Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [50]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 402-405.

***

Cineva mi-a spus că nu citeşte cărţi teologice – scrise de teologi academicici îi citește numai pe Sfinţii Părinţi.

Însă a vrut să-mi spună în subsidiar altceva: că el e un om curat de erezii, că e un om duhovnicesc, neștiind faptul că și oamenii duhovnicești pot greși dacă nu au multă cunoaștere teologică și multă experiență duhovnicească.

Dar, pe lângă faptul că îi e teamă să nu se îmbolnăvească de vreo erezie (și rămâne „curat” pe mai departe) adevărul adevărat e acela că nu citește cărți teologice scrise de teologii academici, pentru că nu prea înţelege erudiția lor. Și aceasta: pentru că nu are o pregătire teologică profundă.

Nu ne prea place să facem distincţii, să despărţim adevărul de erezie, să lucrăm cu penseta atenţiei pe texte și realități.

Consecința acestui fapt: mintea noastră nu are un discernământ bogat, o atenție la detalii ci gândește bădăran.

Discuţiile noastre – multe dintre ele –  nu se referă la lucruri pe care le gândim atunci, pe loc, ci la lucruri uşoare, molfăite de mult timp şi învăţate pe de rost.

Tocmai de aceea unii comunică „repede”, tocmai pentru că nu gândesc ci doar îşi aduc aminte iar alții consumă multă energie când vorbesc pentru că gândesc totul pe loc, în momentul de față.

Dar cine gândeşte profund ştie că gândirea e foarte obositoare, că ea ne istoveşte mult şi ne face să ne chiorăie maţele repede, căci consumăm imediat energia acumulată la masa precedentă.

Dar ca să gândeşti adevărat şi, în acelaşi timp, evlavios e o muncă şi mai imensă, pe care puţini au făcut-o în decursul istoriei sau vor să o facă.

Rămânem la ideea că suntem ortodocşi dar nu putem să spunem două vorbe despre noi. Acest lucru e unul dintre cele mai grave pe care le facem.

Ne e frică să nu fie etichetaţi ca „eretici”, dar suntem cu multe erezii în noi, pe care însă „nu le ştie lumea”.

„Lumea” e pentru mulţi singura paradigmă şi cea mai proastă de altfel.

„Gura lumii” ţipă tare.

Iar gura lui Dumnezeu pare să nici nu mai ţipe.

Însă realitatea e alta: că puţini o mai aud.

Şi pentru gura lumii facem multe compromisuri, pe care le facem ca să nu fim linşaţi pe degeaba.

Durerea ortodocşilor e o durere a dragostei, a dragostei pedepsite cu răutate şi dispreţ.

Suntem „calamitatea” acestei lumi, tocmai când noi suntem lumina lumii şi sarea pământului.

*

Fricile construite şi infuzate pe orice cale în mintea noastră acţionează ca cele reale până într-un anumit punct.

Într-un film despre „extratereştri”, frica care cuprinsese lumea se transmitea şi ţie, telespectatorului, chiar dacă nimic nu era real iar tu ştiai asta.

Scenariştii, regizorii, oamenii care filmează intuiesc ce anume ne sperie şi cum arată ceea ce ne sperie şi pe asta mizează.

Reclama mizează pe ceea ce ne place sau ne-ar putea plăcea.

Dimineaţă am fost învăţat ceva fundamental de Sfântul Isaac Sirul: că orice supărare şi durere şi nervozitate şi ispită reprezintă aspecte experenţiale ale mântuirii mele.

La prima vedere pare că nu e mare lucru.

Dar, într-o anume secundă, nu doar citeşti nişte lucruri, ci şi înţelegi profund ceea ce citeşti.

Dezbaterile sale despre viaţa duhovnicească sunt foarte adevărate, foarte punctuale.

Trebuie să primim durerea după cum primim şi bucuria.

De ce plângem? Penru că harul lui Dumnezeu ne atinge inima. Pentru că adevărul unei situaţii ne fărâmă inima, ne-o înmoaie deodată.

El îşi iubea nespus fiica deşi era retardat. Și nimeni asemenea lui nu ştia ce să facă şi ce să-i spună.

Şi avocata s-a schimbat deodată, învăţând mai mult decât se aştepta.

Şi prietenii săi, ai retardatului, s-au dovedit mult mai raţionali decât cei care se credeau cu capul pe umeri, dar nu ştiau să vorbească cu copiii lor.

Ea sparge uşa şi intră la el. Şi el îi spune că ea nu înţelege durerea lui, a celui care încearcă să îşi întreacă handicapul dar nu poate.

Şi ea îi spune, cu lacrimi în ochi, că pe cât crede el că ea e frumoasă şi fericită, pe atât ea se simte goală, urâtă şi nefolositoare.

Fiul ei o urăşte, soţul ei o înşală şi lumea ei e pustie.

Şi cine e lumea ta mai întâi decât familia?

Monahul are o familie şi el: pe părintele lui duhovnicesc şi pe prietenii lui, apoi mănăstirea.

Familia noastră e cea care ne îmbrăţişează cu dragoste.

Dar, de cele mai multe ori, familia noastră e indiferentă faţă de noi şi de la ea nu vine nicio rază de sinceritate, nicio lacrimă de iubire.

De ce trebuie să stai cu frica ilegalităţii, a faptului de a nu fi escrocat, de a nu fi prins în flagrant?

Pentru ce nu ne înghiţim unii pe alţii dacă, în definitiv, nimeni nu câştigă nimic pe pământul acesta?

Vedeţi: nu putem vorbi de durere, de tristeţe, de chinuri decât cu cei care au trecut prin ele!

Ne uităm prea jos, deşi mergem cu nasul pe sus, şi nu suntem răpiţi de frumuseţea iubirii, de adevărata frumuseţe din ochii unui copil, a unui om care şi-a curăţit inima, a celui care ne iubeşte.

Şi tocmai simplitatea acestei priviri e cea care ne înduioşează.

Am stat şi m-am gândit la faptul, de ce unii dintre cei care se nevoiesc fug de cunoaşterea teologică.

Şi am ajuns la un răspuns: pentru că dacă înţeleg, că numai cunoaşterea duhovnicească ne mântuieşte şi ea vine de la Dumnezeu şi că teologia scrisă de oamenii neînduhovniciți nu e bună de nimic, atunci nu trebuie să o citească decât pe aceea.

Dar ca să ajungi la aceea trebuie să pleci de la asta. Și pornind de aici ajungi să te nevoieşti mai apoi după cele duhovniceşti, după cuvintele Sfinţilor. Iar când vine harul lui Dumnezeu în tine să înţelegi faptul, că tocmai atunci înţelegi cum stau lucrurile.

Exclusivismul acesta în materie de citit e un gând drăcesc, pentru că noi pierdem dacă îl credem.

Trebuie să cercetăm toate, cum spunea Sfântul Pavel şi să alegem ce este bun (I Tes. 5, 21).

Le înţelegi pe cele sfinte dacă în tine este harul dumnezeiesc, dacă rezonezi cu Dumnezeu.

Acele „urechi de auzit” sunt un lucru foarte real, o realitate interioară.

Fixitatea în viaţa duhovnicească duce numai la extremisme.

Când nu îţi adaptezi simţirea inimii la atmosfera interioară a oamenilor cu care vorbeşti atunci nu comunici deloc cu ei şi acest lucru îl simţiţi cu toţii.

Primul-ministru al României[1] din timpul lui Cuza a fost ucis când trecea pe sub clopotniţa de la Patriarhie.

În acelaşi moment, crucea mare de pe Biserica din satul său a căzut deodată. Un semn că Dumnezeu a plăcut acest om.

La o Sfântă Mănăstire cu hramul Sfântului Nicolae (6 decembrie), nevoitorii au vrut să schimbe ziua hramului, pentru că nu se putea face prea bine pe timpul iernii.

Dar când episcopul locului a vrut să facă acest lucru, un vânt puternic i-a luat veşmintele şi cele pentru slujbă şi nu a putut să facă nimic.

Peste câtva timp, ceea ce luase vântul acesta providenţial, au fost găsite pe malul unui râu din apropiere, aşezate la un loc şi toate intacte.

Hramul a rămas acelaşi.

E vorba de o Mănăstire românească.

Doamne, Cel care nu ne uiţi niciodată, povăţuieşte-ne la calea Ta şi ne miluieşte!


[1] Barbu Catargiu: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Guvernul_Barbu_Catargiu.

Did you like this? Share it:

Previous

Cenușăreasa lui „Suflețel”

Next

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [51]

1 Comment

  1. Stiu ca nu toti putem sa fim cu ochii pe Pro TV vineri seara pentru a urmari show-ul Romanii au talent, si tocmai de aceea va anunt ca aici pe site puteti revedea video cu cei care s-au prezentat pe scena, poze, interviuri, dar si emisiunile inregistrate, fiecare editie in parte!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén