciu.

Fuga după bani e mania care ne va dezumaniza pe zi ce trece.

Începe, în mod pregnant, să ne fie silă de noi dar punem fard, mult fard pe obraz, în loc de roşeaţa ruşinii care dispare, pe fiecare zi dispare.

La sate şi în oraşele mici cartea a ajuns deja un moft prea pedant. În unele oraşe se citesc doar reviste iar librăriile sunt cu cărţi de prost gust.

Se călătoreşte cu transporturi mizere, se mănâncă ieftin, se ascultă muzică ieftină…şi arunci totul pe jos.

Fuga nu doar după…ci și de celebritate. Mă gândesc cum se ascund oamenii cunoscuţi ai acestei ţări. Ei nu pot merge nicăieri fără să fie deranjaţi.

Crizele de timp sunt cele mai obositoare. Faci totul la repezeală pentru că vine examenul, scadenţa, pentru că ne vizitează cineva, pentru că trebuie să plec cu trenul.

Şi timp pentru sufletul nostru nu mai avem, deşi acest lucru e singurul important în toată învălmăşeala vieţii noastre.

Nu ne putem închipui viaţa pe care o vom trăi. E o necunoscută pe care o vom descifra din mers.

Nu ştim ce va fi cu noi. Suntem o mare necunoscută pentru noi înşine.

Când trec durerile şi înţelegi rostul lor, începi să mulţumeşti celui care te-a enervat, celui care te-a dispreţuit, celui care ţi-a făcut viaţa grea.

Dar asta numai când înţelegi că aşa a vrut Dumnezeu să fie viaţa ta şi consimţi acestei doriri dumnezeieşti.

Spunem ceva azi şi credem că ce ştim acum e totul, că e desăvârşit. Dar peste ceva timp, crescând în înţelegerea voii lui Dumnezeu, înţelegem că ne-am înşelat: nu era desăvârşit ceea ce ştiam noi.

Dar nu e o greşeală a noastră, ci o normalitate a creşterii duhovniceşti, după cum nu poţi convinge pe un copil că jucăriile nu sunt vitale pentru el.

Dumnezeu dă peste cap tot ceea ce ştim noi prin ceea ce El ne învaţă.

Învăţătura duhovnicească experenţială e o continuă şcoală, o continuă descoperire, o continuă subţiere a minţii şi a inimii.

Mereu înveţi. Mereu eşti pe drumul spre Dumnezeu.