Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 16 martie 2011

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [56]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 431-434.

***

Nu știam că Jonathan Swift[1] a fost preot anglican. Și ieri, din stiva de cărţi şi de romane pe care o am la bloc, am luat tocmai o carte de-a lui[2] de peste 600 de pagini.

Am citi pe ici pe colo şi am rămas surprins: deşi a trăit în secolele XVII-XVIII este foarte actual în multe.

Am găsit la el: „Carte către un june domn de curând primit la Sfânta Hirotonie” şi, intrigat fiind de ea, am citit-o.

Şi iată pasaje: „de îndată ce a pus mâna pe o diplomă…viitorul cleric se grăbeşte la rândul său să primească hirotonia fără a mai sta pe gânduri[3]. Parcă ar fi astăzi!

Şi despre predică şi stil are multe argumente preţioase: „cuvântul potrivit la locul potrivit, iată ce hotărăşte stilul[4]; să nu folosim cuvinte pe care nu le pot înţelege oamenii care ne ascultă, chiar dacă sunt termeni teologici foarte cunoscuţi pentru teologii de profesie; observa „frecvenţa epitetelor plate şi de prisos” dar şi „redescoperirea şi folosirea prostească a vechilor expresii tocite[5]; o paralelă între Demostene şi Cicero foarte obiectivă, din care reiese, până la urmă, că aţâţarea părţii emoţionale în detrimentul învăţăturii de credinţă e dăunătoare, pentru că „nu se cade pasiunii să fie mai presus de raţiune[6].

Trec peste câteva lucruri. Scrierea aceasta de câteva pagini ar putea fi lăţită într-o conferinţă.

Şi concluzionez cu următoarele: „Ignoranţa poate fi uneori mamă a superstiţiei; din experienţă, nu reiese însă să fi fost şi mama sentimentului religios; într-adevăr religia creştină a propăşit mereu cel mai iute şi mai bine în ţările civilizate. Ţin să pomenesc aici acest lucru pentru că s-a susţinut cum că preoţimea ar avea mai mare trecere acolo unde domneşte neştiinţa (cu siguranţă că dacă ar fi aşa, ţara noastră ar fi un adevărat rai pentru clerici)”[7].

Cu cât oamenii se apropie de dreapta raţiune a firii cu atât spun lucrurilor pe nume.

Ei nu pot ajunge niciodată, fără Revelaţia dumnezeiască, la înţelegeri care decurg din aceasta, dar pot ajunge la nişte înţelegeri, care pot fi utilizate şi îmbogăţite de cei care sunt plini de cuvintele cele prea sfinte ale lui Dumnezeu.

De aceea, de la un moment dat, în urcuşul nostru duhovnicesc nu trebuie să ne mai fie teamă de a privi peste tot, oriunde, pentru ca să înţelegem adevărurile Sfintei Ortodoxii.

Pot privi pe un scriitor, pe un muzician, pe un filosof, pe un eretic şi din ei pot extrage argumente pentru veridicitatea adevărului Sfintei Biserici şi nu argumente împotriva ei.

De curând m-au surprins plăcut trei formaţii hip-hop românești, care au spus nişte adevăruri categorice ale vieţii noastre.

Una instigă la cultură, la a mai citi o carte, alta cere României să se trezească şi dă exemplu pe unul care munceşte de dimineaţa până seara şi cade lat seara, amintindu-ne totodată că în decembrie, la revoluţia română, alţii au murit ca să îţi fie ţie mai bine iar a treia vorbeşte despre lumea aceasta nebună, în care nu trebuie să mori de tânăr, pentru că mai poţi visa, adică mai poţi vedea ceva bine în viitor.

Cu cât priveşti mai atent lucrurile, cu cât le cunoşti mai aproape de adevăr, cu atât poţi spune lucrurilor pe nume.

*

A trebuit să plec la Sfânta Biserică. Ziua pogorârii Sfântului Duh.

Şi după ce am terminat de scris la computer  cele de mai sus, acesta s-a stricat „din senin”.  Imprimantele, două la rând, una după alta, s-au stricat și ele tot „din senin”.

Totul se strică…dar numai când eu am cea mai mare nevoie de ele.

Părintele profesor Dumitru Popescu a acceptat tema mea pentru doctorat[8] dar a extins-o și mai mult, pentru ca să aibă întâlnire cu problematica culturală a lumii de astăzi.

Şi mi-am adus aminte că aseară eroul poporului a rămas singur, pentru că lumea sa a trecut şi de el, cei de astăzi, nu mai au nevoie, deşi el a luptat pentru ei.

M-a durut această realitate, când el cânta din muzicuţă un marş ostăşesc, era orb, dar sta în faţa statuii ridicate pentru foştii săi combatanţi, acum morţi pentru ţară.

*

Aseară am văzut un film înspăimântător în esenţa lui.

Un grup de femei se înţeleseseră între ele ca să îşi ucidă bărbaţii. Şi fiecare trebuia să ucidă bărbatul alteia, cu ştiinţa soţiei aceluia. Aşa ceva este înspăimântător pentru mine.

În casa unde bărbatul se teme de soţia lui ca să nu-l ucidă sau femeia se teme să nu fie ucisă de soţ sau copiii se tem să nu fie ucişi de părinţi sau părinţii se tem să nu fie ucişi de proprii lor copii e un adevărat iad.

Frica, teama persistentă în fiinţa noastră ne scelerează, ne face să acceptăm înrâurirea demonilor foarte adânc şi să comitem fapte rele, foarte rele.

Într-o astfel de stare semi-conştientă poţi fi un monstru.

Oamenii care nu dorm liniştiţi sau îndeajuns de mult şi sunt enervaţi pot deveni asasini fără să vrea, pentru că se lasă purtaţi de imaginea deformată a realităţii pe care ei o percep în această stare.

Oboseala multă, epuizarea extremă, drogurile, mândria că poţi face una sau alta sunt factori de debilitate perpetuă.

E foarte greu dar, cu harul lui Dumnezeu, e posibil să treci peste obstacole mari într-o asemenea stare.

Omul care se simte neajutorat sau care nu se roagă cu tărie Domnului se închide în el şi, ca un animal încolţit, aşteaptă un sfârşit iminent.

Dar nu vine nimic!

El se simte claustrat, nedorit, apăsat…Dar nu e reală simţirea lui. E numai o influenţă satanică.

Dacă şi-ar smeri cugetul ar vedea că starea aceasta de aşteptare catastrofică e falsă.

Starea de boală te face să te uiţi în urmă cu silă, ca şi când nu ai făcut nimic care trebuie să rămână.

De multe ori Satana mă împinge să arunc tot ce am scris aici, în această carte şi în celelalte. Îmi spune că totul e pueril, că nimeni nu vrea să citească aşa ceva.

Şi chiar dacă nimeni nu ar vrea să citească, cuvintele acestea mă ţin treaz pe mine însumi şi prin ele mă eliberez de uitare sau de lipsa de curaj de a le privi în faţă.

Ispita distrugerii sau a autodistrugerii o avem la fiecare păcat pe care îl facem.

Pasiunea satanică de a ne răni e înspăimântătoare.


[1] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Jonathan_Swift.

[2] Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, Povestea unui poloboc şi alte satire, trad. de Leon Leviţchi şi Andrei Brezianu, Ed. Univers, București, 1985, p. 646.

[3] Idem, p. 536.

[4] Idem, p. 537.

[5] Idem, p. 540.

[6] Idem, p. 543.

[7] Idem, p. 552.

[8] Subiectul tezei mele doctorale.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [55]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 426-431.

***

De ce lipsesc multe amănunte despre viețile, bolile, păcatele, neajunsurile Sfinţilor lui Dumnezeu în descrierile despre ei?

Pentru că nu erau cunoscute de cei care au scris despre ei.

Pentru că nu au vrut să fie spuse decât lucrurile principale.

Pentru că s-a ţinut cont de puterea de înţelegere a oamenilor.

Pentru a nu se crede că viaţa Sfinţilor e tot la fel de „banală” ca a noastră.

Dar aceste amănunte ne scapă de multe păcate, de multe încleştări interioare, de multă fixitate în acţiunile noastre.

Însă citite cu atenţie cărţile Sfinţilor lui Dumnezeu sunt un izvor inepuizabil de viaţă şi de simţire autentică, iubitoare de Dumnezeu.

Vorbim adesea despre ce trebuie să fim noi, dar nu spunem şi cum suntem noi de fapt, despre cât putem noi să facem acum, astăzi.

Căci viaţa noastră nu e liniară şi nici nu e lipsită de surprize.

Trebuie să ne rugăm şi când suntem bolnavi şi când suntem veseli. Dar nu e tot una a te ruga cu febra în sânge şi a te bucura cu inima plină de dragoste şi de bucurie dumnezeiască.

Acum, preotul acesta are înmormântare, dar gândul lui e la un păcat pe care l-a făcut sau nu poate scăpa de grija, că mâine vine cineva la el, poate episcopul lui.

El ştie că trebuie să fie atent la rugăciunile de dezlegare, dar trupul lui ţipă altceva şi grija nu îi piere din minte deloc.

Pentru acesta, ceea ce ştie el că e rugăciunea nu îl poate ajuta acum, dacă nu ştie cum să le împace pe toate, să îşi împace toate gândurile.

Episcopul vine mâine. Dar până la episcop, patima mâniei îi colcăie în inimă.

Cum poţi opri inima să nu urle?

Ce unealtă poate ucide această mânie, care te-a apucat pe aceia, care nici la înmormântare nu ştiu să tacă şi vorbesc în spatele tău?

Trebuie să ştii, tu trebuie să ştii totul.

Dar unde ai învăţat, la ce şcoală teologică, cum să îţi astâmperi mânia? Nu avem la teologie un curs despre mânie și altul despre hule și altul despre gânduri desfrânate.

Cineva ar fi trebuit să te înveţe. Cine? Şi ar fi trebuit să te înveţe foarte multe.

Transpiraţia gâlgâie pe tine.

E luna august şi ei tot nu tac.

Îţi vine să opreşti slujba şi să le spui că e inadmisibil să vorbească într-una, când e vorba tot de mortul lor.

Dar tot tu îţi spui: „De ce să par un preot nătâng şi moralizator?! Lasă-i să facă ce vor!”…

Poate alt preot gândeşte altcumva.

Poate el nu ar tolera babilonia în timpul slujbei.

Şi gândurile pot să îl fure în altă parte, la ceva din trecutul lui, la ceva din viitorul lui, la ceva aiurea.

Şi slujba se termină fără să te fi rugat puţin şi pentru cel adormit.

Ne putem ruga fără să ne rugăm, pentru că mintea nu ne stă la slujbă.

Şi episcopul vine mâine. Și tu te gândeşti să fii bine pregătit la toate.

Multe ne enervează.

Poate că la fel îi enervează pe episcopi faptul când trebuie să ajungă la patriarh şi să-i răspundă la întrebări.

Iar pe copil îl enervează profesorul că îi cere prea multe la lecţie.

Iar pe părinţi copiii care nu se mai întorc noaptea de la discotecă.

Iar pe fete că nu au cu cine se culca, deşi nu au terminat nici clasa a opta unele.

Enervarea aceasta ne poartă, chiar dacă vorbim sau nu despre ea.

E o realitate pe care mulţi nu o mai simt aiurea în fiinţa lor.

Şi mă întorc: un astfel de preot trebuie să slujească.

Însă nu slujeşti într-un mod ipotetic şi la cine vrei tu, ci de multe ori slujim la oameni care nu ne plac mai deloc, care nu sunt pe calapodul nostru dar pe care Dumnezeu îi vrea şi îi iubeşte.

Trebuie să ne depăşim continuu mofturile interioare şi să le slujim.

Şi una e când oamenii participă la rugăciune şi tu îi simţi şi alta e când ei se uită în nori şi par plictisiţi de atâta „bălmăjeală” a preotului.

Preotul e încurajat şi întărit de împreuna slujire cu el, de iubirea şi evlavia celor din jur. Dar el suferă depresii adânci, schilodiri ale simţămintelor şi ale firii sale, când răutatea şi îndărătnicia enoriaşilor săi sunt fără de seamăn.

Suntem în mijlocul lupilor (Lc. 10, 3), după cum ne-a spus Domnul dar şi a inimilor tari, a inimilor murdare şi îmbâcsite de răutate.

Şi uneori simt cum preotul nu mai poate, e dezgustat, nu ştie cui să spună durerea lui, durerea care îi vine să o ţipe din toţi rărunchii.

Şi atunci mă simt şi eu rău, mă doare inima, sufăr, când văd că acesta, preotul lui Dumnezeu, nu are un confident, nu are cui să spună ceea ce alţii îi spun lui.

Nu trebuie să fii duhovnic ca să fii duhovnic, ci trebuie să fii duhovnicul pe care nimeni nu îl contestă, pentru că experienţa, înţelepciunea şi puterea sa de înţelegere şi de maleabilitate sufletească este evidentă, mult prea evidentă pentru toţi care îl aud şi îl văd.

Şi unde te duci tu, iubitul meu părinte? Unde, cui, când spui tu ceea ce ai pe suflet?

Nu e vorba neapărat de păcate, ci de înţelegerea durerii, a neputinţei, a greutăţii vieţii.

Sufletul uman are nevoie de un alt suflet care să îl înţeleagă.

Omul nu se poate confesa unei maşini sau unui copac, chiar dacă şi asta se poate până la urmă.

Însă ne confesăm cu adevărat la cei care ştim că ne pot înţelege, că pot da din cap cu înţelegere la ceea ce le spunem noi.

Preotul are preoteasă. Preotul are copii. Preotul are socri, părinţi, bunici, fraţi, veri, unchi, rude, cunoscuţi.

Şi toţi vor să îşi spună punctul de vedere în ceea ce îl priveşte.

Şi suntem striviţi uneori de remarcile şi insinuările lor, de râsul lor, de neînţelegerea lor.

Nu trăim într-o lume ideală şi nu tot ce gândim noi e bun sau vor toţi să îl împlinească.

Banii pe mâncare, banii pe încălţăminte, banii pe cadouri sunt de fapt banii de la pomelnice, banii de la sfeştanii, banii de la înmormântări şi parastase.

Hoţii sparg Biserica, fură veşmintele, fură icoane şi tot tu, preotul, le plăteşti.

Cotele la protopopiat şi episcopie sunt foarte mari pentru unii.

Banii pentru cărţi sunt puţini.

Nu mai spun să vrei să faci studii superioare şi să fii un preot modest.

E cam imposibil fără mari eforturi şi fără mila lui Dumnezeu din belşug.

Există apoi certurile în familie, patimile preotului stresează pe mulţi, ale preotesei, ale familiei şi ale copiilor lui în general enervează comunitatea.

După cum şi patimile şi neghiobia comunităţii îi enervează mult pe preoţi.

Nici ei şi nici el nu sunt cu totul fără de păcat. Numai Dumnezeu e fără de păcat şi ne cunoaşte şi pe unii şi pe alţii.

Şi una e preotul la 30 de ani şi alta e la 60 de ani.

Una e când are multă putere şi tragere de inimă şi alta e când e obosit şi epuizat şi îmbolnăvit de atâtea tracasări.

Cum ar arăta spitalul ideal pentru un preot sau locul ideal de odihnă pentru el?

Cred că în afară de Sfântul Altar nu e niciun spital şi niciun loc de odihnă mai relaxant, mai înviorător pentru un preot.

Şi, cu toate astea, şi preotul trebuie internat în spital.

Și el poate suferi de prostată sau de inimă.

Cred că familia preotului este expusă la multe intemperii din partea tuturor.

Uneori sperăm să mai treacă gura rea a oamenilor, să mai uite greşelile noastre din trecut şi să o luăm de la zero, să fie totul bine. Dar de unde atâta înţelegere?!

Păcatele trec…Dar cine ne mai dă înapoi şi puterea de muncă?

Iertarea lui Dumnezeu vine peste păcatele noastre. Dar noi devenim prea bolnavi pentru o muncă susţinută în ogorul lui Dumnezeu.

Suntem nişte plugari ai credinței sau nu?

Nedumeririle tânărului preot sunt multe şi nu mai ştie uneori cu cine să se dea ca totul să fie bine.

La noi fiecare e cu ai săi.

Dacă nu ştii pe cine ai lezat te omoară te miri cine, pe care nu l-ai văzut niciodată la faţă.

Unii cred în conspiraţii, alţii apară idealuri meschine, cineva acoperă urmele celor care au furat şi şmanglerit, şi aşa mai departe.

Ne astupăm gropile unii altora, atât cele de murdărie cât şi cele de îngropare.

Ne zgârcim prea mult pentru o viaţă aşa de pasageră.

O tânără din Tahiti[1] spunea că e sclava unora care o bat. Lacrimile ei curgeau în mod dureros pe obraz.

Unul e sclavul femeii lui, că nu poate trăi fără să facă dragoste cu ea şi de aceea face toate relele de pe lume la ordinul ei, altul e plin de datorii la bancă, altul are nevoie de bani de îi sar ochii.

Lumea aceasta e foarte reală.

Şi când trăieşti în lumea reală și nu în închipuirea patimilor tale, când eşti treaz duhovniceşte, duhoarea şi sfinţenia vieţii te ating în acelaşi timp şi eşti un om care plângi şi râzi.

Şi, cu toate acestea, şi-a adus aminte că episcopul i-a atras atenţia asupra unui lucru, iar el nici acum nu l-a rectificat.  Şi el vine mâine.

Şi e nevoie de masă, dar şi de oameni la slujbă, vor veni şi alţi preoţi, preoteasa e puţin bolnavă. Dar când vine episcopul nimeni nu mai e bolnav

Și copilul cel mic are un abces. Și trebuie să îşi facă şi rugăciunile pentru a doua zi, dar nu s-a spovedit încă.

Şi unde, unde e liniştea lui şi liniştea ta, dacă tu ai fi el şi el ar fi tu, şi aţi fi în aceeaşi situaţie?

Unde fugi?

Cine să te ajute?

Dar alături de acest crâmpei de vorbe se pot ivi multe neplăceri, care tocmai acum încep cu adevărat.

Nu ai timp şi ai prea multe de făcut, mai pe scurt. Şi cu toate astea…eşti preot.

Cineva spunea: dacă vrei să-l înjuri pe preot, atunci să faci mai mult decât el în tot ceea ce el face bun.

Şi după ce vei face asta, vei învăţa să îl iubeşti şi îţi va părea rău că ţi-a trecut prin cap să îl înjuri.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tahiti.

Predică la duminica a 2-a din Postul Mare (2011)

26.4 MB

Inclusă în arhiva Praedicationem.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [54]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 421-426.

***

Cei care scriu sunt ispitiţi uneori cu ideea că sunt penibili, că scriu lucruri uşoare, puerile. Dar nu e întotdeauna aşa.

Demonilor nu le place vivacitatea, adevărul spus cu revărsare de inimă şi de aceea vor să ne îndoim de ceea ce scriem, pentru ca să începem să scriem „stilizat”, adică mincinos, artificial și nu ceea ce simţim noi.

Când am recitit astăzi capitolul despre eshatologie al Fericitului Dumitru Stăniloae, am înţeles şi mai mult că Dogmatica sa a fost un program ales şi că citările sale exacte erau făcute după notiţe sau ştiind foarte bine unde se găsesc acele pasaje.

Apar şi texte pe care le ştie, ştie ale cui sunt dar nu mai ştie cărţile de unde le-a luat.

Şi asta demonstrează că uneori scria şi din memorie unele lucruri.

Dogmatica Ortodoxă trebuie să se extindă în citări, în argumentări, să îşi extindă aria de lucru. Şi simt din ce în ce mai mult, că trebuie să mă apuc să scriu puţin câte puţin la o astfel de Dogmatică.

E o muncă grea.

Orice lucru pe care îl simţi necesar e un mare chin.

Putem să ne luăm de orice afirmaţie, de orice opinie lansată împotriva dogmelor dumnezeieşti şi a sfintei noastre învăţături şi să o detaliem.

Aprofundarea dogmatică e o necesitate interioară şi nu un lux.

La fel şi aprofundarea Sfintei Scripturi, a cultului nostru, a vieţii ortodoxe în totalitatea ei.

Se pot scrie studii de teologie dogmatică într-un mod universitar, într-un mod profund elaborat și cu multă susținere bibliografică dar şi într-un stil predicatorial, dinamic şi pe înţelesul tuturor.

Contează modul cum îmbinăm lucrurile în cărțile noastre teologice.

Datorită oboselii acumulate depresia se poate instala uşor în fiinţa ta alături de tristeţe.

Tristeţea devine foarte mohorâtă, când nu încerci să priveşti frumos lucrurile.

Ieşim din starea de a vedea „negru” întreaga lume prin bucuria care vine din credinţa şi din iubirea lui Dumnezeu.

Te întrebi: cum e posibil atâta oboseală, atâta suferinţă în fiinţa mea, atâta ură împrejurul meu?

Dacă eşti urât de oameni şi le simţi ura copleşitor de mult înseamnă că eşti un om al lui Dumnezeu, adică un om sensibil la toate.

Împotriva fricii se luptă cu rugăciune şi cu răbdare.

Trebuie să nu îţi fie ruşine să Îi spui lui Dumnezeu că te simţi slab şi că nu mai poţi să rezişti, să lupţi, să mergi mai departe.

Uneori nu mai avem puterea nici să gândim ce trebuie să facem. Alteori ne simţim în stare de cele mai mari lucruri. Alteori de cele mai mari păcate.

Lipsa banilor, a serviciului, a casei, a faptului că nu avem ce pune pe masă şi nici ce să punem la pachet copiilor şi soţului ne chinuie amarnic.

Dar trebuie să învingem frica satanică prin nădejde în Dumnezeu, prin lăsarea cu totul în mâna Sa cea prea iubitoare.

Credem că nu o să mai treacă durerea, chinul, sărăcia… Însă toate trec.

Privind în urmă, zâmbim la clipa de astăzi. Privim în urmă şi parcă e viaţa altcuiva şi nu a noastră.

Adâncirea în întrebări fără răspuns nu ne ajută.

Mai bine ne adâncim în nădejde, în dragostea de Dumnezeu şi în lacrimi.

Unii se repliază în sine şi suferă tacit, ca nişte deţinuţi.

Mai bine să spunem suferinţa noastră lui Dumnezeu și El ne-o va vindeca.

*

Sfântul Moise a ales să sufere cu poporul lui Dumnezeu „decât să se bucure de fuga în plăcerile păcatului” (Evr. 11, 25, cf. ed. Nestle-Aland, varianta englezească).

Există şi o fugă, o călătorie prin lumea păcatului, un drum al dezamăgirii şi al suferinţei din ce în ce mai intense.

Şi Raj (din celebrul film indian) îi spune celei de care era îndrăgostit: ar fi trebuit să recunoşti pe cel sărac dacă eşti săracă şi să nu te încurce haina lui.

Şi ea îi spune apoi, când el intrase în lumea afacerilor ilegale: cinstea nu e ceva care se cumpără.

Propoziţii pline de impact în contextul filmului.

Mergeam pe stradă şi mă întâlnesc cu un fost coleg de seminar, care acum este preot. Vorbim puţin, nu am încercat să îl trag de limbă (lucru care îmi displace profund) dar îmi spune, deodată, că renunţă la preoţie şi se apucă de afaceri.

După ce ne-am despărțit (bineînțeles cu gust amar) m-am gândit la cât de mult fugiseră părinţii lui ca să-l preoţească.

Pare-se că falsele „vocaţii” preoțești se destramă cu timpul, numai că trebuie să ai curajul să o mărturiseşti.

Nu îmi pare bine că se întâmplă acest lucru.

Nu mă bucur deloc de acest lucru.

Dar ar fi mai bine, ca părinţii să nu-și împingă copiii lor spre preoție sau monahism, dacă nu simt că locul lor e acolo și numai acolo.

Fac un mare rău copiilor lor, când îi împing să se facă preoţi dar nu îi îndeamnă şi să fie preoţi cu adevărat sau văzându-i că nu sunt capabili de aşa ceva, totuşi îi împing spre acest lucru pentru a-i distruge.

Aici, la Evrei 11, 38: „ei, de care lumea nu era vrednicămă răscoleşte de fiecare dată. Aceste cuvinte sunt ca o cădere în inima mea a unei stele de har, a unui foc.

Privind în urmă, cu adevărat, Sfinţii sunt cei de care lumea nu a fost vrednică şi nici nu este.

Tot în aceeaşi variantă scripturală găsim, că „suntem înconjuraţi de un aşa mare nor de mărturii” (Evr. 12, 1).

Mărturiile iubirii lui Dumnezeu sunt imense. Nu numai că avem mărturii ca să credem în El, ci sunt atât de multe, încât peste tot vedem numai frumuseţea şi iubirea Sa.

Fericitul Ilie [văzătorul de Dumnezeu] se gândea la faptul, că dacă n-ar fi veşnicia şi frumuseţea ei foarte mulţi ar alege să se sinucidă atunci când trăiesc dureri mari. Dar ştiind ce pierzi, de aceea rabzi îndelung.

Citind despre ideea de predestinare la [Emil] Brunner[1] m-am gândit la faptul, că e interesant de ce [Jean] Calvin[2] a pus problema alegerii divine ca un edict din veşnicie.

Brunner atenuează ideea, vorbind despre faptul că cel care crede e, de fapt, cel ales.

Dar Calvin nu pune predestinarea în raport cu timpul ci cu voia lui Dumnezeu excluzând din start orice raport cu viaţa oamenilor.

E interesant faptul şi cum a ajuns [Martin] Luther[3] să excludă Sfânta Tradiţie şi toate celelalte care ţineau de Biserica Catolică.

Cum s-a simţit în această poziţie de iconoclast? Probabil ca „un restaurator al adevărului”.

Meandrele ereziilor sunt interesante tocmai în aceea, că poți să vezi cum unele patimi au atras anumite idei satanice şi au pactizat cu ele creând nişte orori neaşteptate.

Deşi răul nu e nicidecum frumos, ereziile sunt surprinzătoare şi mereu noi prin modul în care oamenii în cauză se dedică unor idei greşite şi nu pentru că, în esenţă, erezia e o noutate, căci e vechea murdărie a Iadului.

Dar ardoarea cu care e îmbrăţişată erezia e surprinzătoare şi mereu nouă.

Există întotdeauna o naivitate umană care se înfrăţeşte cu un entuziasm satanic în perimetrul ereziei.

Am citit cu atenție (și durere, astupându-mă mirosul spiritual) viețile unor „sfinţi” catolici de după schismă şi observam cum ei arată altfel, altcumva decât cei de dinainte, decât autenticii Sfinţi.

Sfinţii ortodocşi, în orice veac ar trăi ei, nu par rupţi de şirul celorlalţi, pentru că nu sunt rupţi în realitate de aceia.

Dar pervertirea lor, a catolicilor, îi face să nu mai fie conştienţi de discrepanţa dintre sfinţenie şi minciuna pe care o trăiesc ei acum și care atinge cote din ce în ce mai uluitoare prin satanismul lor.

Fericitul Dumitru Stăniloae ţintea foarte bine în miezul rătăcirii lor, când semnala că în catolicism Dumnezeu e considerat „un obiect complet explorabil” şi că, la rândul Său, şi Dumnezeu îl vede pe om ca pe „un obiect”.

Când Dumnezeu nu mai e privit într-un raport personal cu omul începem să considerăm că totul ne e permis, pentru că nu mai avem frumuseţea relaţiei cu persoana, ci considerăm persona un obiect.

De fapt noi nu mai suntem sănătoşi sufleteşte şi vrem să considerăm că totul e vandabil şi că nimic nu se dăruie şi nu se primeşte prin dragoste.

Erezia e o cerebralizare bolnavă a relaţiei cu Dumnezeu.

Nu te mai implici real în această relaţie dar te autopropui un martor prin excelenţă al veridicităţii ei.

Observ cum o gamă largă a teologie de azi se face faţă în faţă cu cartea şi nu faţă în faţă cu Dumnezeu şi cu cartea.

Închiderea inimii în faţa lui Dumnezeu şi luarea pe cărările propriei neînţelepţiri nu poate duce decât la extreme regretabile.

Numai cu Dumnezeu putem vorbi despre El.

Dacă El nu garantează scrisul nostru niciun alt for uman nu ne poate face Teologi.

A început să îmi fie dor de bunicul meu[4] şi durerea e ca o rană. O durere vie, care înteţeşte gândirea mea la el şi rugăciunea pentru el.

Nu e un regret, ci o lipsă acută a prezenţei lui lângă mine. Simt lipsa sprijinului său chiar dacă el îmi spunea puţine cuvinte.

El a fost echilibrul casei noastre şi cel care m-a împins înainte.

S-a rugat şi a suferit pentru mine. Încep să îmi dau seama foarte acut de acest lucru.

Trec de la una la alta pentru că în inima omului se ţin multe în acelaşi timp.

A sluji lui Dumnezeu nu poate fi o afacere profitabilă de unde să curgă bani cu carul.

Când se câştigă de pe urma lui Dumnezeu, de pe urma faptului că slujesc lui Dumnezeu, te întrebi îndurerat dacă există aici o credinţă sănătoasă.

E incompatibilă asceza şi plânsul cu dorinţa de îmbogăţire şi de confort.

Cine se gândeşte numai la Dumnezeu nu îşi mai face palate şi vile şi câte mai câte.

Luxul nu face casă bună cu cuviinţa.

Luxul e mereu marca neglijenţei interioare.

Una dintre ispitele evlaviei este excesul de aparenţe evlavioase.

Eram în metrou şi o maică foarte cucernică sta în faţa mea. Dar excesul ei de a fi crezută cucernică o făcea să îşi scuture din frumuseţea evlaviei reale pe care o avea.

A da tuturor motive despre sfinţenia ta personală e până la urmă o reclamă necuviincioasă, o reclamă care deteriorează sinceritatea evlaviei tale.

Însă nu e de acceptat nici a vrea să fii neevlavioasă, deşi ai conştiinţa că lipsa de evlavie şi de ruşine sunt păcate.

Să fugim deci de snobismul de a fi consideraţi perfecţi!

Grija prea mare la imaginea a ceea ce trebuie să faci te face să nu mai fii cel care eşti.

Acţiunile noastre trenează deoarece ne imaginăm că nu trebuie să facem anumite lucruri deşi ele sunt foarte bune. Dar ne imaginăm că nu trebuie să le facem, pentru că nu ne-am gândit deloc să le facem.

Trebuie să dăm multe măşti jos ca să ajungem la noi înşine.


[1] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Emil_Brunner.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Calvin.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Martin_Luther.

[4] Marin Picioruș.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno