Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [49]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 396-401.

***

Tot ce nu am vrut să învăț și să fac la timpul lor, am muncit cu greu ca să le învăţ mai târziu. A trebuit să învăţ ceea ce am nesocotit cândva şi a trebuit să devin cel care îmi era nesuferit să fiu.

Dumnezeu a smerit sufletul meu, arătându-mi că nu trebuia să fac mofturi, că nu trebuia să cred că ceva e fără folos în viaţa mea.

Îmi pare rău pentru tot timpul consumat aiurea, pentru fiecare minut de distracţie nelegiuită.

Îmi pare rău că am avut nesimţirea sfidătoare de a crede că pot să păcătuiesc atâta şi să-mi fac de cap după cum îmi vine.

Timpul nu e o grămadă de clipe întâmplătoare, ci un parcurs foarte strict, o conduită menită să ne sfinţească viaţa.

*

De ce ar vrea cineva să te primească în casa lui?

O doamnă bogată îl primeşte pe un cerşetor şi pe fiica acestuia, îi spală, îi îmbracă, le dă de mâncare, ei locuiesc împreună  cu ea – ea era singură – şi învaţă de la ei cum se supravieţuieşte pe stradă fără bani dar, mai ales, învață să iubească.

Şi iubirea cuiva îţi schimbă viaţa, te face mai bun, mai îngăduitor.

La un moment dat e întrebată de o clientă – cea bogată era avocat – dacă a păţit ceva, pentru că azi e mai bună.

Şi dragostea, într-o zi, te face mai bun, te face să zâmbeşti, să fii senin.

Te umpli de dragoste nu făcând sex în mod neapărat, ci dragostea pentru soţia ta creşte pe măsură ce o înţelegi, pe măsură ce trăieşti împreună cu ea situaţii care vă unesc, care vă întăresc într-un mod evident.

Şi oamenii nu caută răspunsuri finale în mod neapărat, ci răspunsuri care să îi liniştească, care să îi facă conştienți.

Sunt lucruri care te irită imediat, pe care le simţi la celălalt dar pe care el nu le conştientizează.

Mulţi se comportă schizoid: cred una şi simt alta. Şi nu vor să se asculte, să-şi asculte conştiinţa.

În adâncul nostru, sechelele se cer vindecate şi nu acoperite.

Spre exemplu: dacă duhovnicul tău, cel pe care tu îl iubeşti şi ai încredere în el şi pe care încerci să îl urmezi are o anume patimă, nu trebuie să o copiezi și tu în mod instinctiv, fără reţineri.

Așa ajung unii să simtă sau să trăiască ceva anume, numai pentru că cel pe care îl iubesc ei face acel lucru.

Adică urmează, fără discriminare, și bunele cât și relele duhovnicilor, părinților, soților, prietenilor etc.

Mulţi dintre cunoscuţii mei cred că cunoaşterea voii lui Dumnezeu nu e atât de importantă ca slujirea Lui.

De aceea citesc teologie puţin sau deloc şi se analizează şi mai puţin şi au repulsie faţă de scris.

Dar lor le place să nu fie mustraţi de către Dumnezeu prin cele pe care le citesc sau pur şi simplu sunt leneşi şi nesimţitori la delicateţea înţelegerii dumnezeieşti.

Nu poţi să te nevoieşti bine fără să cunoşti cu stricteţe voia lui Dumnezeu.

Aşa că, cei care nu sunt oameni ai studiului şi ai ascezei şi ai vieţii eclesiale în acelaşi timp, vor să trăiască „mai liber” viaţa ortodoxă.

Pentru că modelele noastre sunt puţine (la modelele de sfinţenie mă refer), majoritatea celor care se nevoiesc astăzi sunt oamenii cărţilor, sunt tributarii sfaturilor dumnezeieşti din cărţile sfinte.

Şi dacă e aşa, de ce nu are credinciosul nostru măcar curiozitatea să ştie cât mai mult?

Pentru mine e mirabil (nu cu totul!) faptul, că unii dintre prietenii mei, auzind că scriu, nu au avut nici măcar curiozitatea să vadă ce scriu, până când nu le-am dat eu să citească. Adică nici nu au întrebat ce scriu…

Şi nici atunci nu ştiu dacă au vrut să citească cu atenţie.

Şi ştiu că aceste cărţi ale mele nu sunt folositoare pentru nimeni atâta timp cât cuvintele lui Dumnezeu, în primul rând, nu mai au prea multă căutare în lumea de azi.

Dar mă gândesc totuși la faptul, dacă poţi să fii prieten cu cineva, fără să te intereseze orice lucru pe care îl face prietenul tău, mai ales când e vorba de lucruri importante.

Am observat la unii dintre ei, că manifestă o neîncredere vădită în cuvântul scris, deşi ei sunt traducători.

Şi iarăşi m-am întrebat, dacă poţi să dai atâta preţ pe cuvânt şi, în acelaşi timp, să nu te intereseze cuvântul.

Dar eu citesc, ascult şi mă interesează tot ceea ce fac şi spun ei, pentru că sunt avid de noutăți personalizatoare. Şi mi se pare foarte normal să fie aşa.

De ce am impresia însă, că aici e vorba de şarlatanie? Lucrurile se bat cap în cap.

Ideea că trebuie să te nevoieşti, fără însă să accepţi amănuntele providenţierii vieţii tale de la Dumnezeu îi năuceşte pe mulţi în ziua de azi.

Găsesc de multe ori oameni cu o idee de nevoinţă, care este ruptă de aproapele, de Sfânta Biserică sau de Sfinţii lui Dumnezeu.

Fiecare parcă se simte bine în pătrăţica lui.

E ca la manifestaţiile lui Ceauşescu, unde toată lumea era aranjată în piaţă precum pionii pe tabla de şah.

Tindem spre faptul, ca idealul nostru de nevoinţă să ia locul realei nevoinţe pe care am putea să o facem și pe care trebuie să o facem.

Facem una şi ne închipuim că facem o mie una, ceea ce e fals.

Şi când alergăm după idealul de nevoitor ortodox fără să fim cu ochii deschişi la realitatea fiinţei noastre, alergăm după himere frumoase dar zănatice.

Am întâlnit adesea oameni înşelaţi care se socoteau „sfinţi”, profitori notabili care păreau „iniţiaţi” şi nefericiţi din cauza prostiei, care nu puteau să îşi vadă viaţa lor aidoma unei calamităţi, din cauză că nu puteau trece peste valul de minciună pus de Satana pe inima şi pe mintea lor.

Îmi aduc aminte de un coleg care începuse să se roage cu rugăciunea lui Iisus şi care începea să plângă fără însă a fi şi smerit. Deși începuse rugăciunea de curând…credea că a ajuns la final.

Plânsul lui avea ceva foarte îndrăzneţ, foarte mândru. Vroia să iasă în evidenţă cu el.

Nu mai ştiu unde e şi ce face acum, dar puteai înţelege văzându-l, că nu a pătruns deloc frumuseţea lui Dumnezeu în el deși aparenţele îl făceau „ascetic”.

Un alt coleg (acum e preot) făcea mult sport când era mai tânăr…Și l-am întâlnit recent şi dorea să mă convingă de adâncirea lui în evlavie.

Deşi părea să fi citit multe cărți în ultimul timp, nu am putut să stau de vorbă cu el în tihnă, pentru că întotdeauna mai avea ceva de adăugat și asta: mai înainte ca eu să îmi termin vorba.

Însă cele despre care îmi vorbea el, atunci când mă întrerupea, nu aveau nimic de-a face cu adâncirea în sine – căci acesta e drumul pocăinţei – ci cu memoria, memorie care îi spunea că a devenit, deodată, smerit.

Fariseismul şi duplicitatea pe care le înveţi în seminar se adâncesc la facultate. Iar când te preoţeşti, devii un „atotştiutor” enervant la culme, dacă nu ai nimic de-a face cu conștientizarea realității interioare a propriei tale persoane.

Devii „atotștiutor” chiar și în lipsa ascezei și a cunoașterii teologice.

De aceea e rar preotul care ascultă smerit ceea ce îi spui şi care recunoaşte, cu multă sinceritate, că are și el patimi sau că nu are habar despre ceea ce îi povesteşti.

Se poate întâmpla și aceea, ca la spovedanie să te asculte în tăcere, să dea din cap a înţelegere, să te facă să crezi că e de partea ta dar când începe să îţi dea sfaturi, să înţelegi, într-un mod dureros la culme, că nu a înţeles nimic din drama ta.

Mulţi nu au conştiinţă de duhovnic, ci li se pare că e normal ca un preot să şi spovedească, pentru că la noi duhovnicia se dă – din motive obiective – odată cu hirotonirea întru preot, mai ales la preoţii de mir.

Şi pentru că nu mulţi au o experienţă de viaţă profundă, cred că pot rezolva orice problemă, că pot alina orice durere, bazându-se doar pe faptul, că în cadrul Sfintei Taine ei lucrează cu Dumnezeu.

Dumnezeu pogoară harul Său întotdeauna…Dar dacă preotul se gândeşte la cai verzi pe pereţi sau are o viaţă de indiferent sau de păgân, cum poate să înţeleagă viaţa altcuiva, dacă pentru a sa nici nu-i pasă?

Dumnezeu nu face magie şi nici nu-l sfinţeşte pe om cu forţa!

Ca să vindeci de patimi trebuie să fii luptat tu cu patimile și să ai înțelegerea modului cum cresc patimile, din ce cauză și cum cresc și virtuțile în om.

Aşa că nu poţi să fii sfânt când spovedeşti şi apoi să fii altceva. Eşti sau nu eşti. Şi dacă eşti se vede.

Dumnezeu trimite mila Sa, harul Său în viața celui care se spovedește, se împărtășește, se cunună etc., credincioșii se pot sfinți (dacă vin smeriți și plini de dor după Dumnezeu) iar pe cei care slujesc Sfintele Taine să îi lase reci.

Cel mai mult mă doare argoul „religios” practicat între oamenii Sfintei Biserici. Am auzit de la două persoane, că unii preoţi spun la omul decedat „răcitură”.

Dacă ar ştii familia celui adormit de „importanţa” pe care o dă preotul celui adormit din familia lor, ce ar face și spune? Mai sunt proști să îl îngroape cu el? Sau dacă totuşi îl îngroapă, ce părere au despre un asemenea preot?

Banii  de la pomelnicele primite la Sfânta Liturghie sunt „caşcavalul”.

Mai toți vorbesc (unii deloc ferit, ci în gura mare) că au dat bani, într-un fel sau altul, pentru ca să fie hirotoniți şi pentru ca să li se dea parohie. Puţini spun că drumul a fost lin, fără accente simoniace.

O, Dumnezeul meu, iartă-mă și ne iartă!…

Se poreclesc unul pe altul, vorbesc vulgar şi cred că fac mare lucru. Le place să se simtă proşti şi nu vor să studieze prea mult dar îi invidiază şi îi duşmănesc pe cei care îi întrec.

Toate acestea ne trag în jos.

Cu cât vom fi mai indiferenţi la ceea ce se întâmplă cu atât ne vom adânci în nămolul nesimţirii.

Apar casele noilor oameni „bogaţi” lângă casele vechi, peticite ale celorlalţi. Arhitectură stridentă, copiată şi de prost gust de cele mai multe ori.

A început să apară galbenul şi roşul pe pereţi şi pe case.

Toată lumea vrea să fie dură, emancipată, să se bage în faţă, să prindă ceva: un loc, o pensie, un serviciu.

Fuga după bani e mania care ne va dezumaniza pe zi ce trece.

Începe, în mod pregnant, să ne fie silă de noi dar punem fard, mult fard pe obraz, în loc de roşeaţa ruşinii care dispare, pe fiecare zi dispare.

La sate şi în oraşele mici cartea a ajuns deja un moft prea pedant. În unele oraşe se citesc doar reviste iar librăriile sunt cu cărţi de prost gust.

Se călătoreşte cu transporturi mizere, se mănâncă ieftin, se ascultă muzică ieftină…şi arunci totul pe jos.

Fuga nu doar după…ci și de celebritate. Mă gândesc cum se ascund oamenii cunoscuţi ai acestei ţări. Ei nu pot merge nicăieri fără să fie deranjaţi.

Crizele de timp sunt cele mai obositoare. Faci totul la repezeală pentru că vine examenul, scadenţa, pentru că ne vizitează cineva, pentru că trebuie să plec cu trenul.

Şi timp pentru sufletul nostru nu mai avem, deşi acest lucru e singurul important în toată învălmăşeala vieţii noastre.

Nu ne putem închipui viaţa pe care o vom trăi. E o necunoscută pe care o vom descifra din mers.

Nu ştim ce va fi cu noi. Suntem o mare necunoscută pentru noi înşine.

Când trec durerile şi înţelegi rostul lor, începi să mulţumeşti celui care te-a enervat, celui care te-a dispreţuit, celui care ţi-a făcut viaţa grea.

Dar asta numai când înţelegi că aşa a vrut Dumnezeu să fie viaţa ta şi consimţi acestei doriri dumnezeieşti.

Spunem ceva azi şi credem că ce ştim acum e totul, că e desăvârşit. Dar peste ceva timp, crescând în înţelegerea voii lui Dumnezeu, înţelegem că ne-am înşelat: nu era desăvârşit ceea ce ştiam noi.

Dar nu e o greşeală a noastră, ci o normalitate a creşterii duhovniceşti, după cum nu poţi convinge pe un copil că jucăriile nu sunt vitale pentru el.

Dumnezeu dă peste cap tot ceea ce ştim noi prin ceea ce El ne învaţă.

Învăţătura duhovnicească experenţială e o continuă şcoală, o continuă descoperire, o continuă subţiere a minţii şi a inimii.

Mereu înveţi. Mereu eşti pe drumul spre Dumnezeu.