Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [53]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 414-421.

***

Este legitimă explicarea Sfintei Scripturi? Avem nevoie de ea cu toţii sau e doar un „moft” al Sfinţilor şi al erudiţilor?

Sfântul Teodor Studitul[1] răspunde la această întrebare: „dintre cuvintele Evangheliei unele sunt arătate direct, iar altele indirect, căci aşa a rânduit Duhul ca să nu fie uşoare pentru cei mulţi dobândirea celor de folos, ci mai degrabă să culegem cele folositoare cu iubirea de osteneală a căutării, ca unele ce într-un loc sunt bine fixate iar într-alt loc uşor de ridicat. Şi pe drept cuvânt aceasta, căci dacă n-ar fi căutarea n-ar fi nici găsirea”[2].

Duhul Sfânt a rânduit locuri grele şi locuri uşoare, pentru ca fiecare să crească în smerenie şi în înţelepciune depunând eforturi.

Osteneala căutării produce şi multe bucurii, căci găseşti mereu lucruri minunate cercetând Sfintele cărţi.

Aşa că cercetarea Sfintei Scripturi este pentru toţi dar toţi trebuie să ne ţinem de învăţătura sfântă a Sfintei Biserici şi de o viaţă evlavioasă, plină de fapte bune şi de dragoste.

În viaţa Sfântului Lavrentie al Cernigovului am găsit un loc unic despre vămile văzduhului.

Nu se vorbeşte despre demoni, ci se pune accentul pe starea de curăţire prin milostenii şi rugăciunile Sfintei Liturghii.

Iată textul: „I-am povestit părintelui[3] şi acest vis, iar el mi-a descoperit că tatăl meu nu a trecut toate vămile. Se întâmplă să treacă vămile în trei zile, în douăzeci de zile, în patruzeci de zile, în doi ani, în patruzeci de ani, după păcatele săvârşite, care determină reţinerea la anumite vămi. Trebuie dat mult de pomană şi prescuri la Proscomidie. În patruzeci de ani trec vămile cei ce nu au pe nimeni care să se roage pentru ei şi care au săvârşit păcate grele”[4].

Slujbele noastre pentru cei adormiţi sunt slujbe cheie, în momente marcante pentru cel adormit.

Sfântul Lavrentie prezintă o realitate, aidoma Sfinţilor care vorbesc despre pogorârea harului Sfântului Duh la Sfânta Liturghie.

Noi vorbim despre momentul epiclezei euharistice și al binecuvântării Cinstitelor Daruri ca despre momentul transfigurării lor în Trupul şi Sângele Domnului. Însă unii Sfinţi Părinţi vorbesc de o coborâre a harului Sfântului Duh peste Cinstitele Daruri și despre sfințirea lor la Liturghie în momentul când dorește Dumnezeu.

Și au spus asta, pentru că au văzut adesea cum lumina lui Dumnezeu se cobora peste Cinstitele Daruri.

Aşa şi aici: sufletele sunt în aşteptare la vamă, sunt în aşteptarea rugăciunilor conjugate ale Sfintei Biserici şi ale familiei celui adormit.

Nu putem exclude mărturiile Sfinţilor Părinţi.

Trebuie să înţelegem adânc lucrurile, neexcluzând nicio direcţie.

O lecţie de spovedanie dumnezeiască: „O femeie, stătea la rând la spovedanie. Când a ajuns la părintele, acesta, fără să o întrebe nimic, i-a aşezat epitrahilul pe cap şi i-a citit rugăciunea de dezlegare. Femeia era nedumerită, dar sfântul stareţ i-a spus: <Tu ai făcut o altă spovedanie: pe drum ţi-ai amintit de păcatele tale şi ai plâns, iar atunci Îngerul a însemnat şi ţi s-au iertat păcatele>. <Adesea mă smeresc aşa>, a spus femeia”[5].

Ca să spovedeşti trebuie să ştii mai multe decât auzi.

Trebuie să vezi în omul din faţa ta, viaţa lui, ca în palmă.

Aş vrea să fac un studiu despre dezvoltările eretice în catolicism începând cu schisma de la 1054. Măcar primele două secole de după schismă.

Aş înţelege mult mai bine paşii pe care i-au făcut şi pe mai departe, spre o şi mai mare rătăcire.

Arta lor bisericească şi doctrina lor, care îmi repugnă atât de mult prin lipsa de adevăr pe care o încorporează în ele, vin de undeva şi vreau să aflu acest lucru. Ajută-mă, Doamne, pentru acest lucru!

După unele păcate, există momente când crezi că te-ai schimbat cu totul, că nu te mai recunoşti. Şi acest lucru vrea să te ducă la extrem, ca şi când ţi-ar fi frică de tine însuţi.

Nu trebuie să ne uităm la un astfel de gând demonic, ci trebuie să gândim smerit, adâncindu-ne în mila şi iubirea lui Dumnezeu.

*

Sfântul Grigorie de Nazianz[6] e făcut preot de însăşi tatăl său, episcopul Grigorie, într-o zi de Paşti. Începutul primei lui predici a devenit cântarea „Ziua Învierii…”.

În prima lui predică el spune: trebuie „să ne aducem daruri pe noi înşine, adică averea cea mai de preţ şi cea mai proprie lui Dumnezeu”[7].

Nu trebuie să jertfim doar ceva din ce avem noi lui Dumnezeu, ci trebuie să ne dăm pe noi înşine Lui, să ne dăm în mod integral lui Dumnezeu.

Mesajul său e unul foarte profund. Nu e de ajuns să fii unul care jertfeşte lui Dumnezeu, ci pentru a jertfi Lui trebuie să te jertfeşti cu totul, să te dărui Lui Dumnezeu în întregime.

Şi pentru că a primit dumnezeiasca bucurie a preoţiei, a primit-o ca să fie al lui Dumnezeu cu totul, ca o jertfă deplină.

Într-un poem către Dumnezeu Tatăl, acesta spune cui se adresează teologia sa: „către cei care sunt curaţi, sau se curăţesc încă”[8].

Cuvintele duhovnicești se adresează celor care au „urechi de auzit” şi inimi deschise spre dragostea Sa.

Citeam aseară din comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Romani şi acesta spunea de cât de aproape era Dumnezeiescul Pavel de inima sa.

Parcă îl vedea. Sta cu el în inimă mereu. Cuvintele lui erau o continuă odihnă dar şi un continuu prilej de plonjeu, de scufundare în adâncurile harului.

Şi la un moment dat se referă la jonglerii ambulanţi, vorbeşte despre femeile curve, despre bogaţii plini de toate pe dinafară, dar nu şi pe dinăuntru…

Și toate ale lumii lui sunt foarte aproape de lumea noastră, în care sunt şi homosexuali şi lesbiene, ca cele de care amintea Sfântul Pavel în începutul epistolei.

Sodoma a fost biciuită pentru pederastie, pentru homosexualitate şi a văzut un iad mai dinainte de Iad încă de aici.

Cuvintele Sfântului Ioan [Gură de Aur] sunt atât de calme şi de adânci pe cât sunt de intransigente şi de dumnezeieşti. Alese cu grijă.

Cuvinte care nu se scriu decât după multă chibzuinţă.

Trebuie să ne fie dor de această chibzuinţă, de această atenţie plină de înţelepciune.

Avem nevoie de glasul iubitor şi înţelegător al prieteniei. Fără prietenie viaţa ţi se pare că îţi trece pe sub picioare mai repede.

Prietenia, iubirea prietenilor e un balsam de care avem nevoie oricând.

Acum văd, din izolarea în care mă aflu, cât de duios a fost pentru mine sprijinul venit din partea iubirii celorlalţi.

Singurătatea naşte o rugăciune plină de dor.

Doamne, miluieşte inima mea cea ticăloasă şi pe robii Tăi, care mi-au fost mie sprijin şi mângâiere îi luminează, îi întăreşte, îi bucură cu mila Ta, ca să vedem zorii Împărăţiei Tale încă de aici, Iubitorule de oameni.

Nu ne lăsa fără acoperământul milei Tale, deşi noi greşim mereu şi mâniem iubirea Ta de oameni.

Scoată-ne din mormântul amorţirii noastre. Ridică-ne pe noi la lumină, ca să lăudăm slava Ta, Prea Sfinte Doamne şi să ne mângâiem dumnezeieşte.

Experimentez în inima mea ce înseamnă să intri în mijlocul unei lumi a urii, a despuierii tale de orice voinţă personală.

Merg undeva unde mă întâmpină demonii neiubirii şi acolo mă sfâşie, în interiorul meu, răutatea.

Ce bine ar fi aici, dacă m-ar iubi!

Cât har ar da Dumnezeu acestor oameni, care mă cunosc, ştiu cine sunt dar nu mă vor!

Le e frică de mine.

Sunt un străin „rău” pentru ei şi asta numai din iubirea de bani.

Mă uit în urmă şi mă îngrozeşte aceste camere, aceste străzi, aceste evenimente pline de ură, pe care le-am experimentat foarte adânc.

Rănile pe care le avem în conştiinţă, rănile din amintire sunt grele uneori, prea grele.

Numai Dumnezeu ne dă puterea să nu înnebunim, să nu clacăm, să nu facem acte necugetate.

Se acumulează multă durere în om, multă aglomerare de sentimente şi uneori simte cum e pe cale să răbufnească, să înceapă să urle.

Păcatele oamenilor, pe care dumnezeieştii preoţi le iau în inimile lor şi în trupurile lor de la ceilalţi sunt cele care îi macină.

Trebuie să lupţi cu răutatea cot la cot şi, mai ales, în inima ta, în trupul tău.

Şi de n-ar fi Dumnezeu, nu am putea să răbdăm atâta chin, atâta suferinţă doborâtoare, pe care o simţi şi o conştientizezi la cote mari.

Şi privindu-i astfel pe Sfinți și cărţile lor, pe Sfinții care au suferit infinit mai mult decât înţelegem noi, înțelegem că sunt nişte minuni înspăimântătoare, pentru că au trăit și și-au scris cărțile cu asemenea dureri în spate, cu griji, cu frici şi nelinişti imense numai din dragoste pentru alţii.

Vrem să dăm canoane ca Sfântul Vasile cel Mare[9] şi să alungăm demonii ca el…Dar câţi au viaţa lui?

Credem că dacă citim şi înţelegem totodată. Dar nu e aşa!

Dacă am fi ca el, am putea să fim mult mai cumpătaţi în a-i vedea pe cei care ne stau înainte.

Răsfoim cărţile de rugăciune, Ceaslovul, Mineiele, Penticostarul, toate celelalte şi vedem zeci de rugăciuni şi cântări care nu au niciun nume de autor şi dacă au, nu știi cine sunt.

Trebuie să ai mare arhivă de cărţi, pentru a afla cine au fost cei care au format Dumnezeieştile Slujbe. Şi poate nici atunci.

Smerenia lor e colosală.

Când citesc câte o lucrare de doctorat îmi dau seama, la modul dureros, de cât de greu este să adunăm date despre adevărurile credinţei noastre.

Pentru a face studii serioase ai nevoie de mii de pagini, de zeci de mii de cărţi.

Şi găseşti greu ceea ce cauţi, dacă nu ştii unde să cauţi.

Şi chiar dacă ştii unde ai găsi ceea ce cauţi, ce te faci dacă nu ai biblioteca care să le încapă pe toate.

Mergem la studii în străinătate de nevoie, nu de plăcere. Eu aşa văd lucrurile.

Şi eterodocşii, care au cărţile la îndemână, îşi permit să scoată cărți în serie şi să răstălmăcească adevărul după cum vor.

Biserica noastră românească are nevoie de multe traduceri, de multe studii, de multe eforturi coroborate pentru ca să putem răspunde la întrebările pe care le ridică credinţa noastră.

Cei care îşi dau seama de acest lucru se nevoiesc mult cu scrisul şi cititul.

Mă bucur nespus de aceşti fraţi ai mei, care aşa cum pot traduc şi scriu despre dumnezeiasca credinţă ortodoxă.

Cu o carte în plus suntem mai bogaţi. Ne dăm seama de acest lucru în cele din urmă.

Şi o nouă apariţie editorială e o bucurie, o sărbătoare a sufletului, dacă ea reprezintă autenticitatea credinţei.

Trebuie să luptăm cu singurătatea leneșă și autosuficientă care vrea să se aşeze în noi.

Rugăciunea elimină orice singurătate.

Cei care nu cunosc adevărul pot spune că sunt naiv, că îmi bat gura cu lucruri puerile.

Dar eu cred că lucrurile lui Dumnezeu sunt cele pe care trebuie să le avem mereu în inimă şi pe buze şi la ele să cugetăm zi şi noapte.

---

[1] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Teodor_Studitul.

[2] Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al icoanei Sale (tratate contra iconomahilor), studiu introd. şi trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis & Sfânta Mănăstire Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994 , p. 177.

[3] Sfântului Lavrentie adică.

[4] Sfântul Lavrentie al Cernigovului, Viaţa, învăţătura, minunile şi Acatistul, trad. din lb. rusă de Pr. Prof. Teoctist Caia, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 69.

[5] Idem, p. 76.

[6] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Grigorie_Teologul. Fotografia supra (va apărea în forma finită a cărții n.n.) e preluată de aici: http://www.sfgrigoriedenazianz.ro/sfinte-moaste/.

[7] Sfântul Grigorie de Nazianz, Opere dogmatice, trad. din lb. gr., studii şi note de Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, București, 2002, p. 116.

[8] Idem, p. 131.

[9] Un sait românesc închinat lui: http://www.sfantulvasilecelmare.info/.