Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [54]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
Cuvintele duhovnicești
II
(Jurnal 2002-2004)
*
Paginile 421-426.
***
Cei care scriu sunt ispitiţi uneori cu ideea că sunt penibili, că scriu lucruri uşoare, puerile. Dar nu e întotdeauna aşa.
Demonilor nu le place vivacitatea, adevărul spus cu revărsare de inimă şi de aceea vor să ne îndoim de ceea ce scriem, pentru ca să începem să scriem „stilizat”, adică mincinos, artificial și nu ceea ce simţim noi.
Când am recitit astăzi capitolul despre eshatologie al Fericitului Dumitru Stăniloae, am înţeles şi mai mult că Dogmatica sa a fost un program ales şi că citările sale exacte erau făcute după notiţe sau ştiind foarte bine unde se găsesc acele pasaje.
Apar şi texte pe care le ştie, ştie ale cui sunt dar nu mai ştie cărţile de unde le-a luat.
Şi asta demonstrează că uneori scria şi din memorie unele lucruri.
Dogmatica Ortodoxă trebuie să se extindă în citări, în argumentări, să îşi extindă aria de lucru. Şi simt din ce în ce mai mult, că trebuie să mă apuc să scriu puţin câte puţin la o astfel de Dogmatică.
E o muncă grea.
Orice lucru pe care îl simţi necesar e un mare chin.
Putem să ne luăm de orice afirmaţie, de orice opinie lansată împotriva dogmelor dumnezeieşti şi a sfintei noastre învăţături şi să o detaliem.
Aprofundarea dogmatică e o necesitate interioară şi nu un lux.
La fel şi aprofundarea Sfintei Scripturi, a cultului nostru, a vieţii ortodoxe în totalitatea ei.
Se pot scrie studii de teologie dogmatică într-un mod universitar, într-un mod profund elaborat și cu multă susținere bibliografică dar şi într-un stil predicatorial, dinamic şi pe înţelesul tuturor.
Contează modul cum îmbinăm lucrurile în cărțile noastre teologice.
Datorită oboselii acumulate depresia se poate instala uşor în fiinţa ta alături de tristeţe.
Tristeţea devine foarte mohorâtă, când nu încerci să priveşti frumos lucrurile.
Ieşim din starea de a vedea „negru” întreaga lume prin bucuria care vine din credinţa şi din iubirea lui Dumnezeu.
Te întrebi: cum e posibil atâta oboseală, atâta suferinţă în fiinţa mea, atâta ură împrejurul meu?
Dacă eşti urât de oameni şi le simţi ura copleşitor de mult înseamnă că eşti un om al lui Dumnezeu, adică un om sensibil la toate.
Împotriva fricii se luptă cu rugăciune şi cu răbdare.
Trebuie să nu îţi fie ruşine să Îi spui lui Dumnezeu că te simţi slab şi că nu mai poţi să rezişti, să lupţi, să mergi mai departe.
Uneori nu mai avem puterea nici să gândim ce trebuie să facem. Alteori ne simţim în stare de cele mai mari lucruri. Alteori de cele mai mari păcate.
Lipsa banilor, a serviciului, a casei, a faptului că nu avem ce pune pe masă şi nici ce să punem la pachet copiilor şi soţului ne chinuie amarnic.
Dar trebuie să învingem frica satanică prin nădejde în Dumnezeu, prin lăsarea cu totul în mâna Sa cea prea iubitoare.
Credem că nu o să mai treacă durerea, chinul, sărăcia… Însă toate trec.
Privind în urmă, zâmbim la clipa de astăzi. Privim în urmă şi parcă e viaţa altcuiva şi nu a noastră.
Adâncirea în întrebări fără răspuns nu ne ajută.
Mai bine ne adâncim în nădejde, în dragostea de Dumnezeu şi în lacrimi.
Unii se repliază în sine şi suferă tacit, ca nişte deţinuţi.
Mai bine să spunem suferinţa noastră lui Dumnezeu și El ne-o va vindeca.
*
Sfântul Moise a ales să sufere cu poporul lui Dumnezeu „decât să se bucure de fuga în plăcerile păcatului” (Evr. 11, 25, cf. ed. Nestle-Aland, varianta englezească).
Există şi o fugă, o călătorie prin lumea păcatului, un drum al dezamăgirii şi al suferinţei din ce în ce mai intense.
Şi Raj (din celebrul film indian) îi spune celei de care era îndrăgostit: ar fi trebuit să recunoşti pe cel sărac dacă eşti săracă şi să nu te încurce haina lui.
Şi ea îi spune apoi, când el intrase în lumea afacerilor ilegale: cinstea nu e ceva care se cumpără.
Propoziţii pline de impact în contextul filmului.
Mergeam pe stradă şi mă întâlnesc cu un fost coleg de seminar, care acum este preot. Vorbim puţin, nu am încercat să îl trag de limbă (lucru care îmi displace profund) dar îmi spune, deodată, că renunţă la preoţie şi se apucă de afaceri.
După ce ne-am despărțit (bineînțeles cu gust amar) m-am gândit la cât de mult fugiseră părinţii lui ca să-l preoţească.
Pare-se că falsele „vocaţii” preoțești se destramă cu timpul, numai că trebuie să ai curajul să o mărturiseşti.
Nu îmi pare bine că se întâmplă acest lucru.
Nu mă bucur deloc de acest lucru.
Dar ar fi mai bine, ca părinţii să nu-și împingă copiii lor spre preoție sau monahism, dacă nu simt că locul lor e acolo și numai acolo.
Fac un mare rău copiilor lor, când îi împing să se facă preoţi dar nu îi îndeamnă şi să fie preoţi cu adevărat sau văzându-i că nu sunt capabili de aşa ceva, totuşi îi împing spre acest lucru pentru a-i distruge.
Aici, la Evrei 11, 38: „ei, de care lumea nu era vrednică” mă răscoleşte de fiecare dată. Aceste cuvinte sunt ca o cădere în inima mea a unei stele de har, a unui foc.
Privind în urmă, cu adevărat, Sfinţii sunt cei de care lumea nu a fost vrednică şi nici nu este.
Tot în aceeaşi variantă scripturală găsim, că „suntem înconjuraţi de un aşa mare nor de mărturii” (Evr. 12, 1).
Mărturiile iubirii lui Dumnezeu sunt imense. Nu numai că avem mărturii ca să credem în El, ci sunt atât de multe, încât peste tot vedem numai frumuseţea şi iubirea Sa.
Fericitul Ilie [văzătorul de Dumnezeu] se gândea la faptul, că dacă n-ar fi veşnicia şi frumuseţea ei foarte mulţi ar alege să se sinucidă atunci când trăiesc dureri mari. Dar ştiind ce pierzi, de aceea rabzi îndelung.
Citind despre ideea de predestinare la [Emil] Brunner[1] m-am gândit la faptul, că e interesant de ce [Jean] Calvin[2] a pus problema alegerii divine ca un edict din veşnicie.
Brunner atenuează ideea, vorbind despre faptul că cel care crede e, de fapt, cel ales.
Dar Calvin nu pune predestinarea în raport cu timpul ci cu voia lui Dumnezeu excluzând din start orice raport cu viaţa oamenilor.
E interesant faptul şi cum a ajuns [Martin] Luther[3] să excludă Sfânta Tradiţie şi toate celelalte care ţineau de Biserica Catolică.
Cum s-a simţit în această poziţie de iconoclast? Probabil ca „un restaurator al adevărului”.
Meandrele ereziilor sunt interesante tocmai în aceea, că poți să vezi cum unele patimi au atras anumite idei satanice şi au pactizat cu ele creând nişte orori neaşteptate.
Deşi răul nu e nicidecum frumos, ereziile sunt surprinzătoare şi mereu noi prin modul în care oamenii în cauză se dedică unor idei greşite şi nu pentru că, în esenţă, erezia e o noutate, căci e vechea murdărie a Iadului.
Dar ardoarea cu care e îmbrăţişată erezia e surprinzătoare şi mereu nouă.
Există întotdeauna o naivitate umană care se înfrăţeşte cu un entuziasm satanic în perimetrul ereziei.
Am citit cu atenție (și durere, astupându-mă mirosul spiritual) viețile unor „sfinţi” catolici de după schismă şi observam cum ei arată altfel, altcumva decât cei de dinainte, decât autenticii Sfinţi.
Sfinţii ortodocşi, în orice veac ar trăi ei, nu par rupţi de şirul celorlalţi, pentru că nu sunt rupţi în realitate de aceia.
Dar pervertirea lor, a catolicilor, îi face să nu mai fie conştienţi de discrepanţa dintre sfinţenie şi minciuna pe care o trăiesc ei acum și care atinge cote din ce în ce mai uluitoare prin satanismul lor.
Fericitul Dumitru Stăniloae ţintea foarte bine în miezul rătăcirii lor, când semnala că în catolicism Dumnezeu e considerat „un obiect complet explorabil” şi că, la rândul Său, şi Dumnezeu îl vede pe om ca pe „un obiect”.
Când Dumnezeu nu mai e privit într-un raport personal cu omul începem să considerăm că totul ne e permis, pentru că nu mai avem frumuseţea relaţiei cu persoana, ci considerăm persona un obiect.
De fapt noi nu mai suntem sănătoşi sufleteşte şi vrem să considerăm că totul e vandabil şi că nimic nu se dăruie şi nu se primeşte prin dragoste.
Erezia e o cerebralizare bolnavă a relaţiei cu Dumnezeu.
Nu te mai implici real în această relaţie dar te autopropui un martor prin excelenţă al veridicităţii ei.
Observ cum o gamă largă a teologie de azi se face faţă în faţă cu cartea şi nu faţă în faţă cu Dumnezeu şi cu cartea.
Închiderea inimii în faţa lui Dumnezeu şi luarea pe cărările propriei neînţelepţiri nu poate duce decât la extreme regretabile.
Numai cu Dumnezeu putem vorbi despre El.
Dacă El nu garantează scrisul nostru niciun alt for uman nu ne poate face Teologi.
A început să îmi fie dor de bunicul meu[4] şi durerea e ca o rană. O durere vie, care înteţeşte gândirea mea la el şi rugăciunea pentru el.
Nu e un regret, ci o lipsă acută a prezenţei lui lângă mine. Simt lipsa sprijinului său chiar dacă el îmi spunea puţine cuvinte.
El a fost echilibrul casei noastre şi cel care m-a împins înainte.
S-a rugat şi a suferit pentru mine. Încep să îmi dau seama foarte acut de acest lucru.
Trec de la una la alta pentru că în inima omului se ţin multe în acelaşi timp.
A sluji lui Dumnezeu nu poate fi o afacere profitabilă de unde să curgă bani cu carul.
Când se câştigă de pe urma lui Dumnezeu, de pe urma faptului că slujesc lui Dumnezeu, te întrebi îndurerat dacă există aici o credinţă sănătoasă.
E incompatibilă asceza şi plânsul cu dorinţa de îmbogăţire şi de confort.
Cine se gândeşte numai la Dumnezeu nu îşi mai face palate şi vile şi câte mai câte.
Luxul nu face casă bună cu cuviinţa.
Luxul e mereu marca neglijenţei interioare.
Una dintre ispitele evlaviei este excesul de aparenţe evlavioase.
Eram în metrou şi o maică foarte cucernică sta în faţa mea. Dar excesul ei de a fi crezută cucernică o făcea să îşi scuture din frumuseţea evlaviei reale pe care o avea.
A da tuturor motive despre sfinţenia ta personală e până la urmă o reclamă necuviincioasă, o reclamă care deteriorează sinceritatea evlaviei tale.
Însă nu e de acceptat nici a vrea să fii neevlavioasă, deşi ai conştiinţa că lipsa de evlavie şi de ruşine sunt păcate.
Să fugim deci de snobismul de a fi consideraţi perfecţi!
Grija prea mare la imaginea a ceea ce trebuie să faci te face să nu mai fii cel care eşti.
Acţiunile noastre trenează deoarece ne imaginăm că nu trebuie să facem anumite lucruri deşi ele sunt foarte bune. Dar ne imaginăm că nu trebuie să le facem, pentru că nu ne-am gândit deloc să le facem.
Trebuie să dăm multe măşti jos ca să ajungem la noi înşine.
[1] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Emil_Brunner.
[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Calvin.
[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Martin_Luther.
[4] Marin Picioruș.