Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 426-431.

***

De ce lipsesc multe amănunte despre viețile, bolile, păcatele, neajunsurile Sfinţilor lui Dumnezeu în descrierile despre ei?

Pentru că nu erau cunoscute de cei care au scris despre ei.

Pentru că nu au vrut să fie spuse decât lucrurile principale.

Pentru că s-a ţinut cont de puterea de înţelegere a oamenilor.

Pentru a nu se crede că viaţa Sfinţilor e tot la fel de „banală” ca a noastră.

Dar aceste amănunte ne scapă de multe păcate, de multe încleştări interioare, de multă fixitate în acţiunile noastre.

Însă citite cu atenţie cărţile Sfinţilor lui Dumnezeu sunt un izvor inepuizabil de viaţă şi de simţire autentică, iubitoare de Dumnezeu.

Vorbim adesea despre ce trebuie să fim noi, dar nu spunem şi cum suntem noi de fapt, despre cât putem noi să facem acum, astăzi.

Căci viaţa noastră nu e liniară şi nici nu e lipsită de surprize.

Trebuie să ne rugăm şi când suntem bolnavi şi când suntem veseli. Dar nu e tot una a te ruga cu febra în sânge şi a te bucura cu inima plină de dragoste şi de bucurie dumnezeiască.

Acum, preotul acesta are înmormântare, dar gândul lui e la un păcat pe care l-a făcut sau nu poate scăpa de grija, că mâine vine cineva la el, poate episcopul lui.

El ştie că trebuie să fie atent la rugăciunile de dezlegare, dar trupul lui ţipă altceva şi grija nu îi piere din minte deloc.

Pentru acesta, ceea ce ştie el că e rugăciunea nu îl poate ajuta acum, dacă nu ştie cum să le împace pe toate, să îşi împace toate gândurile.

Episcopul vine mâine. Dar până la episcop, patima mâniei îi colcăie în inimă.

Cum poţi opri inima să nu urle?

Ce unealtă poate ucide această mânie, care te-a apucat pe aceia, care nici la înmormântare nu ştiu să tacă şi vorbesc în spatele tău?

Trebuie să ştii, tu trebuie să ştii totul.

Dar unde ai învăţat, la ce şcoală teologică, cum să îţi astâmperi mânia? Nu avem la teologie un curs despre mânie și altul despre hule și altul despre gânduri desfrânate.

Cineva ar fi trebuit să te înveţe. Cine? Şi ar fi trebuit să te înveţe foarte multe.

Transpiraţia gâlgâie pe tine.

E luna august şi ei tot nu tac.

Îţi vine să opreşti slujba şi să le spui că e inadmisibil să vorbească într-una, când e vorba tot de mortul lor.

Dar tot tu îţi spui: „De ce să par un preot nătâng şi moralizator?! Lasă-i să facă ce vor!”…

Poate alt preot gândeşte altcumva.

Poate el nu ar tolera babilonia în timpul slujbei.

Şi gândurile pot să îl fure în altă parte, la ceva din trecutul lui, la ceva din viitorul lui, la ceva aiurea.

Şi slujba se termină fără să te fi rugat puţin şi pentru cel adormit.

Ne putem ruga fără să ne rugăm, pentru că mintea nu ne stă la slujbă.

Şi episcopul vine mâine. Și tu te gândeşti să fii bine pregătit la toate.

Multe ne enervează.

Poate că la fel îi enervează pe episcopi faptul când trebuie să ajungă la patriarh şi să-i răspundă la întrebări.

Iar pe copil îl enervează profesorul că îi cere prea multe la lecţie.

Iar pe părinţi copiii care nu se mai întorc noaptea de la discotecă.

Iar pe fete că nu au cu cine se culca, deşi nu au terminat nici clasa a opta unele.

Enervarea aceasta ne poartă, chiar dacă vorbim sau nu despre ea.

E o realitate pe care mulţi nu o mai simt aiurea în fiinţa lor.

Şi mă întorc: un astfel de preot trebuie să slujească.

Însă nu slujeşti într-un mod ipotetic şi la cine vrei tu, ci de multe ori slujim la oameni care nu ne plac mai deloc, care nu sunt pe calapodul nostru dar pe care Dumnezeu îi vrea şi îi iubeşte.

Trebuie să ne depăşim continuu mofturile interioare şi să le slujim.

Şi una e când oamenii participă la rugăciune şi tu îi simţi şi alta e când ei se uită în nori şi par plictisiţi de atâta „bălmăjeală” a preotului.

Preotul e încurajat şi întărit de împreuna slujire cu el, de iubirea şi evlavia celor din jur. Dar el suferă depresii adânci, schilodiri ale simţămintelor şi ale firii sale, când răutatea şi îndărătnicia enoriaşilor săi sunt fără de seamăn.

Suntem în mijlocul lupilor (Lc. 10, 3), după cum ne-a spus Domnul dar şi a inimilor tari, a inimilor murdare şi îmbâcsite de răutate.

Şi uneori simt cum preotul nu mai poate, e dezgustat, nu ştie cui să spună durerea lui, durerea care îi vine să o ţipe din toţi rărunchii.

Şi atunci mă simt şi eu rău, mă doare inima, sufăr, când văd că acesta, preotul lui Dumnezeu, nu are un confident, nu are cui să spună ceea ce alţii îi spun lui.

Nu trebuie să fii duhovnic ca să fii duhovnic, ci trebuie să fii duhovnicul pe care nimeni nu îl contestă, pentru că experienţa, înţelepciunea şi puterea sa de înţelegere şi de maleabilitate sufletească este evidentă, mult prea evidentă pentru toţi care îl aud şi îl văd.

Şi unde te duci tu, iubitul meu părinte? Unde, cui, când spui tu ceea ce ai pe suflet?

Nu e vorba neapărat de păcate, ci de înţelegerea durerii, a neputinţei, a greutăţii vieţii.

Sufletul uman are nevoie de un alt suflet care să îl înţeleagă.

Omul nu se poate confesa unei maşini sau unui copac, chiar dacă şi asta se poate până la urmă.

Însă ne confesăm cu adevărat la cei care ştim că ne pot înţelege, că pot da din cap cu înţelegere la ceea ce le spunem noi.

Preotul are preoteasă. Preotul are copii. Preotul are socri, părinţi, bunici, fraţi, veri, unchi, rude, cunoscuţi.

Şi toţi vor să îşi spună punctul de vedere în ceea ce îl priveşte.

Şi suntem striviţi uneori de remarcile şi insinuările lor, de râsul lor, de neînţelegerea lor.

Nu trăim într-o lume ideală şi nu tot ce gândim noi e bun sau vor toţi să îl împlinească.

Banii pe mâncare, banii pe încălţăminte, banii pe cadouri sunt de fapt banii de la pomelnice, banii de la sfeştanii, banii de la înmormântări şi parastase.

Hoţii sparg Biserica, fură veşmintele, fură icoane şi tot tu, preotul, le plăteşti.

Cotele la protopopiat şi episcopie sunt foarte mari pentru unii.

Banii pentru cărţi sunt puţini.

Nu mai spun să vrei să faci studii superioare şi să fii un preot modest.

E cam imposibil fără mari eforturi şi fără mila lui Dumnezeu din belşug.

Există apoi certurile în familie, patimile preotului stresează pe mulţi, ale preotesei, ale familiei şi ale copiilor lui în general enervează comunitatea.

După cum şi patimile şi neghiobia comunităţii îi enervează mult pe preoţi.

Nici ei şi nici el nu sunt cu totul fără de păcat. Numai Dumnezeu e fără de păcat şi ne cunoaşte şi pe unii şi pe alţii.

Şi una e preotul la 30 de ani şi alta e la 60 de ani.

Una e când are multă putere şi tragere de inimă şi alta e când e obosit şi epuizat şi îmbolnăvit de atâtea tracasări.

Cum ar arăta spitalul ideal pentru un preot sau locul ideal de odihnă pentru el?

Cred că în afară de Sfântul Altar nu e niciun spital şi niciun loc de odihnă mai relaxant, mai înviorător pentru un preot.

Şi, cu toate astea, şi preotul trebuie internat în spital.

Și el poate suferi de prostată sau de inimă.

Cred că familia preotului este expusă la multe intemperii din partea tuturor.

Uneori sperăm să mai treacă gura rea a oamenilor, să mai uite greşelile noastre din trecut şi să o luăm de la zero, să fie totul bine. Dar de unde atâta înţelegere?!

Păcatele trec…Dar cine ne mai dă înapoi şi puterea de muncă?

Iertarea lui Dumnezeu vine peste păcatele noastre. Dar noi devenim prea bolnavi pentru o muncă susţinută în ogorul lui Dumnezeu.

Suntem nişte plugari ai credinței sau nu?

Nedumeririle tânărului preot sunt multe şi nu mai ştie uneori cu cine să se dea ca totul să fie bine.

La noi fiecare e cu ai săi.

Dacă nu ştii pe cine ai lezat te omoară te miri cine, pe care nu l-ai văzut niciodată la faţă.

Unii cred în conspiraţii, alţii apară idealuri meschine, cineva acoperă urmele celor care au furat şi şmanglerit, şi aşa mai departe.

Ne astupăm gropile unii altora, atât cele de murdărie cât şi cele de îngropare.

Ne zgârcim prea mult pentru o viaţă aşa de pasageră.

O tânără din Tahiti[1] spunea că e sclava unora care o bat. Lacrimile ei curgeau în mod dureros pe obraz.

Unul e sclavul femeii lui, că nu poate trăi fără să facă dragoste cu ea şi de aceea face toate relele de pe lume la ordinul ei, altul e plin de datorii la bancă, altul are nevoie de bani de îi sar ochii.

Lumea aceasta e foarte reală.

Şi când trăieşti în lumea reală și nu în închipuirea patimilor tale, când eşti treaz duhovniceşte, duhoarea şi sfinţenia vieţii te ating în acelaşi timp şi eşti un om care plângi şi râzi.

Şi, cu toate acestea, şi-a adus aminte că episcopul i-a atras atenţia asupra unui lucru, iar el nici acum nu l-a rectificat.  Şi el vine mâine.

Şi e nevoie de masă, dar şi de oameni la slujbă, vor veni şi alţi preoţi, preoteasa e puţin bolnavă. Dar când vine episcopul nimeni nu mai e bolnav

Și copilul cel mic are un abces. Și trebuie să îşi facă şi rugăciunile pentru a doua zi, dar nu s-a spovedit încă.

Şi unde, unde e liniştea lui şi liniştea ta, dacă tu ai fi el şi el ar fi tu, şi aţi fi în aceeaşi situaţie?

Unde fugi?

Cine să te ajute?

Dar alături de acest crâmpei de vorbe se pot ivi multe neplăceri, care tocmai acum încep cu adevărat.

Nu ai timp şi ai prea multe de făcut, mai pe scurt. Şi cu toate astea…eşti preot.

Cineva spunea: dacă vrei să-l înjuri pe preot, atunci să faci mai mult decât el în tot ceea ce el face bun.

Şi după ce vei face asta, vei învăţa să îl iubeşti şi îţi va părea rău că ţi-a trecut prin cap să îl înjuri.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tahiti.

Did you like this? Share it: