Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [52]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 409-414.

***

Înţelegi până la urmă, că folosul cărţilor sfinte e al acelora care se curăţesc de patimi. Cei care nu s-au dezis cu totul de lumea aceasta şi de gândirea ei puerilă manifestă animozitate interioară faţă de scrierile sfinte.

Citeam de curând Din viaţă şi din Duh a Fericitului Sofronie [Saharov] (o mică carte) şi mă gândeam cum o astfel de dumnezeiască alinare pentru cei smeriţi e tratată cu un deosebit dezinteres de teologii universitari.

Scrierea universitară e adesea voluminoasă, greoaie prin aparatul critic, pedantă și îi obosește pe mulți. E bună pentru puţini, pentru cei mai versaţi în domeniu.

Însă, pentru inimă, cartea duhovnicească e cea mai vorbitoare carte. Ea vorbeşte duhului omului şi îi alină setea de adevăr, de iubire, de viaţă duhovnicească.

Pe de altă parte însă, mulți înțeleg, iarăși prost, că nu au nevoie deloc de marile cărți, de grelele cărți de teologie și vor numai frugalități, numai cărțulii ușoare. Adică tot din lac în puț.

Eu aici mă refer la faptul, că o astfel de carte e o alinare a inimii și a minții (pentru că este experențială) și că nu trebuie repudiată pe motivul, că nu e o carte sistematică de teologie.

Cred că trebuie să îmbinăm toate felurile de cărți de teologie în experiența noastră pentru ca să fim teologi echilibrați, profunzi.

Am asistat la o scenă de milostenie.

Cineva, un bărbat, cerşea în metrou şi un tânăr a făcut primul gest şi i-a dat ceva. Văzând atitudinea lui, un gardian public, îmbrăcat elegant şi altcineva care citea o carte i-au urmat gestul.

Fiecare dintre cei trei au încercat să nu îşi arate bucuria pentru ceea ce făcuseră, dar privirea lor ruşinoasă oarecum şi încercarea de a nu se uita unul la altul, arăta că trăiau o complicitate discretă: aceea de a fi sensibili la nevoile altora.

Nu şi-au spus nimic cei trei. Dar fiecare a înţeles că ceva îi leagă, că ceva îi uneşte.

Gesturile care se întâlnesc arată că suntem pe aceeaşi lungime de undă.

Fumătorii se înţeleg repede când e vorba să îşi împrumute bricheta sau să îşi aprindă ţigara.

Cei care vor să se culce cu o femeie dau repede de înţeles ce vor iar cei care se droghează au semnele lor, prin care, celălalt, pasatorul de stupefiante, înţelege că acela e clientul.

Tot la fel se înţeleg şi oamenii duhovniceşti: prin puţine gesturi înţeleg cine e celălalt şi cât de mult trebuie cinstit şi iubit celălalt.

Întâlnirile între oameni Sfinţi sunt nişte emoţii rare, un şuvoi de complinire a tuturora. Atunci când îi vezi, înţelegi că ceva unic, măreţ se petrece şi asta de la sine. E o revărsare de dragoste, de încredere şi de adevăr, care fac bine oricui, chiar şi celor mai reci dintre noi.

Priveam ochii lui. Strălucirea ochilor lui contrasta cu limbajul său. Vroia să plece cât mai repede. Dar o ruşine păcătoasă se furişa în licăririle ochilor lui, care îl făceau să pară un mare farsor.

Vroia să plece şi, în acelaşi timp, vroia să mă convingă că vrea să rămână.

Şi oamenii nu înţeleg că se dau de gol, tocmai când vor să-şi ascundă meschinăriile interioare.

Adesea pierd şirul discuţiei sau al gândurilor (din oboseală extremă) şi înţeleg atunci că aş fi vrut să îi spun altceva celui din faţa mea.

Când nu pot să prind un gând e tocmai pentru aceea, că ce am gândit cândva a devenit trecut şi având acum o altă stare nu mai mi-o pot aminti mai deloc pe aceea de atunci.

Vorbirea e o articulare, e o succesiune de propoziţii care au un ritm interior.

Dar, uneori, insulele de idee, acele picături de vorbă pe care simţi să le spui şi care nu pot fi înţelese de toţi, parcă spun ceva mai mult decât coerenţa unor fraze fluviu.

După o rugăciune plină de frumuseţe dumnezeiască te acaparează o pace cerească ce îţi taie cheful oricărei articulări.

Te apucă atunci tăcerea, o stare de tăcere din care nu mai vrei să ieşi, pentru că dulceaţa acestei tăceri întrece limbajul.

Tăcerea rugătorului e o vorbire fără cuvinte.

Toată inima ta atunci e rugăciune şi, în acelaşi timp, e o odihnă fără cuvinte.

Vorbeşti cu Dumnezeu şi taci înaintea Lui în acelaşi timp. Şi Dumnezeu te aude tăcând şi tăcerea aceasta e o tăcere care arată veacul ce va să vină.

Dar a renunţa la discuţii înseamnă a renunţa la comuniune, la confesiune şi asta e un mare rău.

Confesiunea e o trecere a înţelegerii în celălalt.

Şi când confesiunea stârneşte invidia asta arată că cel care ascultă e un leneş, care se crede un om duhovnicesc.

Nu pot să accept faptul, că un om duhovnicesc este un impostor. Şi când aud că cineva vrea să îmi audă păcatele fără ca să îi aud păcatele, ştiu foarte bine că el e un farsor indiferent de slava pe care o are de la oameni.

Oamenii duhovniceşti sunt prin excelenţă confesivi şi debordanţi de atâta iubire şi sensibilitate. Şi dacă cineva îmi propune o altă înfăţişare a lor înseamnă că nu e vorba de cei pe care îi iubeşte Dumnezeu. Căci cei pe care îi iubeşte Dumnezeu, ştiu să iubească foarte mult şi să înţeleagă foarte mult pe oameni.

Luăm prea uşor lucrurile.

Ceea ce eu pot gândi trebuie să mă întărească în înţelegere.

Cineva mă poate întreba, dacă ne sunt proprii tendinţele de autodistrugere. Însă pripeala noastră e cea care ne face să credem, alături de demoni, că nu mai putem rezista, că acum crăpăm, că acum înnebunim.

Uneori demonii ne încearcă cu ideea dacă nu cumva suntem nebuni şi, de fapt, ceea ce spunem noi nu sunt decât o sumă de minciuni.

Dar când încerci să faci voia lui Dumnezeu, demonii te fac să te îndoieşti de faptul că aceasta ar fi voia Lui şi îţi indică o altfel de viaţă, care nu are nimic de-a face cu evlavia.

Stările de dedublare a personalităţii, pe fondul oboselii majore, sunt cele mai şocante pentru un începător. I se pare că se luptă cu cineva necunoscut, care e de fapt el şi pe care nu poate să îl facă să tacă în el însuşi.

Un frate mi-a spus că a început să se roage şi simţea în el pe altcineva care făcea acest lucru. Rugăciunea se spunea de două ori.

Alături de infiltrarea demonilor era, de fapt, şi oboseala lui şi o imaginaţie necontrolată mai deloc.

Prea puţini ştiu care e diferenţa dintre imaginaţie şi gândire. Mulţi cred că gândesc dar ei de fapt îşi imaginează cum ar fi să gândească.

Tocmai de aceea sunt şi foarte neobosiţi, dar şi foarte simpli în judecata lor.

Cei care confundă imaginaţia şi fantasmele ei cu gândirea sunt mai tot timpul exaltaţi, puşi pe gânduri mari.

Dar aceste lucruri se petrec cu ei pentru că nu au pic de discernământ şi sunt mânaţi de o bucurie periferică, pe care o numesc: bucurie „harică”.

Harul nu lucrează însă în om când mintea e plină de imaginaţie, pentru că imaginaţia este paravanul ce ne desparte de har.

Când mintea se smereşte şi nu mai are gânduri, ci îşi simte durerea adânc, atunci te atinge harul dumnezeiesc.

Şi omul gol de gânduri şi de reprezentări deşucheate despre sine e omul care înaintează în smerenie şi tăcere duhovnicească.

Cum poţi să scapi de imaginaţia păcătoasă? Renunţând la faptul de a te poza pe tine însuţi în propria ta minte.

Când nu îţi mai dai importanţă, când renunţi la orgoliul că eşti cineva, atunci înţelegi cât de falsă e imaginea pe care tu o ai despre tine. Şi renunţarea la tot ce ştii despre tine e o spargere a acestei oglinzi a imaginii tale egoiste despre tine şi despre lume.

Şi când ai devenit din „cineva” un nimic, înţelegi cine eşti tu cel adevărat: un biet păcătos, care nu ştie nimic şi care trebuie să înveţe totul de la capăt.

Şi de aici încolo începe noua ta viaţa, cea duhovnicească, pe care nu o poţi învăţa decât din Sfânta Scriptură, din Sfinţii Părinţi, din Sfânta Biserică.

Scăparea de imaginaţiile bolnave ale minții tale e o mare liniştire a minţii.

Când gâlgâie sângele în tine de atâtea imagini bune de sine te crezi tare, mergi cu capul gol pe gerul de foc, nu ai egal pe lume și în cer.

Dar când mintea începe să se simtă bine fără imagini şi închipuiri de sine, începe să simtă dorul de frumuseţea odihnei.

Patimile se hrănesc şi ele cu imagini sau cu impulsuri sentimentale. Dacă renunţăm la acestea două şi ne domolim şi mânia, atunci omul intră pe zi ce trece în odihnire, într-o odihnă care îl face propriu odihnirii harului dumnezeiesc în om.

De aceea harul dumnezeiesc e al păcii şi nu al neorânduielii interioare.

Faptul că nu scapi cu totul de patimi e o problemă falsă.

Niciun bolnav cu grave arsuri pe piele nu îşi pune problema de ce nu se vindecă cât mai repede, pentru că vede că ritmul schimbării, al regenerării pielii are un curs al ei: încet dar sigur.

Dacă nu scăpăm de patimi, dacă nu vedem că se produc schimbări în timp în fiinţa noastră, înseamnă că nu ne nevoim cum trebuie, că nu avem habar despre cum arată adevărata schimbare a omului.

De aceea nu mă miră faptul, că unii se panichează că nu mai scap de patimi odată. Pentru că numai cel care nu se nevoieşte bine are astfel de probleme false.

Dacă eşti învăţat de Dumnezeu în mod personal, prin mişcările inimii, în ce parte să o apuci şi dacă urmezi aceste îndemnuri e imposibil să nu vezi schimbări masive, semnificative, schimbări în bine în fiinţa ta.

Schimbările oamenilor, aflați în comuniune cu Dumnezeu, nu se petrec după așteptări de ani ci totul se petrece în secunde.

Cel care e schimbat mereu de Dumnezeu poate da mărturie despre lucrarea imediată şi foarte mare a lui Dumnezeu.

Aşa că problema nu se pune așa: de ce Dumnezeu nu mi Se descoperă, ci așa: de ce eu nu vreau să mă fac propriu Lui.

Sunt ridicoli nevoitorii ortodocși, care cred că Dumnezeu e „de vină” că nu ştiu ei prea multe.

Nu ştiu prea multe, pentru că se cred mai deştepţi decât El. Şi când eşti deşteptul lui peşte, baţi pasul pe loc şi te enervezi şi tu.

Pe cei care nu mai simt nevoia să înveţe mereu şi să se smerească mereu și să se adâncească mereu în cele sfinte i-a acaparat marea boală a suficienţei, a „împăcării” păcătoase cu sine şi cu „condiţia” omului de azi.

Dracii ne-au învăţat ceva „fundamental”: voi nu mai puteţi fi Sfinţi, ci voi, cel mult, puteţi fi doar nişte mici păcătoşi, care faceţi şi voi ce puteţi şi doar atât.

Iar dacă cuiva demonii îi spun că e „sfânt”, atunci îl fac să-i uimească pe toţi cu metaniile lui, cu nevoinţa lui, dar fără a avea pic de discernământ şi de mărime de suflet, ca să nu mai spun de dragoste în tot ceea ce face.

Şi cel mai adesea observăm impostorii vieții duhovnicești din faptul că îţi spun câte fac ei, ce regim de viaţă au, fără a-ţi spune şi cursele vrăjmaşului pe care le-au dejucat, cu harul lui Dumnezeu, în drumul lor ascetic și întreaga teologie pe care Dumnezeu le-a dezvăluit-o în fiecare moment al vieții lor.

Şi când cineva îţi spune despre lucruri exterioare şi despre întâmplările „dulci” din viaţa lui, fără să tragă nişte concluzii despre demonisul sau providenţierea lor, atunci i se pare că ştie ceva dar e dus de fumul slavei deşarte.

Dacă Sfântul Pavel spune că nu ne sunt străine gândurile Satanei (II Cor. 2, 11) e pentru că asta e realitatea.

Dacă te nevoieşti bine, cu pocăinţă adevărată şi smerenie, primul gând care îţi vine mereu în minte e cum te-a înşelat Satana în una sau alta şi punând apoi toate lucrurile cap la cap, înţelegi ce mult te-a ajutat şi te ajută Dumnezeu, dacă te-a scăpat de atâtea boroboaţe din partea demonilor.

Experienţa duhovnicească înglobează o mare bază de date interioare pe care dracii înşişi ţi le-au pus pe tavă, în momentele când te-au împins la toate blestemăţiile.

Tragi concluzii din toate: asta e viaţa după Dumnezeu!

Dacă mergi ca orbul, dacă nu înțelegi nimic și de aceea nu poți să spui mare lucru despre luptele și victoriile vieții duhovnicești, atunci mergi în altă parte şi nu spre Dumnezeu.

Spre Dumnezeu se merge numai ochi şi urechi şi ca pe sârmă. Adică întotdeauna cu mare răspundere, cu mare atenţie.