Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 405-408.

***

Paloarea feţei lui şi a ochilor lui când se ruga şi se privea înăuntru era satanică deşi el se uita la păcatele lui. Ieşea din el, ca printr-o fereastră a sufletului, o stare care îţi producea frică.

Dar acest preot dumnezeiesc îşi dă toate silinţele să fie foarte bun, foarte milostiv şi înţelegător cu oamenii.

Numai că îl trag înapoi sechele puternice, încă neconştientizate.

El e o îmbinare de multă putere duhovnicească şi naivitate, de asceză aspră şi de cugetare adâncă, de multă responsabilitate şi tact pastoral, dar și de nesimțire și neatenție la detaliile interpersonale.

Fiindu-mi foarte adânc în inimă sunt bucuros nespus de el dar şi dezamăgit. Căci nu pot să trec cu vederea lucrurile care dor, pe care aştept să le înţeleagă şi să le depăşească cu harul lui Dumnezeu.

Dar acest mod de a-i purta pe oameni în inimă, pe oamenii pe care îi iubeşti nespus, e foarte normal.

Dacă nu-ţi pasă de cele pe care ei nu le înţeleg înseamnă că nu îi iubeşti.

Iubirea nu suportă minciuna.

Şi când minciuna se aşterne în iubire, în inimi care se iubesc, depărtarea unora faţă de alţii se produce repede şi fatal.

M-am simţit foarte bucuros.

Taina Sfintei Cununii, pentru mine, a fost o mare deparazitare de stres. Multe dintre agitaţiile mele au zburat deodată şi a venit o bucurie dumnezeiască, care gâlgâie din destul în inima mea.

Şi, cu toate păcatele mele, mă bucur nespus, şi soţia mea la fel, de relaxarea aceasta dumnezeiască care ne-a inundat inima şi casa.

Fără ochii avizi ai oamenilor care nu ne cunosc m-am simţit mai protejat, mult mai în siguranţă.

Pe oamenii duhovniceşti, demonii îi luptă mai ales prin cei care îi iubesc dar nu îi înţeleg prea bine datorită imaturității lor experențiale.

Părintele M. a fost de acord cu mine în ceea ce priveşte „vinul umilinţei”. Dar când s-au discutat probleme pe care nu le-a trăit, înverşunarea de a spune „nu” a slavei deşarte a fost mai evidentă decât la B.

B. îmi era mai aproape ca mentalitate (datorită apropierii regionale). Dar Părintele M. e mult mai profund decât el.

Şi pentru ca totul să fi fost bine, trebuia să am înţelegerea directă a unuia şi profunzimea celuilalt într-o singură persoană.

Atunci discuțiile ar fi fost reale, depline

Tâlcuirea la Psamul 27 pe care Părintele M. a făcut-o oral am pierdut-o cu totul. Înţelegerea dumnezeiască a textului s-a dus (mă refer la cea cuvânt cu cuvânt) iar ideile rămase sunt prea vagi ca să o reconstitui.

Bucuria a fost însă mai mare decât oboseala și starea noastră de epuizare și aceasta compensează, întru câtva, uitarea ei.

Însă e un mare păcat să se procedeze astfel în mod continuu, pentru că aceste înţelegeri sfinte puteau folosi pe mult mai mulţi.

Îi e „greu” să scrie, zice el. Dar „greutatea” asta e dăunătoare pentru toţi.

Când aceste lucruri rămân imprimate sau scrise undeva şi le revezi, atunci te smereşti ori pentru că ele sunt daruri de la Dumnezeu ori pentru că nu ai explicat ceva până la capăt sau pentru că ai explicat ceva greşit.

O predică păstrată e o predică care învaţă oricând şi te scuteşte de efortul repetărilor obositoare sau a întoarcerii la izvoarele odată cercetate.

Cauţi anumite date în mod serios, predici cu multă dragoste şi predica fiind imprimată sau consemnată rămâne şi poate fi un sprijin pentru cei care vin după noi, care au nevoie majoră de aceste mărturii.

Mă doare că-i judec pe oameni şi nu mă judec pe mine.

Faptul că-i vorbesc de rău pe oameni mă mustră cu tărie, însă, în același timp, adevărurile dure sunt folositoare pentru toți.

Sunt mult prea ticălos pentru voia lui Dumnezeu, deşi doresc nespus, mai mult decât orice, să fiu al Lui, să fiu cu El.

Tu, Doamne, mă vei judeca şi mă vrei găsi foarte rău, foarte ambiţios, foarte nestatornic.

Înmoaie inima mea pentru ca să Te iubesc pe Tine şi să fiu blând cu oamenii.

Încrâncenările inimii trec dacă te curăţeşti de patimi.

Pe măsură ce inima devine curată şi mintea se limpezeşte, pe atât trec şi luptele interioare ale oamenilor credincioşi.

*

Învăţ cuvinte englezeşti (învăț…și nu memorez!) şi multe forme sunt mirabile prin asemănările grafice și semantice cu limba română.

Dau numai un singur exemplu: ejaculate = a exclama.

„A ejacula” e pentru mulţi români un verb plin de snobism. Când vorbesc românii între ei folosesc un alt cuvânt.

Dar ejacularea, în accepţiunea adevărată a reacţiei umane este o exclamaţie a vieţii, un „Da” răspicat spus vieţii şi care naşte viaţă.

Inseminarea normală, firească a femeii de către bărbat, în cadrul dumnezeiesc al căsătoriei, este o bucurie de viaţă şi o aşteptare a vieţii, o îmbrăţişare a nădejdii că viaţa vine din iubire şi că iubirea autentică e născătoare de viaţă împreună cu Dumnezeu.

Copilul este exclamaţia de bucurie a părinţilor lui, pentru că e darul lui Dumnezeu.

Şi darul lui Dumnezeu e o înfiorare, o cutremurare plină de dragoste a întregii fiinţe a omului, pentru că darul dumnezeiesc e o umplere a noastră de viaţa şi frumuseţea din veci a lui Dumnezeu.

Ne naştem ca fiinţe ale aşteptării pline de dragoste.

Suntem aşteptaţi să ne naştem şi naşterea noastră produce bucurie, o conştientizare plenară a importanţei vieţii şi a rolului ei hotărâtor.

În viaţă fiind devenim conştienţi, pe zi ce trece, de importanţa vieţii.

Când viaţa e numai un simplu program extenuant, numai poliţe de plătit şi multă nesiguranţă, i se reduce considerabil valoarea şi amplele ei posibilităţi de exprimare.

Credinţa mântuitoare în Dumnezeu e aceea care ne face să înţelegem că viaţa e umplere de viaţa lui Dumnezeu, o suportare în răbdare şi nădejde a tuturor obstacolelor existenţei şi bucurie în definitiv, bucuria de a te împlini în viaţa după Dumnezeu.

Să nu reducem plenitudinea vieţii la o privire plină de deznădejde asupra traiului cotidian!

Când înaintăm în viaţa duhovnicească înţelegem că ea, viaţa, e o taină divino-umană, mult prea amplă pentru a fi pusă în scris dar, totuşi, inepuizabilă fiind, se revarsă şi pe hârtie urma ei ca marea pe ţărmuri.

Suntem născuţi ca o uimire şi trăim din nenumărate uimiri.

Dumnezeu e Cel ce ne uimeşte mereu şi ne va uimi veşnic, pentru că viaţa dumnezeiască e mult prea copleşitoare pentru fiinţa noastră mereu doritoare de împlinire.

Did you like this? Share it: